Sistemul monetar international in conditiile flotarii cursurilor

Sistemul monetar international in conditiile flotarii cursurilor

Trecerea la cursurile de schimb flotante a fost pregatita cu 20 de ani inainte de punerea sa in practica printr-un adevarat curent teoretic condus de M. Friedman ("The case of Flexible Exchange Rates"- 1953). Prin implementarea regimului flotarii monedelor se preconiza[1]:

formarea unor cursuri de schimb reale, determinate de cererea si oferta de piata, deci nu prin masuri administrative;

un mecanism de ajustare a schimbarilor externe simple, fara corectii brutale;

reducerea rolului Bancii Centrale, ale carei interventii urmau sa devina inutile, cursurile urmand a se stabili in mod spontan;

cursul de schimb trebuia sa devina principalul instrument de adaptare a fiecarei economii nationale la conditiile pietei mondiale;

autonomia politicilor monetare; relatia altadata obligatorie intre emisiunea monetara si balanta de plati fiind rupta;

stabilitatea efectului speculativ.

Atingerea acestor obiective s-a dovedit, insa, pe parcurs a fi discutabila.

In functie de modul in care s-a realizat interventia pe piata valutara si puternicele efecte pe care le-a produs asupra relatiilor economice internationale, in perioada 1975-1985 flotarea dolarului fata de celelalte monede a cunoscut 2 faze:

Prima faza lunga de depreciere (1976-1979) cunoscuta si ca politica "dolarului a la baisse" a urmarit o serie de avantaje pentru economia americana, in vederea sporirii competitivitatii fata de Germania si Japonia. Deprecierea a facut mai costisitoare investitiile americane in strainatate, dar a incurajat investitiile directe in SUA (8,5 mld. pe an in perioada 1974-1979);

Politica dolarului puternic (1980-1985) pune capat primei faze care a condus la accentuarea inflatiei, la diversificarea activelor in alte valute, la o repliere a firmelor transnationale americane. Aceasta faza de relansare a dolarului (flotare "a la hausse") debuteaza in 1980, sub Administratia Reagan. Politica austera prin cursuri este inlocuita cu o politica restrictiva bazata pe controlul strict al ofertei de moneda, ceea ce a condus la o apreciere semnificativa a dolarului, evaluata la 60% in termeni reali timp de 5 ani si o scadere a inflatiei (5% din 1983). In aceasta perioada, evolutia cursului dolarului a reprezentat o exceptie istorica: timp de 5 ani acesta nu a incetat sa urce, comparativ cu DEM, beneficiind in acelasi timp de dobanzi real pozitive. S-a conceput atunci o relatie moneda forte - rata a dobanzii ridicata.

Chiar si flotant, dolarul a fost intarit prin cresterea datoriei externe a celorlalte tari ale lumii, exprimata in dolari. Indatorarea in dolari umfla cererea de aceasta moneda, in aceeasi proportie, aproape, cu insolvabilitatea tarilor indatorate. Anul 1982 a insemnat debutul crizei datoriei externe (in tarile Americii Latine), ca rezultanta a problemelor legate de asigurarea serviciului acesteia.

Reuniunile reprezentantilor tarilor industriale au dezbatut efectele negative ale cursurilor flotante si au sustinut armonizarea politicilor monetare pentru a limita fluctuatiile cursului de schimb. In septembrie 1985, ministrii de finante si guvernatorii bancilor centrale din SUA, Japonia, Germania, Franta si Regatul Unit s-au reunit la hotelul Plaza din New York. Acordul de la Plaza a recomandat politica de interventie concertata a bancilor centrale pe pietele de schimb. S-a impus atunci ideea de stabilizare macroeconomica la scara mondiala a cursurilor de schimb si de coordonare a politicilor bugetare, fiscale si monetare, ceea ce inseamna de fapt o abandonare a doctrinei monetariste a flotarii pure si o instituire a regimului flotarii impure.

Acordul de la Louvre (1987) a marcat o noua etapa a cooperarii internationale in acest domeniu: continuarea interventiilor concertate pe pietele de schimb monetar, in vederea sustinerii cursului dolarului.

Reuniunea de la Toronto (1988) a sustinut intarirea cooperarii internationale prin interventia bancii centrale si limitarea variatiei cursului de schimb.

Procedurile de coordonare au permis evitarea anomaliilor evidente in formarea cursurilor. Aceasta politica se considera a fi o aplicare a proiectului de instituire a "zonelor obiectiv" ("target zone"), sustinut de o serie de economisti, la inceputul anilor '80, in frunte cu John Williamson. Acest proiect prevede definirea unei zone de flotare, in interiorul careia cursul poate fi considerat drept o reflectie corecta a unor date economice fundamentale. Politicile economice nationale trebuie sa se incadreze in coordonatele stabilite. Acordurile grupului G7 prevad cursuri limita, care nu au fost date publicitatii pana in prezent.

Odata cu trecerea la cursurile flotante, la nivel regional s-a incercat crearea unor aranjamente monetare care sa confere un anumit grad de stabilitate, intr-un mediu international tot mai volatil.

In acest scop, in 1973, tarile membre ale CEE au lansat un aranjament monetar european, numit "sarpele in tunel", dorind sa obtina totodata flexibilizarea ceruta de SMI. Acordul prevedea o banda de variatie de +/-2,25% a monedelor europene participante fata de un curs pivot al monedelor fata de USD.

Pe baza "sarpelui monetar", din 1979, s-a lansat Sistemul Monetar European. In cadrul SME fiecare tara membra convenea o rata de schimb bilaterala in raport cu celelalte valute participante = valoarea paritara oficiala, utilizate pentru construirea ratelor centrale de schimb. De fapt, singurele concesii pe care SME le face fata de "sarpele monetar" constau in denominarea ratelor centrale in ECU (un cos de devize compus din cantitatile fixe ale monedelor celor 10 tari membre CEE, in 1979) si introducerea "indicatorului de divergenta" menit sa realizezeze o stabilizare a cursurilor de schimb inainte de a fi afectate cursurile de interventie. Interventia autoritatii monetare a tarii in cauza devenea obligatorie daca variatia fata de cursul central depasea pragul admis (+/-2,25% ca regula generala, 6%pentru ITL, GBP, SPP, POE). Din 1993, banda s-a extins l-a +/-15%, fiind un semnal ca SME se indreapta ferm spre rate de schimb flotante. Perioada 1994-1999 a constituit etapa de trecere de la SME la UEM, axata in principal pe liberalizarea circulatiei capitalurilor. De la 1 ianuarie 1999 s-a lansat un nou aranjament monetar in Europa: UEM, prin lansarea monedei unice EURO.

Astfel, prin intrarea in scena a unui concurent puternic pentru dolarul american: moneda unica europeana - EURO se imprima sistemului monetar international contemporan o caracteristica noua si mult dorita: multipolaritatea.