Tipologia serviciilor

Eterogenitatea ramurilor cuprinse in sfera tertiarului si diversitatea tipologica a activitatilor de natura serviciilor intalnite in orice economie, pe de o parte, si dificultatile de masurare a dimensiunilor sectorului tertiar, de evaluare a contributiei acestora la dezvoltarea economico-sociala si, mai ales, de asigurare a comparabilitatii intre tari cu privire la nivelul atins de servicii si perspectivele acestora, pe de alta parte, au adus frecvent in actualitate necesitatea structurarii lor dupa criterii unitare, realizarea de categorii omogene din punctul de vedere al continutului si comportamentului economic.

1. Criterii si modalitati de clasificare a serviciilor

Rolul serviciilor in dezvoltarea economico-sociala, caracterul lor, efectele, specificitatea productiei si consumului etc. au oferit cercetarii tot atatea unghiuri de abordare a acestui domeniu.

Ca urmare, in literatura de specialitate si practica economica a diverselor tari ale lumii si/sau organisme internationale exista numeroase incercari de clasificare a serviciilor. Ele pun in lumina interesul de care s-a bucurat acest sector si importanta lui pentru progresul social, dar si eforturile de structurare unitara a sferei serviciilor, de realizare a unui consens, de asigurare a corectitudinii evaluarilor si comparabilitatii informatiilor.

Una din cele mai cunoscute si relativ simple modalitati de clasificare a serviciilor are drept criteriu continutul acestora, particularitatile activitatilor respective. Utilizata pe scara larga in statisticile nationale si internationale pentru identificarea (in cazul de fata) serviciilor si evaluarea productiei acestora, gruparea in discutie, cunoscuta sub denumirea de Clasificarea Internationala Tip Industrii a activitatilor economice (CITI), reuseste o abordare completa si detaliata a ramurilor ce intra in alcatuirea sectorului tertiar. Aceasta clasificare, elaborata, sub egida ONU, initial in 1948, a cunoscut revizuiri succesive (in 1958, 1968 si 1989), efect al cautarilor de reflectare cat mai riguroase a gamei complexe a activitatilor din economie, de adaptare la realitatile fiecarei perioade.

Corelata cu structura ramurilor economiei diferitelor tari, CITI creeaza cadrul unitar cercetarii problematicii serviciilor. CITI - Rev. 3 este o clasificare¹ de tip arborescent, desfasurata pe

O clasificare este o serie, o ordonare de obiecte sau grupe de obiecte, de activitati etc. care apartin unui domeniu specific; o clasificare poate fi simpla sau ierarhica (cu mai multe nivele); in cazul unei clasificari ierarhice fiecare nivel se poate constitui ca o clasificare in sine.

patru niveluri de agregare simbolizate cu litere si numere si anume: categorii (codificate cu litere), diviziuni (cod de 2 cifre), grupe (cod de 3 cifre) si clase (cod de 4 cifre). Potrivit acestei clasificari, serviciile, in functie de nivelul unu de agregare, sunt reprezentate prin categoriile:

G - Comert cu ridicata si cu amanuntul; reparatii de autovehicule, motociclete si bunuri personale casnice

H - Hoteluri si restaurante

I - Transporturi, depozitare si comunicatii

J - Activitati de intermediere financiara

K - Activitati imobiliare, de inchiriere si de servicii pentru intreprinderi

L - Administratia publica si apararea; asigurarile sociale obligatorii

M - Invatamant

N - Sanatate si asistenta sociala

O - Alte activitati colective, sociale si personale

P - Gospodarii care folosesc personal casnic

Q - Organizatii extrateritoriale.

Fiecare categorie are, in structura, una sau mai multe diviziuni, iar acestea, la randul lor, grupe si clase. Cu titlu de exemplu, categoria K - Activitati imobiliare, de inchiriere si de servicii pentru intreprinderi, una dintre cele mai dinamice in tarile dezvoltate, cu economie de piata, cuprinde diviziunile:

70 - Activitati imobiliare

71 - Inchirieri de masini si echipamente si de bunuri personale si casnice

72 - Activitati de informatica si conexe

73 - Cercetare-dezvoltare

74 - Alte activitati de servicii pentru intreprinderi.

Diversitatea serviciilor este inca si mai evidenta luand in discutie nivelurile 3 si 4 de agregare, niveluri care, in situatia categoriei de mai sus, reflecta tendinta de aparitie a noi tipuri de servicii; astfel diviziunea 74 cuprinde o gama larga de prestatii structurate in 4 grupe si 13 clase s.a.m.d.

Aceasta clasificare (CITI) prezinta o seama de avantaje intre care faptul ca reuseste o inventariere a tuturor activitatilor de natura serviciilor, o delimitare a lor si evidentierea raporturilor cu celelalte sectoare ale economiei; de asemenea, asigura un limbaj unitar, o comunicare simpla in analizele interne si internationale cu privire la servicii, iar prin sistemul de codificare ofera posibilitatea utilizarii calculatorului imprimand clasificarii, aparent greoaie si complicata,

caracteristicile unui instrument de lucru operational. Intre neajunsuri, poate fi mentionata cuprinderea, uneori fortata, in aceeasi categorie a unor activitati sensibil diferite si, mai ales, caracterul limitativ - dispunand de 11 categorii, 100 diviziuni, 1000 grupe si 10.000 clase -, gruparea in discutie nu ofera loc pentru reflectarea diversificarii viitoare a serviciilor. Cu toate aceste limite, CITI arc multe merite si deosebita valoare, constituindu-se ca punct de pornire in procesul ordonarii si ierarhizarii serviciilor.

In concordanta cu preocuparile internationale de modernizare si armonizare a clasificarii activitatilor, Romania a adoptat, dupa 1990, Clasificarea Activitatilor din Economia Nationala (CAEN), care asigura identificarea tuturor activitatilor si unificarea denumirilor, sistematizarea si codificarea intr-un ansamblu unitar; se creeaza astfel premisele organizarii si rationalizarii circuitului informatiilor in intreaga economie, utilizarea sistemelor informatice de prelucrare si analiza a datelor, conectarea la structurile internationale de tipul tabelelor input-output si Sistemul Conturilor Nationale.

