Teoria venitului national si echilibrul macroeconomic - functia de consum si functia de economie

Cererea agregata poate proveni, in principal, din doua surse: consumul menajelor si investitiile firmelor. Legatura dintre consum si investitie este intermediata de economisire. Examinarea acestor concepte fundamentale permite sa se inteleaga cum cererea globala determina productia si, prin aceasta, nivelul ocuparii. Apoi, prin recurgerea la instrumentele specifice - functia de consum si functia de investitie - pot fi mai usor intelese conditiile de realizare a echilibrului macroeconomic.

1. FUNCTIA DE CONSUM SI FUNCTIA DE ECONOMIE

Fiecare menaj trebuie sa ia o decizie privind impartirea venitului sau disponibil in cheltuieli de consum si economisire. Aceste decizii de impartire a venitului pentru cele doua utilizari sunt influentate de numerosi factori.

1.1. Functia de consum

Consumul global (in special consumul menajelor) este cel care rezulta statistic din agregarea specifica a consumurilor individuale. In acest capitol vom privi consumul in sens economic, ca o marime proiectata, dorita, intentionala si nu in sens contabil, ca marime efectiva, realizata, constatata.

Teoria consumului constituie, la Keynes, cheia de bolta a intregului sistem. Daca functia de cerere este construita indeosebi pe relatia pret - cantitatea ceruta, functia de consum leaga consumul global de venit. Aceasta este specificitatea analizei keynesiene fata de cea neoclasica.

Functia de consum exprima relatia functionala ce se stabileste intre nivelul consumului global dorit si nivelul venitului disponibil. Forma algebrica generala a functiei este urmatoarea : C = f (V), unde C desemneaza consumul privat, iar V desemneaza venitul disponibil al menajelor. Legatura dintre consumul global si venitul global se exprima prin inclinatia spre consum, care are doua forme: inclinatia medie (rata consumului) si inclinatia marginala spre consum.

Inclinatia medie spre consum sau rata consumului (c) nu este altceva decat partea din venitul sau disponibil pe care o colectivitate o consacra consumului; ea se determina ca raport intre consumul total (C) si venitul (V):

Inclinatia marginala spre consum (c arata care este sporul consumului unei colectivitati atunci cand venitul sau disponibil creste cu o unitate; ea se calculeaza ca raport intre variatia consumului (DC) si variatia venitului (D

c' =

1. Functia de economisire

Economii pot fi facute de toti agentii economici, intreprinderi, menaje, administratii. In cazul intreprinderilor, care n-au consum final, economiile corespund venitului destinat autofinantarii (profituri nedistribuite).

Economiile menajelor reprezinta partea din venitul disponibil care ramane dupa acoperirea cheltuielilor de consum (S = VD - C).

Economiile menajelor pot capata trei forme diferite de utilizare (fig.1): ele pot fi tezaurizate (conservate in bilete de banca, aur . ); pot fi destinate investitiilor imobiliare (locuinte, terenuri); sau pot fi plasate, incluse in sistemul financiar (depozite bancare, cumparari de actiuni sau obligatiuni).

Economiile sunt folosite, in mod direct sau indirect, ca sursa de investitii; de aceea, teoria macroeconomica aseaza economiile si investitiile in prim-planul preocuparilor ei. Legatura economie - venit este redata prin inclinatia spre economisire, care are si ea doua forme: inclinatia medie si inclinatia marginala.

Inclinatia medie spre economisire sau rata economiei (s) exprima proportia economiei globale in total venit si se determina ca raport intre economia totala (S) si venitul disponibil (V), dupa relatia:

Inclinatia marginala spre economisire (s') arata cu cat creste economia unei colectivitati atunci cand venitul sau disponibil sporeste cu o unitate, fiind definita de relatia:

Putem pune acum in evidenta relatiile simple dintre inclinatiile medii spre consum si spre economie, ca si dintre inclinatiile marginale.

Stiind ca V = C + S, daca impartim ambii termeni ai ecuatiei cu V rezulta ca C / V + S / V = 1, ceea ce inseamna ca intotdeauna: c + s = 1, unde:

c este de regula un numar pozitiv dar subunitar (0 < c > 1), dar poate fi uneori unitar (c = 1, cand C = V) sau chiar supraunitar (c > 1, cand C > V);

s este de regula un numar pozitiv dar subunitar (0 < s > 1), dar poate fi uneori nul (s = 0, cand S = 0) sau chiar negativ (s < 0, in cazul unei dezeconomii).

