Fiscalitate - caracterizarea generala a continutului fiscalitatii

Fiscalitate - Caracterizarea generala a continutului fiscalitatii

Aparitia sistemului fiscal in lume

Sistemul fiscal apare ca un rezultat istoric al mediului social, politic si economic dintr-un stat, desi organizarea fiscului a fost putin agreata chiar de la nastere.

Important este faptul ca dupa primele organizari cu caracter social, in Asia si Europa s-au pus bazele organizatiei fiscale, care alaturi de istorie, stiinta si civilizatie s-a dovedit adesea mai puternica si mai nociva decat toate manifestarile antisociale.

Prima organizare fiscala care leaga forma politica (statul) cu elementul ce putea sa-i dea viata (fiscul) este cea din vremea imparatului Darius I (521 - 485 i.e.n.) care a impartit imperiul in 20 de didochii sau guvernaminte. Aceasta impartire avea mai mult un rol politico-fiscal si urmarea ca poporul, fara deosebire, aflat pe teritoriul unei didochii sa fie oblitgat la o dare fiscala numita "bir".

In China, exista un minister al finantelor avand ca atributii constatarea, supravegherea si incasarea impozitelor, functionand din anul 2698 i. H. un sistem mixt de impozite sub forma de: taxe in bani, dari in produse si prestatii in munca, iar la 771 i. H. apar teorii fiscale cu privire la impozite.

Imperiul Roman a cunoscut cea mai complexa organizare fiscala din antichitate, Roma avand o organizare fiscala foarte dezvoltata, deoarece imediat dupa cucerirea unui teritoriu acesta se supunea la impozite.

In concluzie, in antichitate gasim o organizare fiscala in care era cunoscuta atat constatarea materiei impozabile, cat si incasarea impozitelor. Impozitele se percepeau in natura si in bani, tributul fiind considerat ca intaiul sistem de asezare sau de impunere fiscala sub raportul incasarii fiind perceput ca plata in natura, sistem aparut odata cu cele dintai organizari sociale (cu cca. 12 - 15 secole i. H.), si bani (pecunia), odata cu aparitia monedei (sec VII - V i. H.).

Birul, la randul sau, este o dare veche ca si tributul, poate fi considerat ca primul element al fiscalitatii de la care au derivat cele dintai sarcini fiscale asupra individului, avand la baza munca, produsele acesteia si produsele pamantului.

Sistemul fiscal la romani

In literatura de specialitate aparuta in tara noastra rezulta ca finantele statului sunt analizate avand in vedere 6 perioade si anume:

Sistemul fiscal de la inceputuri pana la Regulamentul organic (1831 - 1832)

In istorira sistemului fiscal romanesc, reforma domnitorului Constantin Mavrocordat in a treia sa domnie in Muntenia in 1739 este recunoscuta ca prima incercare stiintifica de asezare si percepere a impozitelor.

Sistemul fiscal de la Regulamentele organice pana la Conventia de la Paris ( 7/ 19 august 1858)

Ca principiu al fiscalitatii moderne, Regulamentul organic a statuat egalitatea tuturor inaintea impozitelor si a prevazut ca impozitul sa fie determinat si nu arbitrar cum se proceda, sa fie platit la anumite scadente, cunoscute de contribuabili.

Sistemul fiscal de la A. I. Cuza pana la primul razboi mondial

La inceputul domniei, A. I. Cuza, in mesajul din 1859, declara ca impozitele vor fi stabilite "numai treptat si aceasta in urma unor studii adanci". La 24 ianuarie 1861, Cuza relua problema impozitelor si a bugetelor, propunand: asezarea definitiva si unificarea impozitelor, infiintarea serviciilor de constatare si percepere a darilor, infiintarea unei inalte curti de conturi si adoptarea unui buget echilibrat, din acest program realizandu-se doar unele prevederi.