Clasificarea este structurata pe cinci trepte (sectiuni, subsectiuni, diviziuni, grupe si clase) dupa principiul omogenitatii, utilizandu-se drept caracteristici: natura bunului sau serviciului, modul de folosire, materia prima, procesul tehnologic, organizarea si finantarea productiei.

Pe langa clasificarile internationale, pe grupuri de tari sau nationale - de tipul CITI, NACE, CREN, a tarilor membre OCDE, NAP (Nomenclatorul Activitatilor si Produselor - Franta), SIC (Standard Industrial Classification - SUA), CAEN - care, in marea lor majoritate au aspectul unor inventare, mai mult sau mai putin detaliate si al caror principal obiectiv il constituie reflectarea gradului de dezvoltare a serviciilor si crearea cadrului, pentru realizarea unor comparatii internationale, exista o gama larga de modalitati de structurare ce utilizeaza o suita de criterii specifice, ca: natura producatorului sau consumatorului, tipul nevoii satisfacute, functia indeplinita, faza procesului reproductiei sociale in care se implica etc.; astfel de clasificari raspund unor cerinte particulare determinate de obiectivele analizei economice.

In acest sens, una dintre modalitatile consacrate de grupare a serviciilor are drept criteriu functiile economice indeplinite de acestea, functii ce deriva din circuitul productiei sau sferele reproductiei sociale. Sunt identificate astfel:

- servicii de distributie: transport, comunicatii, stocare, comert cu ridicata si cu amanuntul

- servicii de productie (de afaceri): finante, asigurari, cercetare-dezvoltare, contabilitate, publicitate

- servicii sociale (sau colective): sanatate, educatie, aparare

- servicii personale: hoteluri si restaurante, reparatii, turism ingrijire personala, casnice etc.

In aceasta clasificare, ca de altfel si in alte propuneri de structurare a serviciilor dupa criteriul functionabilitatii, se observa si introducerea unui criteriu secundar, respectiv modul de consum. Folosirea simultana a mai multor criterii, intalnita, si in alte clasificari se explica prin mixajul functiilor si imposibilitatea delimitarii activitatilor.

Cresterea aportului serviciilor la dezvoltarea economica, dublata de necesitatea determinarii valorii (productiei) lor si evaluarii proportiei de participare la formarea produsului intern brut a condus la cristalizarea unui alt model de structurare a acestora. In acest spirit, serviciile sunt grupate in materiale, si nemateriale, productive si neproductive, pure si asociate bunurilor tangibile. Facand abstractie de faptul ca aceste modalitati de clasificare nu se suprapun intru totul, trebuie subliniat ca s-a avut in vedere participarea serviciilor la crearea productiei materiale si mai putin forma de exteriorizare a acestora.

O alta grupare a serviciilor, cu semnificatii deosebite pentru practica economica si ca urmare cu o foarte larga raspandire are drept criteriu prezenta si respectiv, natura relatiilor de piata. Din acest punct de vedere serviciile se impart in:

- servicii market (marfa sau comerciale) si

- servicii non-market (non-marfa, non-comerciale).

Serviciile market sunt cele procurate prin intermediul actelor de vanzare-cumparare, in cadrul relatiilor de piata, in timp ce, serviciile non-market sunt distribuite prin mecanisme din afara pietei. In aceasta a doua categorie sunt cuprinse, mai ales, servicii publice, guvernamentale, culturale sau furnizate de organizatii private non-profit; este vorba, in primul rand de servicii publice colective, asigurand prestatii in beneficiul general al colectivitatii (armata, politia, justitia etc.) si servicii publice de care beneficiaza direct indivizii (scoala, asistenta medicala, ajutoare etc.). Consumul acestor servicii este "socializat", adica este decis de colectivitate, consumatorul neavand posibilitatea unei alegeri directe si reale. Chiar in cazul serviciilor publice destinate direct consumatorilor, rolul individului se limiteaza la un consum aproape obligatoriu, colectivitatea luand deciziile cu privire la nivelul prestatiilor si modul de repartizare intre cetateni.

Separarea serviciilor in market si non-market, desi oficial recunoscuta de organismele internationale (ONU, OCDE, CEE) nu este acceptata in toate tarile; de exemplu, in SUA, si nu numai, este preferata subdivizarea in servicii profit si servicii non-profit, sau chiar servicii publice si servicii private.

Nici una din solutiile propuse nu poate fi suprapusa celei privind clasificarea in servicii market si servicii non-market, deoarece exista organizatii private care presteaza servicii fara scopul

obtinerii unui profit, dupa cum exista si organisme publice ale caror servicii sunt destinate comercializarii, cu scopul declarat al obtinerii unui profil (servicii de transport, telecomunicatii etc.).

Chiar si fara aceste precizari, opozitia "privat-public" nu este atat de clara cum pare la prima vedere; de altfel, managerii si angajatii firmelor de afaceri nu urmaresc numai interese private, iar cei care lucreaza in institutii guvernamentale numai interese publice. De asemenea, desi sectorul privat este considerat terenul propice competitivitatii, concurenta exista si in cadrul organizatiilor publice, intre angajati pentru avansare, intre institutiile guvernamentale rivale pentru o parte cat mai mare din subventii.

In acelasi spirit se poate spune ca distinctia intre market si non-market este vaga si predispusa diverselor interpretari, mai ales, prin faptul ca, in timp, unele servicii au trecut dintr-o categorie in alta, modificandu-se fie statutul lor juridic, fie modalitatile de plata.

Notiunile de public si privat se regasesc si in forma de proprietate, respectiv modul de organizare a prestatorilor de servicii, in concordanta cu acest criteriu se distinge:

- sectorul public reprezentat de tribunale, spitale, cazarmi, posta, scoli, agentii de forta de munca etc.

- sectorul asociativ constituit din organisme de ajutor si asistenta, biserici, muzee

- sectorul privat din care pot fi mentionate companiile aeriene, organismele financiar-bancare si de asigurari etc.

Un numar impresionant de clasificari ale serviciilor folosesc drept criteriu de structurare beneficiarul (utilizatorul) acestora. Pornind de la acest criteriu, T.P. Hill subdivide prestatiile in:

- servicii care afecteaza bunurile (transport, curatatorie, reparatii, intretinere bunuri si locuinta);

- servicii care afecteaza persoanele - subclasificate in servicii care vizeaza conditia fizica sau intelectuala a acestora - (transport de persoane, comunicare, educatie-invatamant, frizerie-coafura, ingrijirea sanatatii etc.) si

- unele activitati (serviciile financiare, bunaoara) care influenteaza atat conditia bunurilor cat si a persoanelor sau sunt asociate cu productia intermediara.

