Scoala de la viena si teoria utilitatii marginale

SCOALA DE LA VIENA SI TEORIA UTILITATII MARGINALE

Particularitatile scolii de la Viena sau scolii psihologice de gandire economica, dupa cum se mai numeste, constau in faptul ca reprezentatii ei, in frunte cu fondatorul acesteia, Carl Menger, sunt preocupati in principal, de relatiile de cauzalitate din economie, atribuind psihologiei indivizilor consumatori rolul esential in explicarea comportamentului acestora, si al mecanismului al economiei de piata.

Spre deosebire de liberalii clasici, care, in explixarea formarii preturilor, pornesc de la un factor obiectiv, respectiv cantitatea de munca cheltuita pentru a produce bunurile economice, liberalii neoclasici pornesc de la un factor subiectiv, respectiv aprecierea indivizilor consumatori privind satisfactia consumului diferitelor cantitati din bunurile de referinta (bunuri finale).

De asemenea, daca liberalii clasici considerau ca orice marfa are doua proprietati, utilitate (denumita si valoare de intrebuintare) si valoare (prima fiind o conditie, dar nu o cauza a celei de-a doua), liberalii neoclasici isi concentreaza atentia numai asupra utilitatii bunurilor economice, ignorand valoarea.

Astfel, ei sustin ca pretul bunurilor economice este expresia baneasca a utilitatii aferente acestor bunuri.

Izvorul preturilor este considerat de neoclasici a fi utilitatea bunurilor economice finale, respectiv aprecierea subiectiva a consumatorilor cu privire la satisfactia obtinuta din consumul a diferite cantitati din bunul respectiv.

Neoclasicii analizeaza utilitatea pe portiuni mici si sustin ca, pe masura ce numarul de unitati consumate dintr-un anumit bun economic creste, utilitatea individuala a fiecarei unitati succesiv consummate scade.

Lucrare: Motivatia si satisfctia in munca -premisele reusitei si succesului profesional Lucrare: Procesul asigurarea calitatii - tratarea produsului neconform

Coeficientul de levier al exploatarii se determina ca un raport intre variatia relativa a rezultatului de explotare si variatia relativa a productiei vandute:

          (1)

in care:

RE - rezultatul din exploatare

Q - productia vanduta, exprimata in unitatile cantitative.

Dar rezultatul din exploatare se determina astfel:

       (2)

Cheltuielile fixe (CF) fiind constante, sporirea rezultatului din exploatare se determina numai datorita volumului productiei vandute astfel:

        (3)

Inlocuind relatiile (2) si (3) in relatia de calcul a coeficientului de levier al explorarii (1), se obtine:

         (4)

sau

     (5)

in care:

Q - cantitatea de produse pentru care se calculeaza efectul de levier

p - pretul unitar

- cheltuieli variabile unitare

CF - cheltuieli fixe.

Desi este un instrument deosebit de important in managementul inteprinderii, analiza pragului de rentabilitate prezinta si anumite limite:

♦       este foarte dificil de realizat la inteprinderile care au o structura varianta de productie si comercializare;

♦       pragul de rentabilitate se determina cu mai mare exactitate daca nu se inregistreaza mari fluctuatii de preturi de la un an la altul;

♦       anumite cheltuieli variabile cresc mai mult decat proportional cand capacitatea inteprinderii este folosita cat mai aproape de nivelul sau maxim si este greu de aproximat ritmul cresterii lor.

2 Problematica impozitarii profitului.

Analiza impozitului pe profit este una foarte importanta pentru inteprinzatori, intrucat de nivelul si cotele acestuia se stabileste profitul net al unei inteprinderi, stiut fiind faptul ca obtinerea unui profit cat mai mare este scopul oricarei afaceri. Analizand astfel impozitul pe profit se constata anumite avantaje ale acestuia, fata de impozitul pe venit, precum si neajunsuri.

Printe avantajele impozitului pe profit se numara urmatoarele:

este un impozit nediscriminatoriu. Unul dintre principiile care trebuie sa le respecte orice impozit este acela al nediscriminarii. Un impozit este nediscriminatoriu atunci cand la venituri egale impune in cote diferite sau la venituri diferite impune in cote egale. Prin termenul de venit trebuie sa se inteleaga venitul net dintr-o anumita operatiune a contribuabilului. In principiu, nu se poate impune decat venitul care ramane la dispozitia contribuabilului. Impozitul pe profit este, in aceasta privinta, un impozit nediscriminatoriu, in sensul ca impune egal profiturile nete a doi contribuabili identici.

recuperarea pierderii. Sistemul impozitului pe profit permite recuperarea pierderii fiscale inregistrata de contribuabil din profiturile impozabile ale urmatorilor cinci ani. La impozitul pe venit acest lucru nu este posibil pentru ca nu exista notiunea de pierdere, fiind impozitate numai veniturile.

facilitatile fiscale. In prezent legislatia impozitului pe profit permite anumite facilitati fiscale aplicate contribuabililor. Este vorba, in principal, de acceptarea unui sistem de calcul si de recunoastere a cheltuielilor cu amortizarea, mai favorabil decat sistemul clasic impus de legea numarul 15/1994.

