Cardurile - instrument de plata bazat pe electronica

Cardurile, sub forma de credit card, au aparut pentru prima data in S.U.A., cu intentia de a oferi clientilor un instrument de circulatie nationala, care sa permita depasirea restrictiilor din acest domeniu, impuse de Legea Bancara Federala a S.U.A.

Cu toate ca primele carduri au fost emise in S.U.A. in cursul anului 1947 si au inceput sa fie folosite in Europa de vest incepand din anii '60, dezvoltarea si utilizarea acestora s‑a extins abia dupa anii '80, crescand semnificativ si numarul detinatorilor unor astfel de instrumente de plata. Tot in aceasta perioada (anii '80), au fost introduse pe piata si cartile de debit (debit card).

Cardul reprezinta un instrument de plata bazat pe electronica, ca o alternativa la instrumentele "clasice" de plata (numerar si cec), care permite detinatorului sau sa efectueze plata bunurilor si serviciilor achizitionate, prin accesarea procedurii de autorizare si plata cu card

Ca prezentare, cardul este realizat din plastic, de dimensiunile unei carti de vizita, avand incorporate componente electronice speciale necesare decodificarii diferitelor operatiuni pentru care a fost conceput: accesul detinatorului la contul sau bancar, autorizarea de plati, efectuarea electronica a platii sau obtinerea de numerar.

Detinatorul unui card il poate folosi pentru:

g) plata marfurilor sau serviciilor la unitatile care vand marfuri sau presteaza servicii si accepta un astfel instrument de plata:

h) obtinerea de numerar de la ghiseele sau de la distribuitoarele automate de numerar (bancomate).

In cazul in care posesorul unui card doreste cumpararea unei marfi, el trebuie sa prezinte cardul sau vanzatorului, iar plata poate fi realizata in doua modalitati:

a) fie cardul este introdus in terminalul electronic al magazinului (EFTPOS), care va tipari automat borderoul vanzarilor (notele de plata);

b) fie vanzatorul va folosi un aparat special de tiparire (IMPRINTER) pentru notele de plata standardizate, denumite voucher.

a) efectuarea platii prin transferul electronic al fondurilor (EFTPOS)

EFTPOS - Electronic Funds Transfer at Point of Sale - semnifica transferul electronic al fondurilor la locul vanzarii si, asa cum o sugereaza chiar numele, implica transferul fondurilor din contul bancar al unui client direct in contul vanzatorului, simultan cu realizarea operatiunii de vanzare.

Plata marfurilor si a serviciilor presupune astfel existenta unui terminal la comerciant, conectat la infrastructura informatica si de telecomunicatii destinata efectuarii platilor prin carduri, terminal ce permite preluarea, captarea si transmiterea informatiilor asupra platilor, prin mijloace electronice, de la comerciant la centrul de autorizare.

Cardul este introdus printr‑o fanta speciala a terminalului, tastandu‑se valoarea tranzactiei, iar prin citirea informatiilor continute de banda magnetica a cardului, comerciantul va primi automat autorizare privind plata. Dupa ce tranzactia a fost autorizata, terminalul emite nota de plata in doua exemplare, care vor fi semnate de client. Dupa ce comerciantul confrunta semnatura de pe card cu cea de pe nota de plata, el inmaneaza clientului marfa, impreuna cu unul din exemplarele notei de plata, cu aceasta tranzactia fiind incheiata.

b) Efectuarea platii prin utilizarea IMPRINTER -ului

O a doua modalitate de efectuare a platilor prin intermediul cardului presupune existenta unei legaturi telefonice intre locul unde trebuie sa se efectueze plata si centrul de autorizare. Acest mod de plata, mai putin rapid decat cel descris anterior, implica utilizarea de catre comerciant a unui dispozitiv mecanic, ce permite luarea unei "amprente" de pe elementele in relief aflate pe suprafata cardului si transpunerea acestora pe un document confectionat pe suport de hartie, denumit imprinter voucher, care este de regula chiar nota de plata a comerciantului.

Principalele etape in derularea unei tranzactii ce implica o asemenea tehnica de plata sunt urmatoarele:

comerciantul verifica starea fizica a cardului, precum si corespondenta dintre numele de pe card si actele de identitate ale clientului;

casierul comerciantului telefoneaza la centrul de autorizare, unde comunica elementele de identificare ale cardului (numar, perioada de valabilitate) precum si valoarea tranzactiei;

prin intermediul retelei de telecomunicatii prin satelit, centrul de autorizare - dupa verificarea datelor primite - autorizeaza (sau nu) efectuarea tranzactiei;

dupa primirea autorizatiei, folosind imprinterul, casierul intocmeste nota de plata (imprinter voucher) in trei exemplare, ce trebuie sa fie semnate toate de catre client;

dupa confruntarea semnaturii de pe nota de plata cu cea de pe card, in cazul in care acestea sunt similare, vanzatorul va elibera clientului marfa, impreuna cu un exemplar al notei de plata (imprinter voucher).