Ulterior, aceasta clasificare a fost perfectionata in sensul combinarii mai multor criterii - de fapt, s-a adaugat functia indeplinita de servicii si conexiunea cu o ramura sau alta a economiei - si adaptarii la evolutia economico-sociala; in noile conditii, sunt pastrate primele doua categorii, respectiv servicii fizice si servicii raportate la fiinta umana, iar cea de-a treia devine servicii legate de informatie (telecomunicatii, prelucrarea datelor, banci, asigurari, servicii financiare, contabilitate, servicii juridice, administratie etc.).

Beneficiarul (utilizatorul) serviciilor mai poate fi: din punctul de vedere al naturii (tipului) individual sau colectiv, iar in functie de localizarea geografica, intern sau extern.

Pastrand acelasi criteriu de referinta - beneficiarul - una din cele mai importante si frecvent utilizate clasificari grupeaza serviciile in:

- prestatii destinate consumului intermediar (productiei sau agentilor economici) si

- prestatii destinate consumului final (al gospodariilor sau persoanelor).

Serviciile intermediare sunt activitati constituite ca parte integranta, indispensabila procesului productiei materiale; cel mai adesea, aceste servicii nu pot fi izolate de continutul productiei propriu-zise sau nu prezinta interes (utilitate) in afara acestuia. Intra in aceasta categorie: stocarea si depozitarea, transporturile, asigurarile si reasigurarile, finantele, activitatile juridice, contabile, pregatirea fortei de munca, managementul, cercetarea stiintifica etc.

Serviciile finale sunt destinate consumului direct al gospodariilor, colectivitatilor sau persoanelor sau creeaza conditii pentru desfasurarea normala a acestuia, fiind, din acest punct de vedere un element constitutiv al calitatii vietii. In aceasta categorie pot fi cuprinse, potrivit opiniei unor autori, si serviciile destinate exportului, indiferent daca in tara de destinatie sunt utilizate in scop productiv sau pentru consum. In concordanta cu varietatea trebuintelor carora se adreseaza dar si cu modul de obtinere sau de consum, serviciile finale se prezinta intr-o mare diversitate tipologica; ca urmare, cel mai adesea, ele sunt subdivizate in servicii comerciale (marfa sau platite de populatie) si servicii oferite cu titlu gratuit (non-marfa sau finantate public, in aceasta a doua categorie pot fi mentionate ingrijirea sanatatii, educatia, prevenirea accidentelor, planningul familial, reciclarea deseurilor etc.

Din punctul de vedere al posibilitatilor de comercializare exista servicii transferabile (care pot fi inmagazinate si schimbate la distanta) si servicii netransferabile care trebuic furnizate "in situ" (produse la locul de consum). In acelasi spirit, pentru realizarea actului vanzarii-cumpararii si respectiv consumului, unele servicii presupun deplasarea ofertantului (a prestatorului), altele a consumatorului.

O alta clasificare a serviciilor cu semnificatie deosebita pentru organizarea activitatii urmareste daca desfasurarea acestora se bazeaza, in principal, pe echipamente sau personal. De exemplu, un serviciu medical de psihiatrie reclama prezenta unui personal cu inalta calificare, echipamentele avand un rol aproape neglijabil; pe de alta parte, un serviciu medical de chirurgie sau stomatologie reclama atat un personal cu pregatire superioara, de specialitate cat si echipamente cu un nivel ridicat de tehnicitate. Serviciile bazate, in principal, pe personal se pot subdiviza in functie

de nivelul de calificare al acestuia (mana de lucru nespecializata, specializata, profesiuni liberale), in timp ce serviciile bazate pe echipamente se pot subclasifica in functie de gradul de automatizare.

Un alt criteriu de structurare a serviciilor tine seama de prezenta clientului si de modul activ sau pasiv de implicare a acestuia in realizarea prestatiei.

Fata de cele prezentate, exista numeroase alte posibilitati de structurare a serviciilor folosind drept criterii fie elemente deja cunoscute cum ar fi caracteristicile, fie aspecte noi ca: gradul de variabilitate a productiei (servicii standard si servicii individualizate), motivatia de cumparare, obiectivele prestatorului etc.

3.2. Progresul tehnic si serviciile

Economia contemporana este dominata de un amplu proces de transformare a tuturor domeniilor vietii economice si sociale, proces ce afecteaza si sfera serviciilor. Cunoscut sub denumirea de revolutie tehnico-stiintifica (RTS) acest proces are un continut propriu, o seama de trasaturi distinctive si inregistreaza o evolutie marcata de conectarea la fenomenele si structurile economice si sociale.

Definirea continutului, identificarea caracteristicilor si etapelor evolutiei RTS sunt de natura sa sugereze sensurile dezvoltarii in sectorul serviciilor.

RTS este exprimata de saltul calitativ inregistrat in domeniul stiintei si tehnicii, de integrarea nemijlocita a stiintei - considerata de unii autori drept "principala materie prima" cu care lucreaza economia moderna - in sfera productiei, de accelerarea progresului tehnic a carui expresie concentrata, de ultima ora, o reprezinta informatizarea intregii activitati.

Revolutia tehnico-stiintifica este constituita din doua componente indisolubil legate si care se conditioneaza reciproc:

- revolutia stiintifica definita prin rezultate de exceptie in domeniul stiintelor naturii (fizica, chimia, biologia, medicina) si

- revolutia tehnica ce reflecta schimbarile radicale produse in mijloacele de munca si tehnologia productiei ca urmare a aplicarii in practica a descoperirilor stiintifice.

Relatia dintre cele doua componente este astazi exprimata prin faptul ca stiinta elaboreaza noi tehnologii care au o alta conceptie, o alta baza informationala si alte fundamente tehnice decat cele clasice. In acelasi timp, cresterea importantei stiintei in evolutia sociala a determinat odata cu deplasarea accentului pe componenta stiintifica si schimbarea denumirii procesului in ansamblu in RST (revolutie stiintifico-tehnica).