Sistemul fiscal intre cele doua razboaie mondiale

Razboiul din 1916 - 1918 a ocazionat mari cheltuieli publice si a provocat importante distrugeri economiei nationale, ceea ce a determinat cresterea considerabila a datoriei publice. In aceste conditiuni drasctice si ca urmare a infaptuirii satatului national roman in 1918, dreptul financiar s-a orientat in trei directii principale:

unificarea sistemului fiscal;

reforma fiscala radicala;

masuri pentru echilibrarea bugetului public.

Prima masura fiscala importanta a consituit-o reforma fiscala din 1921, propusa de Nicolae Titulescu[1], care avea la baza o idee progresista pentru acea vreme si anume impozitul cedular , completat cu unul global pe venit progresist, pe lux, cifra de afaceri si anexe, precum si scutiri pentru minimum de existenta.

Legea din 1 august 1921 desfiinta vechile impozite directe, mentinand insa toate impozitele indirecte si monopolurile, dar reglementa 8 impozite directe, din care 7 cedule si anume:

a)     impozitul pe veniturile funciar necladite (cedula A), stabilit la 15%;

b)     impozitul pe venitul proprietatilor funciare cladite (cedula B), in cota de 15%;

c)      impozitul pe veniturile exploatarilor agricole (cedula C), fixat la 12%;

d)     impozitul pe intreprinderile industriale si comerciale (cedula D), in cota de 12% pentru intreprinderile comerciale si de 10% pentru cele industriale;

e)     impozitul pe venituri din profesiuni si ocupatiuni necomerciale (cedula E) stabilit la 10%;

f)      impozitul asupra lefurilor, indemnizatiilor, pensiilor si rentelor viagere (cedula F), fixat la 6%;

g)     impozitul asupra veniturilor valorilor mobiliare, creantelor, depozitelor, garantiilor (cedula G), in cota de 15%;

h)     impozitul progresiv pe venitul global, perceput asupra veniturilor nete din cele 7 cedule de mai sus, in cota de la 2% la 33%.

In afara de aceste impozite, prin Legea din 1 august 1921 s-a instituit un impozit extraordinar, impozitul progresiv pe avere si pe imbogatirea din timpul razboiului, de data aceasta pe capital, aplicat asupra intregii valori nete mobile si imobile a contribuabililor, in cota de la 3% la 33%, putandu-se ridica, in anumite cazuri, pana la 65% sau chiar 91%.

In plus tot la 1 august 1921 s-a instituit impozitul pe lux si cifra de afaceri, in cota de 15%, perceput pe vanzarea de automobile, bijuterii, bronzuri, parfumuri, cosmetice, matasuri, lichioruri, sampanie etc. si de 10% pe alte marfuri, precum si 1% asupra cifrei de afaceri.

O noua reforma fiscala a fost efectuata in 1923, fiind propusa de Vintila Bratianu, care urma sa consolideze unificarea sistemului fiscal romanesc. Este vorba de Legea pentru unificarea contributiilor directe si pentru infiintarea impozitului pe venitul global. Prin noua lege impozitele cedulare sunt inlocuite cu 6 impozite directe, reale, denumite de lege elementare. Astfel, s-a renuntat la impozitul asupra veniturilor exploatarilor agricole si la impozitul extraordinar asupra capitalului, fiind mentinute cele 6 impozite din 1921, dar cu cote mai mici pentru unele din acestea.

Document online: Finantele intreprinderii - grile Document online: Pasii de reforma ai PAC si evaluati impactul acestora asupra PAC

Cele 6 impozite erau:

impozitul pe veniturile proprietatilor agricole, in loc de 15% a fost stabilit la 12%, iar in caz de arendare a proprietatii agricole la 14%, daca proprietarul locuieste in strainatate mai mult de 6 luni 24%;

impozitul pe veniturile proprietatilor cladite, redus de la 15% la 12%, iar pentru cei ce locuiesc in strainatate 20%;

impozitul pe veniturile valorilor mobiliare cunoaste unele diferentieri in nivelul de cote in raport de categoriile actelor si faptelor impozabile;

impozitul pe veniturile comerciale si industriale stabilit la 10%;

impozitul pe salariu redus la 4% de la 6%, iar pentru sume ce depasesc 4000 de lei, 8%;

impozitul pe veniturile din profesiuni si ocupatiuni neimpuse la celelalte impozite.