In mod asemanator, plecand de la relatia ΔV = ΔC + ΔS si daca impartim ambii termeni ai ecuatiei cu ΔV rezulta ca ΔC / ΔV + ΔS / ΔV = 1, adica: c' + s' = 1, unde cele doua inclinatii marginale sunt intotdeauna numere pozitive, dar subunitare, respectiv, 0 < c' > 1 si 0 < s' > 1.

1.3. Legea psihologica fundamentala

In lucrarea sa Teoria generala a ocuparii, a dobanzii si a banilor, J.M. Keynes considera ca exista o lege psihologica fundamentala[1], al carei continut ar pute fi formulat astazi astfel: o data cu cresterea sau scaderea venitului, consumul tinde sa creasca sau sa scada dar intr-o proportie mai mica (I_C < I_Y ), iar economia tinde sa creasca sau sa scada dar intr-o proportie mai mare decat venitul (I_S > I_Y ).

Pretandu-se foarte bine si la o formulare econometrica, interpretarea ei poate porni de la ipoteza matematica potrivit careia atunci cand V = 0, C ≠ f (V). Ecuatia functiei de consum este de tipul: C = aV + b, unde a si b sunt niste parametrii:

a este panta curbei consumului, adica inclinatia marginala spre consum c'

b este nivelul consumului cand venitul este zero, respectiv C₀

De aceea putem scrie aceasta ecuatie si sub forma: C = c'V + C₀. Inclinatia marginala spre consum c' este constanta, dar inferioara inclinatiei medii spre consum c, care este descrescatoare atunci cand venitul V creste, respectiv.

Presupunem ca C = 0,8V + 60. Dand diferite valori lui Y (0, 100, 200 . 600), determinam cu usurinta evolutia consumului, a economiei, precum si a inclinatiilor respective (vezi tabelul 1). Se poate constata din acest exemplu ca, odata cu cresterea venitului creste si consumul dar mai incet (I_C < IV ). In schimb, cresterea venitului este devansata de cresterea economiei (I_S > IV ).

Aceasta analiza reliefeaza si un alt aspect important. Atunci cand venitul este nul exista un consum pozitiv, un minim de subzistenta, ceea ce face ca pana la un anumit punct consumul global sa depaseasca venitul disponibil, economia fiind negativa (dezeconomie).

Tabelul =24.1. Functia (afina) de consum

Y	C	S	c	c'	s	s'
		10		Document online: Managementul calitatii totale la pelphi Eseu: Studiu de caz privind leadership-ul la s.c. j international s.r.l. sibiu	0,033
		30			0,075
		60			0,100
		70			0,117

Finantarea consumului incompresibil C₀ trebuie sa se faca fie dintr-o economie anterioara fie dintr-un imprumut. Economia nu poate deveni pozitiva decat dincolo de un anumit nivel al venitului V_r numit prag de ruptura.

Acest model al functiei afine este o ipoteza mai comoda de lucru, care faciliteaza o prezentare grafica mai simpla (fig.2)[2], intrucat functiile de consum si de economie pot avea forma unor linii drepte, cu aceeasi panta (inclinatie marginala) in orice punct. Am putea spune, deci, ca este cel mai simplu model de interpretare a legii psihologice fundamentale.

FUNCTIA DE INVESTITIE

1. Decizia de investire si functia de investitie

Dupa cheltuielile de consum, investitia constituie a doua componenta importanta a cererii globale. In aceasta viziune investitia este considerata tot o cheltuiala care isi are sursa in venit. Investitia in sens economic, reprezinta cheltuiala concretizata in active fizice (constructii, echipamente, variatii de stocuri, bunuri imobiliare). Aceasta notiune economica se deosebeste de sensul financiar al investitiei, adica de cheltuiala in plasamente, in active financiare (actiuni, obligatiuni, bonuri de tezaur . ). Deciziile de investitii sunt un act suveran al proprietarilor - firme, gospodarii, institutii financiare, autoritati publice.

Intreprinderile investesc intr-un capital fizic nou pentru cresterea productiei lor (investitii de capacitate), sau pentru reducerea costurilor de productie prin cresterea productivitatii (investitii de productivitate sau de rationalizare);.

Investitiile menajelor se materializeaza in achizitiile de locuinte si de terenuri;

Investitiile publice sunt concretizate in echipamente colective (infrastructuri rutiere, de telecomunicatii, in scoli publice, spitale publice . ).