In privinta caracteristicilor, RTS se particularizeaza prin multilateralitate, cuprinderea si influentarea tuturor componentelor productiei sociale; schimbarea functiei sociale a stiintei; folosirea unor uriase resurse umane si materiale in sfera cercetarii, cresterea importantei omului (individului) in procesul evolutiei sociale.

Prin continut si caracteristici RTS promoveaza o seama de mutatii in dimensiunile si structura serviciilor, mutatii determinate de noile exigente privind pregatirea fortei de munca si orizontul cultural-stiintific al acesteia, de adancirea diviziunii sociale a muncii care accentueaza specializarea unitatilor economice si impune cooperarea, de agravarea crizei ecologice etc.

Intre efectele induse asupra serviciilor de catre RTS se evidentiaza, ca mai importante: cresterea rolului activitatilor de cercetare-dezvoltare si corespunzator, stimularea lor; dezvoltarea serviciilor de invatamant-educatie; aparitia unor noi servicii (analiza riscului, consulting, inginerie, sub-contractare); diversificarea tipologica a prestatiilor existente etc.

O seama de evolutii mai recente, exprimate de noi faze ale RTS definite prin revolutia tehnologica si in mod particular informatica, revolutia manageriala si revolutia ecologica accelereaza tendintele de crestere si diversificare a serviciilor accentuand dificultatile de masurare si evaluare a lor, dar, mai ales, de conducere a proceselor de productie a acestora.

Evidentierea acestor aspecte subliniaza expansiunea tertiarului ca trasatura majora a economiei actuale si viitoare si necesitatea adaptarii la aceasta orientare.

CAP.4. PIATA SERVICIILOR

Examinata ca o categorie economica, piata serviciilor este formata din cele doua laturi corelative: cererea si oferta. Ea reprezinta deci sfera economica in care nevoile de consum pentru servicii apar sub Forma cererii, iar productia sub forma ofertei si din confruntarea celor doua laturi se finalizeaza tranzactii prin intermediul actelor de vanzare-cumparare. Astfel, piata este locul abstract unde se intalnesc agentii economici: ea asigura compatibilitatea actiunilor lor si le da informatiile necesare definirii proiectelor lor.

4.1. Caracteristicile pietei serviciilor

Asa cum rezulta si din definitiile de mai sus, din punct de vedere conceptual nu exista deosebiri intre piata bunurilor si cea a serviciilor.

De asemenea, ca si in cazul pietei bunurilor si in cazul serviciilor exista piata potentiala si piata reala (efectiva), piata interna si internationala (mondiala), piata producatorilor (vanzatorilor) si piata consumatorilor (cumparatorilor), piata noua, de testare etc.

Structura pietei serviciilor poate fi cercetata si dupa tipul serviciilor care fac obiectul vanzarii-cumpararii, criteriu dupa care putem deosebi, de exemplu: piata serviciilor pentru intreprindere respectiv piata serviciilor pentru populatie, piete care la randul lor se subdivid pe categorii, grupe si clase de servicii (cum ar fi: piata serviciilor de cercetare-dezvoltare, piata serviciilor de turism etc.).

Piata serviciilor nu include in totalitate sfera serviciilor, existand si servicii non-marfa sau non-market. Acestea sunt reprezentate, pe de o parte, de serviciile publice sau private care nu se comercializeaza, iar pe de alta parte de serviciile "gratuite", pe care si le fac oamenii lor insisi.

O alta subliniere ce trebuie facuta in legatura cu caracteristicile pietei serviciilor se refera la faptul ca, in domeniul serviciilor, comensurarea indicatorilor prin care se exprima dimensiunile si dinamica pietei este mai dificila decat in cazul bunurilor. Astfel, pentru exprimarea ofertei, cererii si a volumului tranzactiilor rezultate se foloseste o mare varietate de indicatori. Asa, de exemplu, pentru cuantificarea ofertei serviciilor de transport se folosesc indicatori referitori la numarul mijloacelor de transport disponibile, capacitatea si tipul acestora, numarul lucratorilor etc., pentru exprimarea cererii: numar de clienti, cantitatea si felul marfurilor de transportat s.a., iar pentru exprimarea dimensiunilor tranzactiilor rezultate prin intalnirea cererii cu oferta, indicatori cum ar fi: numar de calatori, km sau numar de tone km transportate, numar de vehicule in circulatie, valoarea cheltuielilor (sau incasarilor), consumul de combustibil.

In plus, pe langa elementele cantitative, in cazul serviciilor, elementele calitative, adesea dificil de evaluat au o deosebita semnificatie, in aprecierea pozitiei unei firme sau a unei tari pe piata serviciilor. De exemplu, in cazul evaluarii comparative a serviciilor de transport oferite de mai multe firme, esentiale sunt criteriile de calitate cum ar fi: rapiditate, siguranta, regularitate, flexibilitate, confort, posibilitatea de a asigura legaturi "din poarta in poarta" etc.

O alta caracteristica a pietei serviciilor se refera la modul de manifestare a concurentei.

Este cunoscut ca pe piata concurenta se manifesta in primul rand prin preturi. In determinarea pretului trebuie sa se tina seama, conform teoriei subiective marginaliste a valorii, mai intai de faptul ca valoarea unui produs este proprie fiecarui individ (individualism) care o estimeaza in functie de propria ierarhie subiectiva a nevoilor (subiectivism). In al doilea rand, aceasta valoare depinde de cantitatea produselor de care dispune individul pentru consumul sau; intervine deci raritatea: pentru acelasi individ, un produs rar va avea o valoare mai mare decat un produs din care poate dispune pana la satietate.¹

In domeniul serviciilor insa, mai marea sau mai mica raritate a acestora nu poate fi un element determinant al stabilirii pretului si deci al concurentei, avand in vedere ca serviciile nu sunt omogene, deci nu sunt comparabile. Prin urmare, concurenta prin preturi este de o maniera deosebita, fiind vorba in aprecierea pretului serviciului de un ansamblu de consideratii calitative, chiar psihologice, subiective, determinate de legaturile, adesea personale, intre prestator si client.

Prin urmare, avand in vedere marea diferentiere a serviciilor, in functie de calitatea prestatiei, nu este intamplator ca preturile practicate de diferite firme variaza foarte mult, justetea lor neputand fi nici confirmata, nici infirmata, in functie de costul de productie.