Aceste 6 impozite, denumite de lege si "obiective", sunt stabilite pe diferite venituri impartite in tot atatea (6) categorii, in raport de origine si tratamentul aplicat.

In plus, legea din 1923 stabileste impozitul progresiv pe venitul global, care avea natura subiectiva, personala. Venitul global se forma prin scaderea impozitelor elementare si unele dobanzi. Cotele de impozit au fost stabilite intre 1 si 30%, in raport de venit.

Criza mondiala de la finele deceniului trei si inceputul deceniului IV al secolului nostru a influentat negativ si sistemul fiscal, astfel ca in 1933 s-a procedat la sporirea taxelor de consumatie si a fost modificat impozitul pe lux si cifra de afaceri, precum si a contributiunilor directe si introducerea monopolului de desfacere a bauturilor spirtoase.

De asemenea, la 1 aprilie 1934 impozitul global a fost inlocuit cu unul supracota , care se percepea la sursa, combatandu-se evaziunea fiscala si simplificandu-se procedura de impunere. Impozitul supracota se aseamana cu impozitul progresiv anterior, aplicandu-se ca si acesta la toate veniturile elementare cu deosebirea ca se stabileste automat, fara a fi necesara o declaratie speciala a contribuabilului si se percepea asupra fiecarei surse de venit.

In deceniul IV al secolului nostru raportul dintre impozitele directe si cele indirecte s-a schimbat, ultimele ajungand la ¾ din veniturile statului.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial s-a trecut la o politica fiscala specifica, pentru perceperea rapida si simplificata a impozitelor.

In perioada interbelica aparatul fiscal a fost organizat pe baza importantului principiu al separarii atributiilor ce-i reveneau[4]:

constatarea si asezarea impozitelor;

administrarea incasarii si platii impozitelor.

In aplicarea acestui principiu, prin reforma din 1929, functionarii din domeniul fiscal au fost impartiti in:

functionari apartinand serviciului de constatare a impozitelor;

functionari apartinand serviciului de incasari si plati.

Aceasta distinctie pe baza principiului general al finantelor publice de separare a functiei de decizie, de functia de casa, pentru a se evita operatiuni nelegale, pagubitoare pentru bugetul public, favorizate de situatiile in care cele doua functii ale finantelor s-ar exercita de acelasi organ, sau chiar de acelasi functionar public.

In judete functiona cate o administratie de constatare a impozitelor condusa de administratori de constatare. Totodata in fiecare judet functiuona cate o administratie de incasari si plati, cu principala atributie de a urmari si incasa venituri publice, ce le erau date in debit si de asemenea, efectuau platile statului. Ele erau subordonate nemijlocit Directiei Contabilitatii Generale a Statului.

Constatarea veniturilor publice provenite din taxe si contributii, in cadrul administratiei locale, se facea de catre comisii de constatare locale. Cei nemultumiti de costatarile comisiei puteau face apel, in termen de 15 zile de la comunicare.

Impotriva deciziilor comisiilor de apel, cand impozitul depasea 100.000 lei se putea face apel la Tribunal sau la Curtea de Apel.

Sistemul fiscal romanesc in perioada comunista, 1848 - 1989

Nationalizarea a dat un alt continut si o alta natura preluarii la bugetul de stat a impozitelor, de la noii contribuabili. Astfel impozitul pe cifra de afaceri, ce-l datorau anterior fostele intreprinderi particulare, ca impozit direct, a fost schimbat intr-un impozit indirect, deoarece s-a transformat intr-un mod de atragere la buget a venitului net.

In domeniul finantelor regimului comunist, bugetul de stat a avut un rol important in toate etapele perioadei respective, de peste 40 de ani, din tara noastra, fiind subliniat rolul sau politic in evolutia economico-sociala. Fiind un instrument al statului monopolist, supracentralizat, bugetul de stat avea o "menire tehnico-financiara subordonata principiului planificarii socialiste". La randul ei legislatia bugetara a reflectat conceptia mentionata despre importanta si menirea bugetului de stat.

