Obiectivele politicii monetare

Obiectivele politicii monetare

Banca centrala este unul dintre actorii cei mai puternici ai vietii economice. De aceea, politica pe care o duce aceasta institutie este extrem de importanta, atat in raport cu realizarea diverselor obiective ale politicii macroeconomice (crestere economica, grad ridicat de ocupare a mainii de lucru, stabilitatea preturilor, echilibrul balantei de plati), cat si in raport cu politicile duse de ceilalti actori de pe scena macroeconomica (guvern, uniuni profesionale, sindicate, institutii europene sau internationale etc.).

1.1. Schema generala a politicii monetare

Conceptul de "politica monetara" este relativ nou in stiinta si practica economica, insa semnificatia acestui termen s-a imbogatit pe masura ce moneda metalica si bancnota convertbila au fost inlocuite cu diverse tipuri de moneda fiduciara. Se considera ca primul caz de aplicare a unei politici monetare orientate spre atingerea unor obiective macroeconomice este interventia Sistemului Rezervelor Federale a SUA (Fed), care, in 1929, a incercat sa foloseasca acest instrument pentru a atenua efectele crizei si a grabi iesirea din recesiune. In realitate, politica monetara restrictiva dusa de Fed in acea perioada a agravat criza[1].

In prezent, interventia statului in economie se realizeaza in principal prin politica monetara si prin politica fiscala, deoarece acestea sunt singurele politici compatibile cu legile economiei de piata si cu principiile guvernarii democratice.

Politica monetara consta in actiunea globala, exercitata prin manevrarea variabilelor monetare, asupra principalelor variabile economice: nivelul preturilor, produsul intern brut, gradul de ocupare a miinii de lucru (rata somajului), soldul balantei de plati externe etc.

Aceasta actiune se realizeaza, asadar, prin intermediul variabilelor monetare, adica a unor variabile care sunt ele insele greu de controlat, dar pe care banca centrala isi propune totusi sa le influenteze. Variabilele monetare despre care este vorba sunt: agregatele monetare si ale creditului, rata dobanzii si cursul de schimb. Nivelele-tinta stabilite in legatura cu aceste variabile constituie asa-numitele "obiectivele intermediare" ale politicii monetare.

Deoarece aceste "obiective intermediare" sunt destul de diverse, iar capacitatea bancii centrale de a actiona asupra lor este diferita de la un caz la altul, este necesara alegerea, din randul acestora, a unor "obiective operationale", adica a unor variabile monetare pe care banca centrala le poate influenta in mod relativ eficace cu ajutorul instrumentelor de care dispune. Astfel, "baza monetara exogena" sau rata dobanzii de pe piata interbancara sunt variabile care se afla in mai mare masura sub incidenta actiunii bancii centrale, decat, de exemplu, agregatul monetar M₃ sau rata dobanzii la creditele obligatare.

In fine, autoritatile monetare dispun de anumite "instrumente", adica de metode, procedee, tehnici etc., care le permit sa actioneze asupra marimii si dinamicii variabilelor monetare pe care le vizeaza. Unele dintre aceste instrumente sunt directe si de natura administrativa (controlul creditelor, controlul valutar etc.), insa, la ora actuala, se considera, in general, ca instrumentele politicii monetare trebuie sa aiba un caracter indirect, adica sa se bazeze pe mecanisme care prezerva actiunea legilor pietei si lasa sa subziste o anumita capacitate de adaptare a sistemului bancar comercial.

Politica monetara se infaptuieste, deci, cu ajutorul unor instrumente; ea are in vedere, in mod nemijlocit, unele obiective operationale, a caror realizare produce, la randul sau, anumite efecte asupra obiectivelor intermediare, ceea ce permite atingerea unor obiective finale (figura nr. 1):

Fig. nr.1: Schema generala a politicii monetare

Raporturile dintre aceste elemente sunt prezentate in mod detaliat in tabelul nr.1:

Tab. nr. 1: Elementele politicii monetare

Instrumente Obiective Obiective Obiective

operationale intermediare finale

Open       Rata dobanzii pe Nivelul preturilor

market Rata dobanzii termen scurt

Rescont de pe piata

Rezerve monetara

obligatorii (interbancara) Marimea PIB (rata de

Rata dobanzii pe crestere)