Referitor la intrarea libera in ramura si libera circulatie a capitalurilor, in multe sectoare ale serviciilor acestea sunt ingradite de costurile mari de intrare sau de iesire de pe piata, ceea ce conduce la frecvente situatii de monopol sau oligopol.

Valoarea poate deveni chiar negativa, pentru ca datorita abundentei sale prea mari produsul devine inutil: de exemplu, 1 l de apa este foarte util cand individului ii este sete; 10 l devin inutili; iar 10 mc devin chiar periculosi.

In plus, fiecare producator de servicii dispune de o paleta intreaga de mijloace pentru a se diferentia: bineinteles, calitatea prestatiei sate (pe care clientii sunt adesea incapabili de a o aprecia la justa sa valoare), dar, de asemenea, relatia personala pe care o intretine cu clientela sa, atmosfera din unitate fara a uita ceea ce este adesea principalul criteriu de alegere al clientilor, amplasarea geografica.

Pe de alta parte, consumatorii, fiind supusi la restrictii de timp se gasesc in imposibilitatea de a compara riguros raporturile calitate-pret a tuturor prestatiilor care le sunt oferite.

Mai mult, transparenta in cazul pietei serviciilor este limitata de caracterul imaterial al acestora, serviciile spre deosebire de bunuri neputand fi "cercetate" de concurenti pentru a descoperi noile tehnologii de productie sau daca preturile de vanzare nu fac obiectul unei politici de dumping.

Prin urmare, produsele nefiind omogene, intrarea libera pe piata si libera circulatie a capitalurilor fiind deseori ingradite, informarea consumatorilor si concurentilor fiind limitata, fiecare producator dispunand de un fel de mica putere de monopol, ne gasim in fata unor structuri ale pietei caracteristice concurentei imperfecte. Imperfectiunile concurentei in domeniul serviciilor au fost folosite pentru interventia mai mare a stalului in acest sector si ingradirea prin reglementari a regulilor jocului pietei libere.

4.2. Interventia statului si tendinte de liberalizare in sectorul serviciilor

4.2.1. Forme de interventie

In aceasta privinta trebuie mentionat ca o buna perioada de timp, pana in anii 1970, chiar in tarile dezvoltate cu economie de piata, sectorul serviciilor a fost unul din domeniile cel mai mult atinse de interventia stalului.

Henry Lepage grupeaza modalitatile de interventie a statului in sectorul serviciilor in trei categorii:

- trecerea unor intreprinderi in proprietatea si sub controlul statului (tehnica nationalizarii);

- lasarea in proprietatea colectivitatii a investitiilor, dar incredintarea gestiunii lor unor intreprinderi private contractante, carora li se impune respectarea unor tarife maxime (tehnica, mai ales franceza, a concesionarii);

- sistemul american de reglementare care consta in a impune intreprinderilor sa nu depaseasca anumite limite maxime de rentabilitate, sistem care difera de cel european de concesiune prin aceea ca intreprinderea privata are asigurata proprietatea tuturor investitiilor, in ciuda titlului de serviciu public pe care trebuie sa-l respecte.

Referitor la dimensiunile sectorului public sau semipublic este cunoscut ca acestea difera semnificativ in America fata de Europa, de la o tara la alta, inregistrand de asemenea o miscare pendulatorie de la o perioada la alta. In mod particular, sectorul serviciilor se evidentia printr-o prezenta semnificativa a intreprinderilor publice.

Sectorul transporturilor urbane, dar si cele feroviare, aeriene, chiar maritime pareau sa apartina de drept domeniului rezervat puterii publice: tot astfel sectorul energetic, controlat cel putin partial la nivelul extractiei si prospectiei si aproape integral in stadiul transformarii si distributiei.

Domeniului public sau cvasi-public i se mai adaugau posta si telecomunicatiile; informatia radiotelevizata a fost in general inclusa, in Europa, in campul interventiei directe a puterii publice. Tot asa o parte semnificativa a cercetarii. Bancile centrale au fost printre primele institutii supuse aproprierii publice. Prin urmare, controlul statului s-a intins adesea asupra celor mai numeroase si mai influente institutii de credit.

Analizele comparative, cum sunt cele realizate de Mattei Dogan si Dominique Pelassy, arata ca interventia statului in economie este legata de fenomenele de criza.

O analiza empirica realizata in SUA a dezvaluit ca intre 1916 si 1976 din 2.450.000 de posturi permanente create in jurul executivului american, 1.950.000, adica 4/5 au fost instituite in timp de razboi.

In Europa, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, cheltuielile publice au depasit rareori 10% din venitul national. Statul avea un principal rolul de prestator de servicii colective ca securitatea, justitia, apararea. Ulterior a crescut rolul statului in indeplinirea anumitor functii recunoscute de interes public ca educatia, habitatul, retelele de distributie a apei sau electricitatii, infrastructurile rutiere sau feroviare etc.

Dar in cea mai mare parte a tarilor, in aceasta perioada, separarea domeniilor de stat de cele ale intreprinderilor ramane transanta. Secolul XX, in prima parte, din cauza razboaielor si crizelor a fost marcat de o tendinta de nationalizare progresiva a economiei.

In Franta de exemplu, calendarul este elocvent:

1919: nationalizarea Oficiului de azot si minelor de potasiu

1928: monopol national al Petrolului

1936: nationalizarile Frontului Popular: SNCF² , armament, aeronautica

Societatea Nationala a Cailor Ferate.

1945: nationalizarile Generalului de Gaulle: Renault, Air France, banci etc.

1982: nationalizarile socialiste: toate bancile si 9 grupuri industriale.

Aceasta miscare seculara s-a inversat incepand cu anii 1970. Fata de mondializarea economici, a inceput sa prevaleze ideea ca statul n-ar fi cel mai bine plasat pentru a gira mijloacele de productie intr-un context dinamic in care trebuie sa se decida cu rapiditate si suplete.

De unde o mare miscare de reflux prin privatizarea intreprinderilor nationalizate in toate democratiile industriale.

Alte modalitati de interventie a statului in economie, inclusiv in sectorul, serviciilor, se realizeaza prin socializarea venitului, reglementari si caile multiple ale unei influente non-constrangatoare.