Astfel, cu ocazia restructurarii financiare din 1949, bugetul de stat a fost definit drept "planul financiar anual al formarii fondului unic de mijloace banesti, necesare indeplinirii functiei statului si indrumarii lor, in conformitate cu planul economic general, in vederea dezvoltarii puterii economice a tarii, asezarii economiei nationale pe baze socialiste, ridicarii nivelului material si cultural al celor ce muncesc si garantarii independetei nationale"[5].

Din aceasta definitie se desprind cele doua caracteristici esentiale ale conceptiei comuniste despre bugetul de stat si anume:

natura bugetului de stat de "plan financiar" cu rol, in principal, de finantare a economiei nationale, adica - cum se prevedea in Legea din 1949 - "in vederea dezvoltarii puterii economice a tarii, asezarii economiei nationale a tarii pe baze socialiste";

pozitia de subordonare a bugetului de stat fata de planul economic, din momentul ce urma a fi intocmit "in conformitate cu planul economic general". In realitate, proiectul planului economic era elaborat de Comitetul de Stat al Planificarii, supus aprobarii conducerii Partidului Comunist Roman, iar pe baza si executarea acestuia, se intocmea proiectul bugetului de stat.

Pe parcursul consolidarii statului centralizat, denumit si "socialist", a evoluat si organizarea finantelor, inclusiv a bugetului de stat si a legislatiei bugetare. Astfel, ultimul act legislativ cu caracter general in domeniul financiar, Legea finantelor[6], stabileste rolul bugetului de stat, dupa cum urmeaza: "Bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului si repartizarea acestora in concordanta cu obiectivele planului national unic, pentru fiantarea dezvoltarii economiei nationale, actiunilor social-culturale, apararii tarii si altor nevoi ale societatii" (art. 38).

Rezulta ca au fost mentinute cele doua caracteristici prezentate mai sus si, in plus, se precizeaza in mod expres principiul centralismului excesiv al bugetului de stat, in raport cu supracentralismul statului, deoarece cuprinde "veniturile centralizate ale statului si repartizarea acestora". Sunt incluse pe aceasta cale bugetele locale in bugetul de stat.

Veniturile bugetului de stat erau formate tinand seama de caracteristicile mentionate, din urmatoarele surse banesti:

a)     venituri provenite de la unitatile socialiste de stat;

b)     venituri si alte incasari aferente bugetului asigurarilor sociale de stat;

c)      impozite si taxe platite de organizatiile cooperatiste si unitatile economice ale celorlalte organizatii obstesti;

d)     taxe vamale;

e)     impozite si taxe de la populatie;

f)      alte venituri.

Cheltuielile bugetului de stat

In Legea finantelor se prevedea expres ca ele "se efectueaza intr-o concordanta cu obiectivele planului national unic", avand deci principala destinatie de finantare a economiei nationale care insemna finantarea intreprinderilor de stat.

Se poate observa ca datorita structurii proprietatii socialiste majoritar de stat, fiscalitatea in aceasta perioada nu punea probleme deosebite, deoarece proprietarul atotcuprinzator era statul, cel care avea si atributii de constatare si percepere a impozitelor[7].

Reforma sistemului fiscal in Romania dupa 1990

Incepand cu anul 1990 in Romania s-a trecut la remodelarea intregii structuri economice, reasezarea ei pe criterii moderne bazate pe libera initiativa, cresterea ponderii economiei private si luarea masurilor necesare pentru trecerea la generalizarea mecanismelor de piata. In realizarea acestei reforme s-a adoptat o strategie pentru o tranzitie generala, efectuata in ritm rapid prin remodelarea mecanismelor juridice si economice strict necesare functionarii economiei de piata.

In Romania reforma impozitelor a vizat in fazele de inceput ca in timp ce vechile structuri economice sunt demodate, un nou sistem de impozite sa fie dezvoltat pentru a asigura, in noile conditii, venituri bugetare adecvate, in mod echitabil si cu distorsiuni minime aupra preturilor.