Plafonarea termen lung

creditului

Baza monetara Agregatele Gradul de ocupare a mainii

Controlul exogena monetare M₁, M₂ de lucru (Rata somajului) direct al M₃, M₄ etc.

ratei dobanzii _{Volumul creditului}

Controlul Cursul de schimb Pozitia BP (Echilibrul extern)

valutar

Obiectivul actual al politicii monetare este, in cazul majoritatii bancilor centrale importante din lume, combaterea inflatiei, adica asigurarea stabilitatii preturilor. Insa, atat obiectivele, cat si instrumentele politicii monetare au evoluat in cursul timpului.

1.2. Stabilitatea preturilor ca obiectiv al politicii monetare

Intre optiunile pentru diverse obiective de politica monetara exista un mare numar de combinatii posibile, iar, ca urmare, se constata ca actiunea bancii centrale s-a caracterizat in cursul timpului prin orientari destul de diferite.

Astfel, istoria monetara arata ca, in anii '50 si '60 ai secolului XX, cand, pe plan international, au fost valabile principiile sistemului monetar de la Bretton Woods - caracterizat, in esenta, prin cursuri de schimb fixe -, politica monetara a majoritatii tarilor lumii a fost marcata de prioritatea acordata stabilizarii cresterii economice. Aceasta optiune a fost impusa in principal de orientarea pe care a avut-o in epoca politica monetara dusa de Sistemul Rezervelor Federale al SUA.

Eseu: Subsistemul metodologic managerial Lucrare: Oboseala in munca - cauzele oboselii

In anii '70 si in tarile occidentale, politicile economice au fost, de regula, de tip neokeynesian, bazandu-se pe ceea ce in epoca s-a numit o "politica monetara activa". In cadrul unei asemenea politici, rolul bancii centrale este de a furniza lichiditatile necesare pentru relansarea activitatii economice, iar principalul instrument folosit pentru asigurarea acestei cresteri a masei monetare este refinantarea bancilor comerciale. In aceste conditii, majoritatea bancilor centrale au continuat sa se preocupe de stimularea cresterii economice, desi unele dintre ele au inceput sa acorde o atentie sporita stabilitatii preturilor.

De la inceputul anilor '80, "politica monetara activa" a fost pusa insa tot mai mult sub semnul intrebarii si inlocuita cu asa-numita "noua politica monetara". Aceasta din urma se caracterizeaza prin cresterea importantei acordate obiectivului asigurarii stabilitatii preturilor, adica printr-o inversare a prioritatilor in raport cu "politica monetara activa".

In prezent, dezbaterile cu privire la obiectivele politicii monetare sunt dominate de doua abordari diferite. Prima este abordarea insusita oficial de majoritatea bancilor centrale importante din lume, ale caror statute prevad, intr-un mod sau altul, ca principalul obiectiv al politicii monetare este asigurarea stabilitatii preturilor. A doua abordare apartine unor autori din mediile academice, care se pronunta in favoarea definirii obiectivului final al politicii monetare in termeni atat de limitare a inflatiei, cat si de reducere a ecartului dintre PIB actual real si PIB potential

Exista insa si unii autori care considera ca obiectivul politicii monetare trebuie sa fie si la ora actuala realizarea unui anumit nivel al PIB nominal. Printre reprezentantii acestei din urma abordari se numara si unii prestigiosi economisti contemporani, dintre care ii amintim pe urmatorii: J. Meade , C. von Weizsäcker , J. Tobin , R. Hall , J. Taylor , B. McCallum , R. Hall si N. Mankiw[9] etc.

Avantajele acestei orientari a politicii monetare sunt:

a) eliminarea decalajelor cu care se manifesta efectele exercitate de variatiile cantitatii de moneda asupra nivelului general al preturilor;

b) stabilitatea pe termen lung a ratei de crestere a PIB nominal, caracteristica necesara pentru atingerea nivelului dorit al ratei inflatiei;

c) existenta unor proprietati de reglare automata a socurilor ce intervin in domeniul cererii si ofertei agregate.