Indiferent de natura surselor de finantare, decizia de investitii este aceeasi: se va investi daca si numai daca rata de randament prevazuta pentru noul capital fizic este superioara ratei dobanzii. Rezulta deci ca un factor decisiv al incitatiei spre investitii il reprezinta rata dobanzii si raportul de marime dintre aceasta si rata profitului.

Functia cererii de investitii exprima volumul investitiilor pe care firmele doresc sa le realizeze pentru fiecare nivel al ratei dobanzii. Exista o relatie inversa (negativa) intre investitia I si rata dobanzii i. Se poate observa in fig. 3 ca atunci cand rata dobanzii creste de la i₀ la i₁, investitia intentionala scade de la I₀ la I₁ .

Descrierea algebrica obisnuita a functiei de investitii I poate fi scrisa, la o eficienta marginala data, astfel: I = f(i). Intr-o reprezentare simplificata, printr-o formula de tip liniar, poate fi scrisa si o ecuatie a cererii de investitii, pentru a releva aceasta functie descrescatoare dintre I si i : I = a - b.i, unde a si b sunt parametri:

a reprezinta cererea de investitii cand i = 0

b este panta, negativa, a curbei cererii de investitii (b = ΔI/ Δi)

Principiile acceleratorului si multiplicatorului

Investitia joaca un rol important in economie pentru ca ea este legata atat de cerere cat si de oferta. Ca parte componenta a cererii agregate (alaturi de consum - personal si guvernamental - si de exporturi), cererea de investitii stimuleaza activitatea economica determinand dezvoltarea si modernizarea aparatului productiv al societatii si, in consecinta, cresterea (cantitativa si calitativa) a productiei de bunuri. Nivelul cererii globale (consum + investitii) determina nivelul productiei (venitului) nationale, care, la randul sau influenteaza nivelul ocuparii resurselor de munca.

Investitia ii permite intreprinderii sa-si ajusteze capacitatile de productie la cererea pe care o anticipeaza. Relatia tehnica dintre variatia cererii de consum (cauza) si variatia investitiei (efect) este numita acceleratie. In fond, principiul acceleratorului exprima dependenta nivelului investitiilor de asteptarile privind modificarea productiei (venitului) .

Acceleratorul exprima doar o fateta a relatiei dintre productie (venit) si investitie. Efectul de accelerare a unei variatii a venitului national asupra investitiei globale este insotit de un efect de multiplicare (fig.4), care reliefeaza influenta investitiei asupra venitului. Din motive de simplificare, consideram o investitie exogena, autonoma, in sensul ca nu variaza odata cu venitul. Daca notam cu DI, o investitie aditionala si cu DY venitul suplimentar datorat cresterii investitiei, atunci multiplicatorul investitiei, K, este raportul dintre DY si DI.

, sau , cu K >

Deci, multiplicatorul investitiei este numarul cu care trebuie sa se multiplice investitia suplimentara pentru a determina venitul suplimentar indus. El poate fi determinat grafic si analitic.

In forma grafica, putem presupune ca investitia proiectata creste, de la I₀ la I₁ (fig.5). In acest caz, functia de investitie se deplaseaza in sus, astfel incat nivelul de echilibru al venitului national se deplaseaza in aceeasi directie, trecand de la V₀ la V₁, corespunzator punctelor de echilibru x₀ si x₁ situate pe curba economiei. Se observa ca o crestere a investitiei DI determina o crestere intr-o proportie mai mare a venitului DV. Multiplicatorul K evidentiaza tocmai cu cat creste venitul la o crestere data a investitiei

Analitic, multiplicatorul investitiei poate fi determinat pornind de la relatia de definitie de mai sus, K = DV DI, si tinand seama ca DV = DC + DI (DS = DI). Putem deci scrie ca

Impartind ambii termeni ai fractiei cu DY obtinem:

, unde   , deci:

In final, rezulta ca multiplicatorul investitiei este inversul inclinatiei marginale spre economie. Multiplicatorul se poate aplica la oricare element al cererii globale; consumul autonom, exportul, deficitul bugetar etc.

3. ECHILIBRUL MACROECONOMIC

Problematica echilibrului economic a devenit o preocupare cu totul deosebita pentru stiinta economica odata cu intensificarea dezechilibrelor in economiile de piata moderne, manifestate prin fenomene de criza economica, inflatie si somaj.