La sfarsitul programului, comerciantul va totaliza si inregistra notele de plata (imprinter voucher) din ziua respectiva, iar ulterior va preda cate un exemplar din fiecare bancii sale. Ulterior, la un interval stabilit printr‑un contract, banca va achita comerciantului contravaloarea notelor de plata ce i‑au fost predate.

In tarile dezvoltate exista o mare varietate de carduri, puse la dispozitia publicului atat de catre banci, cat si de alte institutii specializate si autorizate in emiterea de carduri. In general, companiile emitente structureaza cardurile pe clase de clienti, in functie de veniturile acestora, dar si de facilitatile pe care le acorda.

Se disting mai multe tipuri de carduri:

c) credit‑card;

d) store‑card;

Document online: Stadii premergatoare si analiza finaciara Lucrare: CHELTUIELI PENTRU AJUTORUL DE SOMAJ - legislatia in domeniul somajului prevede

e) debit‑card;

f) smart‑card;

g) carduri multifunctionale.

Credit‑card (cartea de credit) este un instrument de plata care atesta faptul ca posesorului acestuia i‑a fost deschisa o linie de credit, care ii permite sa achizitioneze marfuri si servicii, sau sa ridice numerar, in limita unui plafon prestabilit. Cu alte cuvinte, suma care depaseste disponibilul din contul sau, pana la limita plafonului stabilit - limita specificata in contractul incheiat intre banca si client - reprezinta un credit acordat de banca. Credit‑cardul permite detinatorului sau rambursarea creditului acordat in doua variante:

h) fie rambursarea in totalitate a acestuia la sfarsitul unei perioade specificate in contractul dintre banca si client, caz in care poarta denumirea, conform practicilor internationale, de charge‑card;

i) fie rambursarea partiala a creditului, partea ramasa neachitata urmand a fi considerata o prelungire a creditului acordat anterior.

Titularii credit‑cardurilor primesc lunar, de la banca lor, situatia debitelor, in care sunt cuprinse urmatoarele informatii:

j) valoarea limita a creditului, de care poate beneficia titularul cardului;

k) platile ce au fost efectuate prin folosirea cardului;

l) intrarile de sume, in contul titularului, la compania emitenta a cardului;

m) dobanda ce a fost debitata;

n) soldul la zi al contului titularului;

o) valoarea creditului sau suma disponibila aflata in contul beneficiarului cardului.

La primirea acestei situatii a debitelor, titularul cardului poate sa aleaga una din urmatoarele variante:

p) achitarea integrala a datoriei;

q) achitarea partiala a datoriei, caz in care, asupra sumei nerambursate se percepe o dobanda ce se adauga la soldul debitor al contului titularului cardului, dobanda care, este de regula mult mai mare decat cea utilizata in conditiile unui credit obisnuit, tocmai pentru a descuraja clientii sa depaseasca limita creditului.

Store‑cardul este o varianta a credit‑cardului, avand acelasi mod de intrebuintare, ca si acesta. Emiterea de store‑carduri a devenit necesara datorita faptului ca marile magazine sau companii de deservire a populatiei au introdus propriile carduri, denumite store‑carduri, preferand astfel emiterea unui instrument de plata propriu, care, practic, concureaza credit‑cardurile, din mai multe considerente:

a) in primul rand, pentru asigurarea loialitatii clientilor fata de magazinul sau compania de deservire

b) in al doilea rand, prin facilitatile de plata ce sunt oferite clientilor se urmareste cresterea volumului vanzarilor.

Store‑cardurile pot fi utilizate exclusiv in cadrul aceluiasi grup (retea) de magazine, iar tranzactiile nu se deruleaza prin intermediul sistemului bancar de decontari, astfel ca acest tip de operatiuni pot fi considerate ca apartinand unui sistem inchis.

Debit‑cardul (cartea de debit) este un instrument de plata care permite posesorului sau achizitionarea de bunuri si servicii, prin debitarea contravalorii acestora, doar pe seama fondurilor disponibile in contul sau. Debitarea contului titularului se efectueaza simultan cu creditarea contului magazinului care accepta un astfel de instrument de plata.