Opinia dominanta in literatura este insa ca avantajele mentionate sunt doar pe termen scurt si ca acestea sunt anulate pe termen lung de imposibilitatea predictiei evolutiei de durata a nivelului general al preturilor. Aceasta, din cauza caracterului nestationar al proceselor ce determina evolutiile variabilelor economice, nominale si reale

Principalii factori care au determinat revizuirea prioritatilor majoritatii bancilor centrale, in sensul asumarii explicite a obiectivului al stabilitatii preturilor, sunt urmatorii:

a) globalizarea pietelor;

b) dezvoltarea intermedierii financiare nebancare;

c) inovarea financiara;

d) triumful ideilor monetariste (in principal a tezei ca inflatia este, in esenta, un fenomen monetar) etc.

Ca urmare a actiunii acestor factori, "politica monetara activa" a fost inlocuita prin asa-numita "noua politica monetara", adica printr-o politica simplificata si bazata pe un obiectiv cantitativ privind cresterea masei monetare, M₂, sau, mai nou, pe un obiectiv privind rata inflatiei. Denumirea consacrata a acestei din urma orientari este "tintirea inflatiei" (inflation targeting ).

In prezent, in majoritatea tarilor, stabilitatea preturilor ca obiectiv fundamental al politicii monetare este prevazuta in legea de organizare si functionare a majoritatii banciilor centrale.

O exceptie importanta de la aceasta regula este SUA, unde legea de organizare a bancii centrale (Federal Reserve Act) stipuleaza ca "misiunea acestei institutii este asigurarea unei cresteri pe termen lung a agregatelor monetare si ale creditului in concordanta cu cresterea pe termen lung a potentialului de sporire a productiei, precum si realizarea ocuparii maxime a mainii de lucru, stabilitatii preturilor si unui nivel moderat al ratei dobanzii pe termen lung"[12].

Obiectivul final al Bancii Centrale Europene" este definit in art. 105 (1) al "Tratatului privind CE", dupa cum urmeaza: "Obiectivul principal al SEBC (Sistemul European de Banci Centrale) este mentinerea stabilitatii preturilor. Fara a prejudicia obiectivul stabilitatii preturilor, SEBC va sustine politicile economice generale ale Comunitatii, in vederea realizarii obiectivelor acesteia, definite prin art.2".

In ceea ce priveste obiectivele prevazute in art. 2, acestea sunt: "un nivel ridicat de ocupare a mainii de lucru ( . ), o crestere sustenabila si neinflationista, un grad ridicat de competitivitate si de convergenta a performantelor economice"[13].

Rezulta ca desi prevede si alte obiective pentru politica monetara, tratatul CE stabileste o ierarhie clara intre acestea, acordand o importanta primordiala stabiliatii preturilor.

In aplicarea acestor prevederi, Banca Centrala Europeana a publicat urmatoarea definitie oficiala a "stabilitatii preturilor": "cresterea indicelui preturilor de consum armonizat (IPCH) pentru zona euro mai mica de 2% pe an"[14].

In alte tari, obiectivul general al "stabilitatii preturilor" este definit in termeni mai precisi, inclusiv prin mentionarea unui indice de preturi relevant si a unor clauze de exonerare de raspundere a bancii centrale. Spre deosebire de BCE, in unele tari, aceasta definitie este data de guvern sau de guvern in cooperare cu banca centrala.

In Romania, legea privind statutul BNR prevede la art. 2 (1) ca: "Obiectivul fundamental al Bancii Nationale a Romaniei este asigurarea si mentinerea stabilitatii preturilor", iar la art. 2 (3) adauga ca: "Banca Nationala a Romaniei sprijina politica economica generala a statului, fara prejudicierea indeplinirii obiectivului sau fundamental privind asigurarea si mentinerea stabilitatii preturilor"[15]. Pentru urmatorii ani, tintele de inflatie au fost stabilite de comun acord cu guvernul.