Neajunsurile impozitului pe profit pot fi sintetizate in urmatoarele directii:

societatile nu au capacitati speciale de impozitare si impozitarea venitului personal este suficienta (tehnica integrarii totale);

societatile deplaseaza impozitul asupra altor platitori, transferandu-l asupra clientilor prin practicarea de preturi ridicate sau asupra salariatilor prin neacordarea salariilor la nivelul muncii prestate;

impozitul pe profit nu este neutru, deoarece baza impozabila prin cheltuieli nedeductibile sau venituri neimpozabile este greu de definit;

apare problema dublei impozitari si prin impozitarea dividendelor;

In Romania impozitarea rezultatului activitatii agentului economic se realizeaza in doua modalitati:

microinteprinderile platesc impozit (in cota de 3%) asupra veniturilor totale obtinute intr-un trimestru, exceptie facand veniturile din productia stocata, veniturile din productia de imobilizari corporale si veniturile din provizioane privind activitatea de exploatare, intrucat acestea nu reprezinta venituri efective, ci au rolul de echilibrare a unor cheltuieli efectuate;

restul agentilor economici platesc impozit pe profit (cota obijnuita de 16%). Cota se aplica asupra profitului impozabil stabilit in functie de profitul (rezultatului contabil) stabilit prin contul de profit si pierdere la care se adauga cheltuielile nedeductibile si din care se scad veniturile neimpozabile.

O analiza comparativa a celor doua tehnici de impozitare permite formularea anumitor observatii.

O prima observatie ar fi asupra bazei impozabile stabilete prin cele doua modalitati. In cazul impozitarii microinteprinderilor, cota de 3% nu vizeaza doar cifra de afaceri respectiv totalitatea incasarilor din vanzari, ci totalitatea veniturilor, respectiv veniturile din exploatare, veniturile financiare si veniturile extraordinare. Astfel desi cota de impunere scade de la 16% la 3% baza de impozitare creste semnificativ. Sunt dezavantajate microinteprinderile care nu au un volum important de cheltuieli deductibile si dimpotriva vor fi avantajate prin diminuarea substantiala a cotei cele care nu au cheltuieli deductibile semnificative. Pot exista microinteprindericare din diverse motive inregistreaza pierderi, dar acesta nu este un motiv ca sa le scuteasca de la plata impozitului care se calculeaza in raportul de venit fara nici o legatura cu rezultatul activitatii economice. Aceasta le va ingreuna si mai mult situatia financiara.

O alta observatie ar fi aceea ca intre cele doua forme de impozitare singura apropiere ar fi aceea ca reprezinta modalitati de impozirare a agentilor economici . Din punct de vedere al tehnici financiare ele se deosebesc radical intrucat impozitul pe veniturile microinteprinderilor vizeaza cifra de afaceri si din acest punct de vedere este o taxa de consumatie, un impozit direct, iar impozitul pe profit vizeaza rezultatul activitatii, fiind deci un impozit direct.

Politica de dividend - instrument de stimulare a profitabilitatii agentilor economici.

Analizata in contextul celorlalte decizii financiare majore pentru firma  - decizia de investitii si decizia de finantare - decizia de dividend actioneaza pentru atingerea obiectivului major al functiei financiare a firmei, respectiv pentru maximizarea valorii firmei. Aceasta ipoteza este usor de acceptat in cazul firmelor antreprenoare, in care managerii sunt insasi actionarii ei. Situatia se schimba in cazul firmelor manageriale, in care functiile de decizie si de proprietate sunt separate, fiind posibil ca managerii sa actioneze intai pentru maximizarea propriei sale satisfactii si numai in subsidiar pentru maximizarea valorii economice a firmei, creandu-se astfel un conflict de interese.

Insasi denumirea teoremei sugereaza problematica de care se ocupa aceasta. Agentul (mandatarul) este persoana care realizeaza orice fel de activitate in interesul si pe contul unei alte persoane (mandat), avand autoritatea si totodata, obligatia de a actiona in conditii optime.

Teoria de agent considera distribuirea de dividende ca un mijloc de rezolvare a starii conflictuale dintre actionari si manageri.

Teoria de agent face parte, pe un plan mai general, din teoria contractuala a firmei, care considera firma ca un ansamblu de aranjamente contractuale intre actionari, obligatari, manageri, salariati si alte parti cu interese in functionarea ei eficienta. Atingerea acestui obiectiv este conditionata, pe un plan dublu, de existenta unei autoritati care trebuie sa controleze fiecare parte implicata in viata firmei. Astfel, aceasta autoritate trebuie sa fie suficient de puternica pentru a modifica termenii contractuali, in caz de sesizare a unor disfunctionalitati in mecanismul firmei si sa perceapa veniturile reziduale ale firmei, dupa remunerarea celorlalte parti contractante. Aceasta autoritate este, bineinteles, reprezentata de actionariatul firmei, singurul care poseda aceste atribute.

In momentul in care actionarii deleaga puterea pentru reprezentarea firmei in raporturile cu ceilalti factori ai mediului economic, respectiv cand mandateaza pe manageri sa actioneze in interesul lor, controlul exercitat asupra activitatii celorlalte parti este puternic diminuat. Daca rezultatele nu sunt cele scontate, ei pot actiona in doua feluri: fie prin vot in adunarea generala vor sanctiona pe manageri, daca actionariatul nu este prea difuz, fie vor abandona firma prin vanzarea actiunilor pe care le poseda.

Pentru a nu se ajunge la aceste masuri radicale si a se atenua divergentele de interese intre actionarii exteriori si managerii firmei, trebuie puse in aplicare mecanisme care sa limiteze avantajele precuniare (suprasalarii) sau legate de locul de munca al managerilor, mecanisme ce presupun un cost al lor, denumit cost de agent.