Smart‑cardul (cardul inteligent) a aparut ca urmare a progresului pe care l‑a inregistrat tehnologia realizarii cardurilor, permitand derularea unor tranzactii mult mai complexe decat cele ce se pot efectua prin intermediul cardurilor cu banda magnetica. Denumirea acestor carduri este datorata faptului ca ele au incorporat un intreg microprocesor (cip), care le confera un inalt grad de inteligenta, existand doua tipuri de asemenea carduri "inteligente": unele pot inmagazina unitati de valoare, iar altele au incorporate microprocesoare.

Principalele avantaje pe care le prezinta cardurile cu microprocesor fata de cardurile cu banda magnetica sunt urmatoarele:

c) nu mai este nevoie de autorizarea de acceptare la plata a cardului, prin intermediul terminalului electronic;

d) ofera o protectie sporita contra fraudelor si a riscului de credit al bancii emitente;

e) permit efectuarea de plati mai mari in cont descoperit;

f) nu pot fi copiate.

In unele tari vest‑europene foarte multe carduri (atat cele de debit, cat si cele de credit) contin, pe langa benzi magnetice, si microprocesoare incorporate.

Cardul multifunctional este de fapt tot un debit‑card, care insa mai indeplineste si alte roluri, cum ar fi:

g) acela de carte de numerar (cash‑card), un instrument cu ajutorul caruia detinatorul poate retrage numerar de la distributoarele automate de numerar (bancomate), prin tastarea pe claviatura aparatului a codului sau personal de identificare, codul PIN (Personal Identification Number);

h) acela de carte de garantare a cecurilor (cheque guaranteed card), care asigura garantarea unui cec emis si semnat, pana la concurenta unei sume specificata de banca emitenta a cecului.

Rezulta deci ca posesorul unui card multifunctional il poate folosi atat pentru toate operatiunile specifice debit‑cardurilor, cat si pentru retragerea de numerar sau pentru garantarea platilor efectuate prin cecuri.

In Romania, infiintarea in luna martie a anului 1994 a societatii ROMCARD pentru procesarea si autorizarea tranzactiilor pe baza de carduri in sistem VISA INTERNATIONAL, MASTERCARD si EUROCARD a facut posibila utilizarea cardurilor si in tara noastra.

Cu toate ca, in comparatie cu alte tari mai dezvoltate, numarul operatiunilor pe baza de carduri din tara noastra este redus, extinderea utilizarii cardurilor internationale ar insemna un real avantaj din punct de vedere al incasarilor in valuta.

Astfel, prin intermediul cartilor de plata internationale se va putea contribui in mod concret la scaderea deficitului balantei de plati valutare a Romaniei. Din acest motiv, plata in valuta pe teritoriul national prin intermediul unui card international este similara cu incasarea contravalorii unui export.

Principala problema a evolutiei cardurilor in Romania o constituie faptul ca implementarea acestui sistem de plati necesita investitii foarte mari, atat la nivelul bancilor, cat si pentru comercianti.

6. Conosamentul (bill of lading) este un titlu de credit comercial, specific, reprezentativ, redactat in forma‑tip, care se utilizeaza in transportul maritim. Acest act certifica incarcarea marfii pe vas, obligatia de a o transporta in conditiile stabilite si de a o preda, intr‑un anumit port, unui anumit beneficiar. Conosamentul atesta posesia marfii si ofera posibilitatea negocierii, gajarea sau andosarea ei. Prin negocierea conosamentului se poate transmite direct proprietatea marfii catre noul proprietar.

7. Warantul este un titlu de credit comercial, eliberat de un depozit depunatorului unei marfi. Acest document se compune dintr‑o recipisa, care constituie titlul de proprietate asupra marfii, si warantul propriu‑zis, care circula prin andosare, ca un efect de comert. Prin warant se inlocuieste circulatia marfii cu circulatia unor documente.

Derularea in Romania a operatiunilor cu mijloace de plata straine

Relatiile financiar‑valutare pe care tara noastra le intretine cu pietele straine, relativ normale si inevitabile intr‑o economie de piata, dau nastere la operatiuni cu mijloace de plata internationale.

Aceste operatiuni de plata internationale apar fie ca urmare a activitatii comerciale (import‑export), fie ca plati necomerciale ale unor institutii sau persoane particulare din strainatate si din tara, precum si ca rezultat al operatiunilor financiar‑bancare initiate sau sprijinite de guvern.