Instrumentele temporare au permis castigarea timpului necesar pentru proiectarea unei restructurari fiscale mai adecvate pe termen lung.

Fiscalitatea este, indiscutabil, o inoportunitate pentru orice contribuabil, oricat civism fiscal ar dovedi acesta. Ea devine, in plus, o povara si cauza de nemultumiri publice cand "intrece masura" sau cand gestionarea ei este neconforma intentiei declarate a puterilor publice si incuviintata prin vot de catre contribuabili. Studiile ce sunt consacrate fiscalitatii urmaresc tocmai limitarea efectelor negative sau nedorite ale acesteia asupra contribuabilului, asupra initiativei de a munci, a inclinatiei de a consuma si economisi, intr-un cuvant, asupra comportamentului sau fiscal.

Analiza fiscalitatii incearca sa gaseasca raspuns la o serie de intrebari de genul:

Care impozit are cel mai bun randament si induce cele mai mici distorsiuni in economie?;

Care este combinatia de impozite cea mai convenabila puterilor publice pentru a procura masa veniturilor de care bugetul are nevoie si sa corespunda cel mai bine nivelului de dezvoltare si specificului unei anumite economii?;

Care impozite sunt mai adecvate interventionismului fiscal asupra economiei aflate fie intr-o stare de "supraincalzire", fie intr-una de recesiune?;

Raspunde interventionismului fiscal in timp util necesitatilor de corijare?;

Impozitele fiind o iesire de fluxuri de venituri din sistemul economic, functioneaza corect mecanismul reintroducerii lor in sistem pe calea cheltuielior publice?;

Exista o legislatie corespunzatoare si un aparat fiscal eficient penrtu a limita la maximum evaziunea fiscala?;

Marimea (intinderea) acesteia se afla sub control, sau dimpotriva, este un fenomen cronic care erodeaza masa veniturilor bugetare si induce inechitate in randul contribuabililor? etc.

Concretizarea studiilor, analizelor si experimentarilor din domeniul fiscalitatii are loc prin constituirea si reforma sistemului fiscal, precum si prin formularea si aplicarea politicii fiscale de catre fiecare stat in parte.

Fiscalitatea trebuie privita ca fiind, intr-adevar, un atribut al statului suveran, dar ea trebuie sa ia in considerare si vointa si elementul de consimtire la impozit din partea contribuabilului. Numai armonizand aceste doua laturi se vor crea garantii pentru randament ridicat si de durata al fiscalitatii si pentru limitarea evaziunii fiscale.

Fiscalitatea este indubitabil necesara. Nimeni, pana acum, nu a putut inlocui acest mijloc de finantare si de sustinere a statului, oricare au fost tipurile acestuia din urma surprinse de analiza politica. S-a dovedit astfel ca impozitul este un rau necesar. Un rau necesar cu atat mai evident cu cat impozitului i s-au gasit virtuti interventionaliste in mediul economic de catre analiza keynesista si post-keynesista.

Pericolele care pot afecta, in general, economia, datorate unei presiuni fiscale excesive au fost semnalate si analizate de multi specialisti care au consacrat studii acestui fenomen. Ele pot fi incluse in trei mari grupe:

pericole sociale manifestate prin tulburari sociale si revolte fiscale;

pericole economico-sociale: evaziunea si frauda fiscala, coruptia;

pericole economice: inhibarea dorintei de a munci, inclinatia spre economisire si investire.

Dintre cele trei mari pericole, lucrarea de fata se opreste asupra celui de-al doilea: evaziunea si frauda fiscala, lasand la o parte opiniile potrivit carora evaziunea fiscala este manifestarea bruta a democratiei, ca este o sursa ce ar trebui folosita in mod controlat pentru formarea captalului national; dar evaziunea fiscala are si o latura profund negativa care se manifesta prin:

privarea bugetului de stat de veniturile stabilite prin lege a fi incasate de la contribuabili;

inducerea de inechitati in randul contribuabililor in legatura cu prevederile individuale suportate de acestia;

alterarea mediului economic, social si politic daca fenomenul scapa de sub control[8].