Unul dintre mijloacele de interventie cele mai spectaculoase la dispozitia puterii publice tine de masa enorma a venitului colectivizat de stat la nivel central, regional sau local. Aceasta masa este in extensie constanta, se considera printre altele si din cauza presiunii maselor populare, si mai ales, a grupurilor sociale defavorizate (someri, pensionari etc.) in sensul redistribuirii veniturilor.

In cadrul marilor natiuni europene, veniturile distribuite de stat merg mai mult la inactivi decat la salariatii sectorului public.

Alte forme de interventie se refera la numeroase formule de cooperare mai mult sau mai putin instituite intre stat si agentii economici, una dintre ele reprezentand-o planificarea care, chiar daca este inegal dezvoltata pe continent, are tendinta sa se generalizeze.

Interventia statului in domeniul serviciilor se exercita mai ales prin intermediul reglementarii acestor activitati. El mentioneaza chiar ca, in ciuda confuziei care este foarte frecvent facuta, chestiunea dereglementarii si aceea a dezetatizarii sunt perfect distincte. Exista intreprinderi publice, bancare sau de alta natura a caror putere le face relativ autonome, bucurandu-se de o mare independenta in gestionarea resurselor lor, dupa cum exista intreprinderi private asupra carora statul are o puternica influenta prin instrumentele sale.

Reglementarile specifice serviciilor, dupa opinia lui Fr. Ecalle, pot fi grupate in trei categorii: Exista mai intai reglementari tehnice, prevazand exercitarea unei activitati cu respectarea anumitor norme. Acestea se pot referi la persoanele implicate in prestarea serviciilor (de exemplu, exigenta unei diplome pentru exercitarea unei profesiuni cum ar fi: medici, arhitecti etc.), la produs sau la intreprindere. De exemplu, serviciile de transport aerian trebuie sa respecte reguli de securitate, bancile trebuie sa satisfaca cerinte de protectie a clientilor etc.

In principiu, aceste reglementari nu au ca obiect, de a limita intrarea de noi intreprinderi pe piata respectiva. In fapt, ele pot permite o anumita regularizare a fluxurilor de intrare. Din faptul chiar al existentei lor, aceste reglementari constituie o bariera la intrare care afecteaza mai ales concurentii potentiali straini.

Daca aceste norme tehnice sunt utilizate cu scopuri corporatiste sau protectioniste, ele intra in a doua categorie, si anume a reglementarilor economice, avand ca obiect de a limita accesul intr-un sector de activitate.

Aceste reglementari economice se pot referi mai intai la fixarea numarului intreprinderilor pe o piata. Astfel, unui operator i se poate atribui monopol pe un anumit teritoriu (exemplu, pentru serviciile de distribuire a electricitatii, apei sau gazului), sau o piata poate fi impartita intre doua sau trei firme, formand un oligopol (este cazul de exemplu, al liniilor aeriene internationale).

Alte reglementari economice limitau accesul la o piata fara a fixa un numar precis de operatori. Este mai ales cazul unor reglementari comerciale cu privire la proportia unor tipuri de unitati pe centre comerciale. Anumite piete pot fi chiar interzise intreprinderilor care-si exercita activitatea pe piete vecine, din punct de vedere sectorial (de exemplu, anumite servicii bancare sunt rezervate unor anumite tipuri de banci) sau teritorial (de exemplu, serviciile de politie, care de regula sunt organizate pe criteriul teritorial, geografic).

A treia categorie de reglementari specifice serviciilor o reprezinta controlul administrativ al preturilor (tarifelor).

Trebuie subliniat ca acestea se refera, aproape intotdeauna, la cresterile de preturi (tarife) si nu la nivelul lor, in general, fixat liber de intreprindere, atunci cand serviciul este oferit pentru prima data. De asemenea, controlul poate viza marimea cotelor de marja comerciala.

4.2.2. Tendinte de liberalizare

Tendintele de liberalizare, de diminuare a interventiei statului in sectorul serviciilor se refera pe de o parte la transferul spre sectorul privat a importante parti din sectorul public, iar pe de alta parte, la tendintele de dereglementare a acestui sector.

Referitor la tendinta de privatizare incepand cu anii 1970 ea a cuprins toate sectoarele economiilor tarilor occidentale. Dar serviciile se afla in epicentrul acestei tendinte, fie direct (transporturi, telecomunicatii etc.), fie indirect (infrastructura, industria aerospatiala etc.).

Astfel, in Marea Britanie, guvernul Thatcher a initiat in 1979 un program de privatizare privind o serie de societati printre care si societati de servicii ca: British Aerospace, Sealink (1981), National Freight Company (1982), Associated British Ports, British Telecom (1984), British Airways, British Airport Authority etc. De asemenea aceasta miscare se manifesta si prin transferul catre sectorul privat a unor servicii ca cele de igiena, curatatorii, ale restaurantelor si hotelurilor etc. care reveneau in sarcina colectivitatilor locale.

Cu particularitati, aceasta tendinta se manifesta in Germania, Italia, Elvetia, Franta, Japonia etc. In Franta, legea privatizarii din 1986 viza alaturi de privatizarile din sectorul industrial si repartizarea institutiilor de credit si a companiilor de asigurari, a bancilor, nu numai a celor nationalizate in 1982, ci a celei mai mari parti nationalizate dupa 1945, ca si domeniul telecomunicatiilor si audio-vizualului.

De notat ca in Franta aceasta politica de reactivare a capitalului privat si a pietei, mai ales centrata pe activitatile de servicii sau pe baza lor tehnica, se inscrie intr-o tendinta mai generala si mai veche de prestare ca servicii marfa a unor servicii anterior asumate de colectivitatile locale (intreprinderile private de servicii postale paralele cu administratia publica a postelor, dezvoltarea "radiourilor libere", dezvoltarea invatamantului privat).

De altfel, acest lucru este valabil nu numai pentru Franta.

Astfel, in Danemarca inca din 1906 functiona o societate privata de lupta contra incendiilor, in Elvetia, societatea "Securitas" dispune de politisti privati si exemplele ar putea continua.

Proprietatea privata si pluralismul reprezentand mediul in care inovatia este stimulata si asumarea riscului recompensata, privatizarea este, de asemenea, contextul care poate produce dinamismul economic necesar reconstructiei Europei centrale si orientale.