Dupa anul 1989 organizarea si efectuarea operatiunilor cu mijloace de plata straine au fost modificate total. Astfel, daca pana in luna decembrie a anului 1989 Banca Nationala a Romaniei (B.N.R.) si Banca Romana de Comert Exterior (B.R.C.E.) detineau monopolul exclusiv al operatiunilor financiar‑valutare, dupa acea data, trecandu‑se la economia de piata, ceea ce a insemnat restructurarea intregii economii, a fost necesara si modificarea legislatiei economice.

Ca urmare, Banca Nationala a Romaniei si‑a pastrat o parte din prerogativele initiale privind activitatea financiar‑valutara, Banca Romana de Comert Exterior a pierdut monopolul pe care il detinea in acest sector pana in anul 1990. O serie de banci cu capital de stat, banci private si banci mixte, care si‑au facut aparitia in sistemul bancar, au preluat si ele, asa cum era normal, operatiunile cu mijloacele de plata straine.

Majoritatea operatiunilor efectuate prin intermediul mijloacelor de plata internationale sunt operatiuni comerciale, acestea provocand circulatia titlurilor de credit dinspre si catre tara noastra, cele mai utilizate fiind: tratele, biletele la ordin si cecurile documentare.

Desi cambiile se supun legislatiei internationale in materie, circulatia lor este inca restransa, nefiind avalizate sau girate si doar rareori sunt reescontate la Banca Nationala a Romaniei.

Circulatia titlurilor de credit este inca stanjenita si de faptul ca activitatea Bursei de Valori Bucuresti se afla inca la inceputurile sale. Pe de alta parte, agentii economici care produc pentru export sunt noi, prea putin cunoscuti pe piata internationala, iar obtinerea unui credit se face cu greu si numai in conditii foarte stricte de garantie.

Intr‑o masura mai mica sunt folosite si alte titluri de credit, cum ar fi cecul si warantul.

Dupa ce Banca Romana de Comert Exterior a pierdut monopolul asupra operatiunilor valutare, agentii economici care deruleaza operatiuni de comert exterior nu mai sunt obligati sa predea la Banca Romana de Comert Exterior valuta obtinuta, ceea ce le usureaza situatia financiara. De asemenea, cumpararea de titluri, actiuni, obligatiuni si cupoane de renta, exprimate in valuta, se poate face mult mai liber, insa doar cu autorizarea prealabila din partea Bancii Nationale a Romaniei. Aceeasi situatie se intalneste si in cazul emiterii de cambii si de cecuri in valuta. Fiecare banca are posibilitatea de a efectua astfel de operatiuni.

Pe de alta parte, operatiunile necomerciale, in care se incadreaza cheltuielile in valuta pentru: oficiile diplomatice, cheltuielile cu delegatiile oficiale, primirea de succesiuni si alte drepturi patrimoniale din strainatate, ca si o serie de venituri din dobanzi si dividende incasate din exterior, se fac in valuta, prin diverse mijloace de plata.

Restructurarea intregii economii nationale, fapt ce implica retehnologizarea industriei, modernizarea utilajelor si a instalatiilor unor fabrici si uzine, ca si reorganizarea administrativa, necesara eficientizarii acesteia, a necesitat fonduri pentru sustinerea importurilor, refacerea cailor de comunicatii si de transmisiuni, imbunatatirea retelei de sanatate publica etc.

Dupa Revolutie, Romania a primit o serie de ajutoare, in natura si in bani. Unele din aceste ajutoare au fost sub forma de credite nerambursabile, dar altele au trebuit sa fie rambursate, contribuind astfel la cresterea datoriei externe. Ca membra a Fondului Monetar International, Romania a primit, in afara transelor anuale, si dreptul de a beneficia de alocatii in D.S.T., si de a folosi aceste alocatii atat in tranzactii, cat si ca fond de rezerva. De asemenea, Romania a obtinut si un imprumut stand‑by,  acordat cu unele conditii economico‑financiare. Dupa aprobarea Acordului privind imprumutul stand‑by, tara noastra a primit, de asemenea, de la Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare, o serie de imprumuturi cu destinatie speciala. In ultima perioada, si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, ca si Banca Europeana de Investitii s‑au implicat in sprijinirea economiei romanesti, prin acordarea de imprumuturi de mica valoare, tot cu destinatie speciala.

Drept urmare a acestor evolutii, monedele internationale D.S.T. si E.C.U. (aceasta doar pana la data de 1 ianuarie 1999) au patruns pe piata financiar‑valutara romaneasca, fiind cotate la Banca Nationala a Romaniei, indeplinind cu succes rolul de moneda de cont si de moneda de rezerva si, doar intr‑o mai mica masura, acela de mijloc de plata.