In aceste conditii, maniera de tratare a obiectivelor politicii monetare in literatura recenta se caracterizeaza prin distinctia care se face intre orizontul de timp pe termen lung si orizontul pe termen scurt.

a) Perspectiva pe termen lung se bazeaza pe experienta practica acumulata intr-un mare numar de tari si pe cercetarile efectuate de un mare numar de economisti contemporani, care arata toate cat se poate de limpede ca, pe termen lung, adica dupa ce toate ajustarile din economie au fost asimilate, o modificare a cantitatii de moneda existente in economie determina - in conditii ceteris paribus - exclusiv modificarea nivelului preturilor, fara a produce, deci, modificari permanente ale variabilelor reale, cum ar fi, productia reala sau somajul.

Acest principiu general, cunoscut si sub denumirea de "neutralitatea pe termen lung a monedei", este adoptat actualmente de toate scolile de gandire si teoriile macroeconomice importante. Astfel, conform stiintei economice moderne, pe termen lung, venitul global real sau nivelul ocuparii mainii de lucru sunt determinate, in esenta, de factorii "reali" ai economiei, care actioneaza, asadar, in planul ofertei, nu al cererii. Este vorba despre progresul tehnologic, cresterea numarului populatiei, preferintele agentilor economici, cadrul institutional al economiei (indeosebi drepturile de proprietate, politica fiscala, politicile sociale, alte reglementari care determina flexibilitatea pietelor, aporturile de munca si de capital si investitiile in capital uman). Ca urmare, pe termen lung, banca centrala nu poate inflenta cresterea economica prin modificarea ofertei de moneda.

Aceasta conceptie este sintetizata de afirmatia lui M. Friedman ca "inflatia este peste tot si intotdeauna un fenomen monetar"[16]. Intr-adevar, perioadele prelungite de puternica inflatie coincid, de regula, cu o crestere insemnata a masei monetare. Si, chiar daca evolutia pe termen scurt a preturilor poate fi influentata si de alti factori (variatiile cererii globale, mutatiile tehnologice, socurile asupra preturilor materiilor prime etc.), efectele acestora sunt neutralizate pana la urma printr-un anumit grad de ajustare a masei monetare. In acest sens, tendintele pe termen lung ale preturilor sau inflatia pot fi controlate de banca centrala.

Corelatia stransa care exista intre dinamica masei monetare si inflatie si, respectiv, neutralitatea pe termen lung a politicii monetare, au fost confirmate de un mare numar de studii economice - teoretice si empirice - referitoare la perioade si la tari diferite. Totodata, cercetarile respective au aratat ca atat inflatia, cat si deflatia genereaza costuri substantiale si ca stabilitatea preturilor contribuie la sporirea potentialului de crestere si a prosperitatii economice.

Avantajele stabilitatii preturilor sunt multiple, insa pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:

1) Stabilitatea preturilor permite populatiei sa identifice mai usor modificarile preturilor relative, deoarece modificarile respective nu sunt mascate de fluctuatiile nivelului general al preturilor. In consecinta, intreprinderile si consumatorii nu vor mai interpreta variatiile nivelului general al preturilor in mod eronat, ca fiind doar miscari ale preturilor relative, si, deci, vor putea adopta decizii de consum si de investitii mai bine fundamentate. Aceasta imbunatatire generala a calitatii deciziilor adoptate in economie permite pietei o alocare mai eficace a resurselor. Iar ajutand piata sa orienteze resursele catre utilizarile cele mai productive, stabilitatea preturilor antreneaza cresterea potentialui productiv al economiei si, deci, cresterea bunastarii populatiei.

2) Daca creditorii sunt siguri ca preturile vor fi stabile in viitor, ei nu vor mai cere o prima de risc de inflatie pentru a se proteja impotriva pierderilor pe care le suporta in cazul in care accepta sa detina active nominale pe termen lung. Prin reducerea ponderii acestei prime de risc in structura ratei reale a dobanzii, credibilitatea politicii monetare este sporita, ceea ce contribuie, la randul sau, la o alocare eficace a resurselor de catre pietele de capitaluri, la stimularea investitiilor si, deci, la cresterea prosperitatii economice.