Amploarea programelor de privatizare preconizate in aceste tari este fara precedent, "eclipsand" cele mai ambitioase programe de privatizare ale tarilor membre ale OCDE.³

In primul rand, in aceste tari, eforturile s-au concentrat in crearea noilor cadre juridice si institutionale necesare realizarii programelor de privatizare.⁴ In consecinta, au fost create agentii specializate de privatizare, cu rolul de a planifica si pune in practica masurile de privatizare.

In unele tari aceste agentii sunt organisme independente in cadrul guvernului, beneficiind de o anumita autonomie pentru actiunile lor (Romania, Ungaria), iar in altele sunt ministere (Polonia, Republica Ceha, Slovacia).

De subliniat este faptul ca in aceste tari privatizarea vizeaza atat mica precum si marea privatizare. Mica privatizare priveste intreprinderile mici din domenii cum ar fi; comertul cu amanuntul, artizanatul, anumite sectoare ale transporturilor etc. In cea mai mare parte a tarilor, micile privatizari se fac prin licitatii in cadrul carora proprietatea capitalului sau inchirierea (adeseori insotita de o optiune viitoare de cumparare) este adjudecata de cel care ofera mai mult.

In ceea ce priveste marea privatizare, respectiv privatizarea marilor intreprinderi exista numeroase metode printre care: privatizarea de masa, vanzari prin licitatii, oferte publice de vanzare,

cumpararea intreprinderilor de cadrele de conducere si salariati (MEBO), restituiri etc.

Sectorul serviciilor, cuprinzand, in general, intreprinderi mici si mijlocii reprezinta unul din domeniile cu cele mai rapide posibilitati de privatizare si de progres pentru tarile Europei centrale si orientale.

In ceea ce priveste tendinta de dereglementare in sectorul serviciilor cea mai completa experienta in aceasta privinta apartine SUA care, de pe la mijlocul anilor 1970 au cunoscut o vasta miscare de dereglementare economica a accesului la pietele serviciilor.

Trebuie subliniat de la inceput ca dereglementarea americana a fost realizata plecand de la o situatie deja mai putin reglementata decat in alte tari, ca de exemplu, in Franta. Dereglementarea a cuprins mai ales telecomunicatiile, serviciile bancare si transporturile aeriene.

1. Telecomunicatiile. Pana in 1984 firmei ATT⁵ ii era atribuit monopolul in acest sector, pe ansamblul teritoriului american. Reteaua nationala de telecomunicatii era considerata a constitui un monopol natural. A.T.T. era o societate gigant, avand in 1982 mai mult de 1 milion de angajati, fiind plasata sub tutela Comisiei Federale de Comunicatii care-i controla preturile.

De la sfarsitul anilor 1960, au fost autorizate si alte firme sa opereze pe segmente de piata foarte particulare (transmisia de date informatice).

Ca urmare a plangerilor uneia din ele, Departamentul Justitiei a angajat un proces contra ATT, in 1974, care a condus in 1982 la un "aranjament amiabil", antrenand dereglementarea sectorului incepand din 1984.

OCDE = Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica.

Pentru Romania, cadrul juridic al privatizarii este asigurat de un set de legi, printre care: Legea nr. 58 privind privatizarea societatilor comerciale, Monitorul Oficial nr. 169 din 16 aug. 1991, Legea nr. 31 privind societatile comerciale, Monitorul Oficial nr. 126-127 din 17.11.1990 s.a.

ATT = American Telephone and Telegraph Company - holding fondat in 1885.

In 1984, ATT a abandonat monopolul local al comunicatiilor telefonice "de baza"⁶ catre 7 companii regionale. Telecomunicatiile interurbane, unde ATT ramane foarte prezenta, sunt libere, la fel ca si telecomunicatiile locale cu "valoare adaugata".

In schimb, ATT a obtinut autorizatia de a se lansa pe alte piete (informatica) si de a-si oferi serviciile de telecomunicatii in alte tari.

2. Serviciile bancare. Cu scopul de a evita riscurile concurentei distructive, ale efectelor externe negative legate de falimente bancare sau de proasta informare a consumatorilor, bancile americane au fost supuse dupa criza dintre cele doua razboaie mondiale la multiple reglementari. Acestea au avut ca obiect restrangerea concurentei, reglementand intrarea pe piete prin masuri de compartimentare. Compartimentarile au fost geografice (o banca dintr-un stat nu putea sa deschida sucursale in alt stat), sau sectoriale (distinctii intre banci de depozit, comerciale, case de economii etc., fiecare grupa neputand oferi decat servicii specifice, interzise altora). De asemenea, pietele bancare nu au fost accesibile societatilor nonbancare. Aceste reglementari de intrare erau insotite de un control al preturilor, adica al ratelor de dobanda.

De la sfarsitul anilor 1970, cea mai mare parte a acestor reglementari au fost ocolite cu asentimentul mai mult sau mai putin explicit al autoritatilor, ceea ce a condus la o quasi-dereglementare de fapt.

Totodata, legislatia a urmat partial aceasta miscare (legile bancare din 1980 si 1982) suprimand controlul asupra ratelor de dobanda si facand mai suple compartimentarile. Aceste masuri au fost insotite de o intarire a normelor tehnice (masuri prudentiale, asigurari ale depozitelor etc.), masuri asociate, in mod normal, dereglementarii economice.

3. Transportul aerian. Acesta a fost mult timp prezentat ca un caz de oligopol natural, in plus, companiile trebuiau sa asigure servicii cu caracter public, cum ar fi exploatarea de linii secundare neprofitabile. Aceste consideratii au condus SUA sa supuna unui regim de autorizare prealabila exploatarea oricarei legaturi intre doua state. Tarifele erau controlate prin organismul de tutela Organizatia Aeronauticii Civile (CAB⁷ ).

In 1978, Legea dereglementarii aeriene a programat pe termen mediu disparitia tuturor acestor reglementari. La sfarsitul anului 1984, obiectivul era atins si CAB dizolvata. A ramas, bineinteles, controlul regulilor de securitate asigurat prin Departamentul Transporturilor.

"Lectia" americana a fost insusita si de alte tari. De exemplu, in Franta, restrictiile administrative au fost slabite mai ales incepand cu anii 1985-1986.

La sfarsitul lui 1986, marjele comertului erau libere si serviciile, in general, beneficiau de o slabire a controlului statului. Ultimul pas a fost facut la 1.1.1987, data liberalizarii totale a preturilor.