4.3.1. Conceptul de echilibru general

Conceptul de echilibru desemneaza acea stare a relatiilor dintre variabilele unui sistem care nu tind sa se modifice daca respectiva stare nu este perturbata. Dezechilibrul exprima pierderea echilibrului, adica acea stare in care nu mai exista concordanta intre variabilele sistemului respectiv[4]. Echilibrul general (macroeconomic) exprima acea stare a tuturor pietelor (de bunuri, de moneda, de capital, de munca), a pietei nationale in ansamblul sau, caracterizata printr-o concordanta relativa a cererii si ofertei, abaterile dintre ele incadrandu-se in limitele considerate normale.

Echilibrul economic general apare mai intai sub forma raportului dintre cererea globala si oferta globala. Ca si in cazul echilibrului partial al unei piete particulare, abordam si acum problema echilibrului general in sens economic si nu in sens de identitate contabila. Aceasta identitate nu ne spune nimic despre comportamentul economic al agentilor economici, despre proiectele sau intentiile lor. In aceasta optica, curbele ofertei agregate si cererii agregate exprima proiecte de productie si de consum, intentii de vanzare si de cumparare la nivelul tuturor segmentelor de piata. Echilibrul este atins in punctul de intersectie al celor doua curbe (fig. 6), respectiv in punctul in care intentiile participantilor la tranzactii (vanzatori si cumparatori) coincid.[5].

3. Echilibrul venitului intr-un model elementar de economie

Vom considera mai intai o economie inchisa fara stat si fara comert exterior (inchisa), unde toate variabilele economice sunt exprimate in preturi constante. In cadrul modelului elementar oferta globala este data de produsul national net (venitul disponibil), egal cu consumul intentional si economia intentionala. Putem scrie deci o prima ecuatie de definitie                         

V                           (1)

Cererea globala este definita de suma cererilor de bunuri de consum (C) si a cererilor de bunuri de investitii (I), ceea ce constituie o alta ecuatie de definitie:

                            (2)

In consecinta, nivelul productiei de echilibru (Y) care sa satisfaca cererea globala (D) presupune urmatoarea conditie generala de echilibru:

 

Din acest sistem de trei ecuatii cu patru necunoscute (V, D, C, I) se poate deduce o alta ecuatie:

De unde rezulta, prin simplificare o noua conditie de echilibru (v), echivalenta cu conditia generala (3):

                    (4)

Deci pot fi descrise doua moduri echivalente ale conditiei de echilibru pe piata bunurilor si serviciilor:

exista echilibru macroeconomic daca si numai daca oferta agregata este egala cu cererea agregata (V = D);

daca economia proiectata este egala cu investitia proiectata (S = I).

Economia reprezinta o scurgere din circuit, in timp ce investitia apare ca o injectare (injectie) in circuitul economic, completand platile facute de menaje, dar pe alt canal decat cel al cheltuielilor de consum. Aceasta investitie neta este concretizata in active fizice (bunuri de productie). Echilibrul macroeconomic se realizeaza deci atunci cand scurgerea din sistemul economic este egala cu injectarea[6].

Reprezentarea grafica a nivelului de echilibru (fig. 7) ne ofera o imagine vizuala privind cele doua conditii alternative si echivalente de echilibru. Curba consumului este descrisa de ecuatia C = aV + b. Investitia neta, independenta de venit (I =I*) este reprezentata printr-o dreapta paralela la axa absciselor. Atunci cererea globala este suma acestor functii, D = C + I. Dreapta de 45^o (bisectoarea) reprezinta utilizarea venitului disponibil v generat de proiectele de productie. Este vorba de functia ofertei globale, a carei ecuatie este V = C + S. Este cat se poate de evident ca nu exista decat un singur nivel de echilibru al venitului (V^o), reliefat insa de doua puncte alternative si echivalente care se situeaza pe aceeasi verticala a venitului V₀: punctul x₀ aflat la intersectia functiei cererii globale cu functia ofertei globale (V = D) si punctul x₁ situat la intersectia functiei economiei cu functia investitiei (S = I).

Observam de asemenea ca deasupra punctului de echilibru V₀, cererea globala se situeaza sub bisectoare (D < V, dezechilibru denumit presiune), existand o investitie involuntara sub forma de stocuri nevandute. Intr-o astfel de situatie, productia tinde sa se reduca, respectiv venitul tinde sa se deplaseze in directia lui V₀.