3) Daca mentinerea stabilitatii preturilor este verosimila, este mai putin probabil ca particularii si intreprinderile vor deturna resursele de care dispun de la utilizarile productive normale catre tehnicile de protectie impotriva inflatiei. De exemplu, in contextul unei inflatii ridicate, agentii economici sunt incitati sa stocheze bunurile reale, deoarece, in conditiile respective, acestea din urma constituie o rezerva de valoare mai buna decat moneda sau decat anumite active finaciare. Or, constituirea de stocuri de bunuri nu este intotdeauna o decizie de investitii eficace, ceea ce, pe cale de consecinta, poate afecta cresterea economica.

4) Sistemele fiscale si sociale creaza intotdeauna anumite efecte perverse, care distorsioneaza comportamentele economice. In majoritatea cazurilor, aceste distorsiuni sunt exacerbate de inflatie sau de deflatie; desigur, aceasta, in masura in care sistemele fiscale nu contin prevederi referitoare la indexarea in functie de rata inflatiei a impozitelor si contributiilor sociale.

Stabilitatea preturilor permite eliminarea costurilor reale, induse de amplificarea de catre inflatie a efectelor de distorsiune exercitate de sistemele fiscale si de protectie sociala.

5) Inflatia este un "impozit" asupra detinerii de moneda. Ca urmare, inflatia reduce cererea de moneda a agentilor economici si genereaza, in consecinta, costuri de tranzactionare mai ridicate.

6) Mentinerea stabilitatii preturilor permite evitarea importantului fenomen de redistribuire arbitrara a averilor si veniturilor, care apare atat intr-un mediu inflationist, cat si intr-unul deflationist, deoarece, in ambele cazuri, tendintele preturilor variaza intr-o maniera imprevizibila (de exemplu, efectul de imbogatire fara justa cauza a debitorilor in dauna creditorilor - in caz de inflatie).

Grupurile sociale cele mai afectate de fenomenul de redistribuire a averilor si veniturilor sunt grupurile cele mai vulnerabile - pensionarii, bursierii, persoanele cu venituri fixe -, deoarece acestea nu au posibilitatea de a se proteja impotiva inflatiei. De aceea, preturile stabile contribuie la mentinerea coeziunii si stabilitatii sociale. Dupa cum arata numeroase exemple din istoria monetara mai veche sau mai noua, rate ridicate de inflatie sau de deflatie provoaca adesea instabilitate sociala si politica.

Toate aceste argumente sustin afirmatia ca o banca centrala care mentine stabilitatea preturilor contribuie, intr-un mod semnificativ, la atingerea unor obiective economice mai vaste, cum ar fi, obtinerea unor ritmuri ridicate de crestere economica, ameliorarea perspectivelor in materie de ocupare a fortei de munca si de crestere a nivelului de trai.

Aceasta concluzie este confirmata de realitatea economica dintr-un mare numar de tari si din perioade diferite, care arata - printr-o multitudine de metodologii de cercetare folosite de economistii contemporani - ca economiile in care inflatia este scazuta cunosc, de regula, o crestere reala pe termen lung mai rapida.

b) Perspectiva pe termen scurt se bazeaza pe amintita idee ca banca centrala poate influenta economia. Aceasta, deoarece banca centrala este singura emitenta de bancnote si monezi, precum si singura detinatoare a rezervelor lichide ale celorlate banci. Cu alte cuvinte, banca centrala detine monopolul aprovizionarii economiei cu "moneda primara". Or, in virtutea acestui monopol, banca centrala poate influenta conditiile pietei monetare si, deci, poate determina ratele dobinzii pe termen scurt.

Astfel, pe termen scurt, o modificare a ratelor dobanzii de pe piata monetara, provocata de banca centrala, antreneaza un anumit numar de mecanisme si de reactii din partea agentilor economici, influentand, in final, evolutia variabilelor economice, cum ar fi, productia sau preturile. Dupa cum am aratat in capitolul anterior, acest proces - numit "proces de transmisie a politicii monetare" - este unul foarte complex, constituind o problema fundamentala a economiei monetare ca disciplina stiintifica. Insa, desi principalele sale mecanisme sunt cunoscute, nu exista o conceptie unica si necontestata asupra tuturor aspectelor procesului de transmisie. De aceea, nu exista o singura strategie de politica monetara, ci o pluralitate de asemenea strategii.