Totusi, un control temporar al preturilor poate fi restabilit in imprejurari exceptionale. Astfel, este mentinut un control permanent in sectoarele unde concurenta poate actiona dificil si cum acest lucru se intampla mai ales in cazul intreprinderilor publice, in general statul fixeaza preturile in aceste sectoare.

Odata cu initierea proceselor de liberalizare au fost repuse in discutie si teoriile economice care justificau interventia statului in sectorul serviciilor.

Repunerea in discutie de catre economisti a justificarilor traditionale ale reglementarii, in particular in cursul procesului ATT, a influentat luarea deciziilor juridice si politice, demonstrand ca puterea economistilor este limitata, dar nu total neglijabila.

Astfel, a fost reexaminata mai intai teoria monopolului natural si a pietelor contestabile.

In acest sens, cei care sustin liberalizarea serviciilor (si experienta din sectoarele dereglementate a dovedit justetea opiniilor lor) considera ca instaurarea concurentei (chiar in sectoarele considerate "cazuri" tipice de monopol sau oligopol natural) conduce la reducerea tarifelor, ceea ce antreneaza cresterea cererii, cu efecte benefice asupra productiei si angajarii in serviciile respective.

Asa de exemplu, intre 1978 (anul in care a inceput procesul de dereglementare a transporturilor aeriene in SUA) si 1983, tarifele au scazut cu 10 pana la 40%, iar cererea mai intai franata de recesiunea din 1981-1982, a inceput sa creasca rapid.

Dimpotriva, absenta concurentei conducea firmele in situatii de monopol sau oligopol la costuri excesiv de ridicate si necesitatea unor subventii din partea statului, pentru a acoperi diferentele pana la nivelul tarifelor a caror crestere era controlata.

In ceea ce priveste necontestabilitatea pietelor determinata de costurile mari de intrare sau iesire pe pietele respective, s-a ajuns la concluzia ca pot fi gasite solutii chiar pentru situatii considerate tipice de necontestabilitate.

De exemplu, distributia de apa intr-o comuna constituie un caz de monopol natural putin contestabil. Aceasta activitate poate fi concesionata pentru o perioada determinata, prin licitatie, firmei care propune sa

Se face o distinctie, de altfel vaga si artificiala, intre servicii "de baza" si cu "valoare adaugata". Se considera serviciu cu "valoare adaugata" daca acesta consta in a face mai mult, sau altceva, decat simpla transmisie a vocii umane (exemplu serviciile telematice).

Civil Aeronautic Board.

practice tarifele cele mai joase. Deci, puterile publice pot lua in sarcina lor construirea de echipamente foarte costisitoare si pot face sa actioneze concurenta la nivel de exploatare, adica de prestare a serviciilor, apeland la licitatii periodice.

Referitor la concurenta distructiva si efectele ei negative, in realitate nu exista pericolul ca, din cauza concurentei excesive, profiturile sa fie anulate si sa intervina un faliment generalizat. Aceasta pentru ca beneficiile intreprinderilor se vor diminua pana la momentul cand vor fi suficient de mici pentru ca nimeni sa nu mai aiba interes sa intre pe piata respectiva. Apare deci un punct de echilibru.

In legatura cu justificarea reglementarilor prin efectele externe negative ale cresterii concurentei in anumite sectoare ale serviciilor, acestea pot fi inlaturate sau cel putin diminuate prin norme tehnice si reguli deontologice specifice, nefiind necesara reglementarea economica a intrarii. In cazul in care aceste efecte externe negative se refera numai la informarea consumatorului, normele pot fi numai facultative, cei care le respecta beneficiind de o "atestare", asimilabila pentru clienti unei garantii de calitate.

Pe de alta parte, in general reglementarile economice de acces pe diferite piete nu sunt necesare deoarece pietele dereglementate s-au dovedit mai putin contestabile decat s-a prevazut.

Astfel, de exemplu, in SUA cu toata liberalizarea transporturilor aeriene, in 1987, 4 companii detineau 66% din piata acestui sector. Si experienta altor sectoare a confirmat ca intrarea a noi firme pe piata nu este chiar atat de libera, marile companii existente nefiind prea usor de inlaturat. Astfel, ideea unei intrari imediate pe piete unde firmele existente obtin profituri este nerealista. In realitate, o intreprindere noua nu va penetra decat daca beneficiaza de avantaje in materie de costuri sau de calitate. Pe de alta parte, chiar daca aceasta contribuie la concentrarea pietelor, nu se ajunge, asa cum se tem unii, la situatii de monopoluri sau oligopoluri ale caror preturi nu ar mai fi controlate, deoarece pietele fiind contestabile, firmele existente vor trebui permanent sa caute reducerea costurilor si a preturilor pentru a nu fi inlaturate.

Interventia statului prin reglementari ca si tendintele de liberalizare vizeaza de asemenea si schimburile internationale de servicii.

Relatii de indiferenta se manifesta mai ales intre piata bunurilor si serviciilor de prima necesitate, al caror consum este de importanta vitala pentru individ, cum ar fi de exemplu piata bunurilor alimentare de stricta necesitate si piata serviciilor legate de chiria locuintei, distribuirea apei, gazului, electricitatii, ingrijirea sanatatii etc.

Aceste trei tipuri de raporturi pot fi puse in evidenta si pentru piata serviciilor de productie.

Astfel, cresterea dimensiunilor pietei bunurilor, a productiei si tranzactiilor cu bunuri materiale conduce la cresterea pietei serviciilor legate de productie si comercializarea bunurilor cum ar fi cele de transport, depozitare, servicii bancare, asigurari, cercetare stiintifica, pregatirea si perfectionarea fortei de munca, informatica, marketing etc.

De asemenea, dezvoltarea pietei serviciilor conduce la stimularea pietei bunurilor de uz productiv: echipamente tehnice, masini, utilaje, instalatii si mai ales calculatoare electronice sunt din ce in ce mai mult necesare in sectorul serviciilor. Pe de alta parte pot exista si unele situatii de concurenta cum ar fi de exemplu intre comertul cu unele echipamente de productie si serviciile de leasing (inchiriere) a echipamentelor respective, intre comertul cu bunuri si comertul cu licente, brevete, drepturi de autor etc. Intre anumite segmente ale pietei bunurilor de productie si piete particulare ale serviciilor pot exista, de asemenea, relatii de indiferenta.