Cand insa venitul national se situeaza sub nivelul de echilibru, cererea globala este superioara ofertei globale (D > V, dezechilibru denumit absorbtie), ceea ce inseamna ca stocurile intreprinderilor se diminueaza. In acest caz productia tinde sa creasca spre nivelul de echilibru V₀.. In principiu, putem intelege nu numai cum se determina un echilibru, ci si cum se poate asigura un echilibru stabil. Atunci cand venitul national se indeparteaza de punctul de echilibru, exista forte care tind sa-l readuca la acest nivel[7].

3.3. Echilibrul macroeconomic in economia deschisa

Luand in calcul si celelalte doua sectoare institutionale, administratiile publice (bugetul statului) si strainatatea (comertul exterior), oferta globala este constituita din productia nationala V, la care se adauga prelevarile fiscale T si importurile H, iar cererea globala este formata atat din cererea consumatorilor si investitorilor nationali D, consumul guvernamental G si exporturile E.

Reamintim ca echilibrul macroeconomic keynesian este un echilibru de fluxuri monetare (in preturi constante). Bunaoara:

Exporturile reprezinta iesiri de bunuri si servicii din tara, dar ele echivaleaza cu intrari de venituri, de bani din exterior; de aceea le vom considera ca injectari (injectii) in sistem.

Importurile sunt intrari de bunuri si servicii, dar le vom considera ca scurgeri din sistem, pentru ca ele se soldeaza cu iesiri de venituri (cu scurgeri de moneda) cu destinatia furnizorilor din strainatate.

In mod asemanator, impozitele si taxele sunt tratate ca scurgeri intrucat ele diminueaza venitul agentilor economici, iar cheltuielile guvernamentale sunt considerate injectari pentru ca ele stimuleaza cererea globala.

Conditia generala de echilibru pe piata bunurilor si serviciilor poate fi scrisa, mai pe larg, astfel:

Tinand cont de ecuatiile de definitie ale lui Y si D, rezulta:

Simplificand obtinem noua conditie de echilibru, care poate fi rezumata astfel:

, respectiv:

Total scurgeri = Total injectari

Prin extensie, se poate vorbi de un efect de multiplicare al cheltuielilor publice, denumit si multiplicator bugetar, care exprima cresterea venitului (productiei) generata de o crestere a cheltuielilor publice fara sa se modifice marimea impozitelor.

Stimularea cererii publice prin politica bugetara pune in evidenta alte doua tipuri de multiplicatori: cel fiscal (care releva relatia inversa dintre variatia venitului si variatia impozitelor) si cel al bugetului echilibrat (care exprima influenta pe care o exercita cresterea egala si simultana a cheltuielilor si veniturilor statului asupra venitului national). Si exporturile au rol de injectie in sistem, stimuland cresterea productiei si a nivelului de ocupare prin acelasi efect pozitiv de multiplicare al oricarui element de injectare in sistemul economic.

Rezulta, in concluzie, ca nivelul de echilibru al activitatii economice in ansamblul sau se realizeaza cand venitul (productia) national este egal cu cheltuiala nationala, respectiv cand totalul scurgerilor din sistemul economic este egal cu totalul injectiilor in sistem. In alti termeni, putem spune ca nu este in mod necesar ca termenii corespondenti (I si S, G si T, E si H) ai celor doi membri ai ecuatiei sa fie egali intre ei doi cate doi. Echilibrul general poate rezulta dintr-o serie de dezechilibre particulare, daca aceste dezechilibre se compenseaza : S-I = E-H, S-I = G-T. Iata deci ca restul lumii poate contribui la corijarea dezechilibrelor economice interne (S-I = E-H). Dar exteriorul impune si constrangeri suplimentare asupra economiei.

Nu exista insa un echilibru general in sens strict matematic. Starea de echilibru este intamplatoare si temporara, fiind o rezultanta a jocului dezechilibrelor. Cele mai semnificative dezechilibre sunt: stagnarea/contractia productiei, pe piata bunurilor si serviciilor; inflatia (uneori deflatia), pe piata monetara; somajul (mai rar, supraocuparea), pe piata muncii. Desigur aceste tipuri de piete si formele specifice de echilibru si dezechilibru sunt interdependente.

PROBLEME

Se considera functia de consum C = 150 + 0,75 V. Se cere:

a)      Sa se reprezinte grafic functia de consum si functia de economie pentru urmatoarea evolutie a venitului V: 0, 100, 200, 300, 400, 500, 600;

b)      Sa se calculeze inclinatiile medii si marginale ale consumului si economiei pentru aceleasi valori ale lui V.

Completati tabelul de mai jos cu datele corespunzatoare si stabiliti care este nivelul venitului de echilibru.