Libertatea economica si imposibilitatea calcului economic in sectorul public

Libertatea economica si imposibilitatea calcului economic in sectorul public

In orice economie de piata moderna exista o multitudine de situatii in care alocarea resurselor intampina cu totul alte exigente decat cele specifice calculului economic. Originea comuna a acestora se gaseste la nivelul aranjamentelor institutionale care exclud proprietatea privata, si anume totalitatea activitatilor aflate in sfera sectorului public. Variatia dimensiunii acestuia din urma este considerabil, de la o tara la alta. Prin definitie, sectorul public cuprinde activitatile ale caror rezultate - serviciile publice - nu au valoare monetara pe piata. Comportamentul productiei si a birocratiei sectorului public a fost studiat laborios de catre Ludwig von Mises si sociologul german Max Weber. Ei au impartasit insa pozitii diferite. Potrivit lui Mises, birocratii nu pot desfasura activitati antrepreoriale intr-o masura rezonabila fiind lipsiti de metoda calculului economic,: "managementul birocratic este managementul obligat sa se supuna unor reguli si regulamente detaliate fixate de autoritatea unui organ superior. Sarcina birocratului este sa se comporte in modul in care aceste reguli si regulamente ii ordona sa o faca. Libertatea sa de a actiona conform celor mai puternice convingeri ale sale este serios limitata de aceste regulamente" (Mises, 1983). Spre deosebire de acesta, Weber, considerat unul dintre principalii adversari teoretici si ideologici ai lui Karl Marx, aprecia ca inventarea birocratului, a sistemului contabil si juridic a constituit principalul factor de progres al capitalismului rational modern al Europei occidentale (Weber, 1993).

Pe de alta parte, in economia de piata, calculul monetar pune in miscare mecanismul profitului si falimentului. Testul profitului si falimentului nu poate fi conceput decat in aranjamentul institutional al ordinii proprietatii private. Ele constituie doua instrumente necesare consumatorilor care incredinteaza drepturile de proprietate asupra resurselor productive celor care sunt cei mai apti sa-i deserveasca. Calculele de rentabilitate nu pot fi utilizate nici in socialism[1] si nici in sectorul public, unde mijloacele de productie sunt in proprietatea statului (Marinescu et al, 2007). "Testul pietei" - al profitului si falimentului - nu functioneaza in cazul serviciilor furnizate de sectorul public, adica in cazul intreprinderilor publice sau municipale, serviciilor publice de protectie si aparare, justitie, educatie, sanatate, serviciilor diferitelor agentii ale statului, infrastructurii rutiere etc.

Diferenta fundamentala intre activitatile sectorului privat si cele ale sectorului public consta tocmai in existenta sau nonexistenta motivului profitului, consecinta a posibilitatii sau a imposibilitatii de a opera calculele de rentabilitate. In termenii lui Mises, sectorul privat este definit prin "managementul pentru profit" (managementul afacerilor care pot fi verificate prin calcul economic), iar sectorul public prin "managementul birocratic" (adica managementul afacerilor care nu pot fi verificate prin calcul economic). Trebuie sa subliniem aici insa ca imposibilitatea calculului economic nu este valabila oricarei intreprinderi aflata in mainile statului. De exemplu, posta publica este un caz de intreprindere aflata in proprietatea statului ale carei operatiuni pot fi verificate prin calcule de rentabilitate: costurile si incasarile sunt disponibile, pot fi calculate, in functie de preturile platite factorilor de productie si de cele incasate in contul serviciilor prestate. Problema consta, insa, in faptul ca posta publica nu este organizata potrivit imperativului profitului, la fel ca oricare intreprinzator privat. Din acest motiv, ea nu se supune testului pietei, astfel incat inregistrarea de pierderi sistematice sa atraga, in mod necesar, parasirea pietei ori falimentul. Existenta postei publice si, de altfel, a tuturor intreprinderilor de stat nu se afla in dependenta nemijlocita de satisfacerea preferintelor consumatorilor, ci mai degraba de obtinerea de subventii, scutiri fiscale si facilitati legislative aflat in mainile guvernului. In acest caz, calculul economic nu serveste decat la determinarea marimii subventiilor, adica a pierderilor socializate discret in "gaura neagra" din bugetul de stat (Marinescu et al, 2007). De pilda, serviciul postal Deutsche Post, finantat de statul german, este obligat sa intretina o retea nationala costisitoare de oficii postale si, prin urmare, are costuri mai mari decat concurentii sai. In martie 2001, cand a solicitat companiei Deutsche Post sa asigure serviciul de coletarie la un pret echitabil, Comisia Europeana a recunoscut ca o parte din costurile Deutsche Post proveneau din obligatia amintita mai sus. Ca rezultat, Comisia Europeana a cerut Deutsche Post sa-si fixeze preturile pentru a acoperi costurile de asigurare a serviciilor de coletarie, astfel incat sa includa costurile necesare pentru mentinerea acestei retele (respectiv costul suplimentar) (DG Competition, 2007).

In sectorul public, asadar, este imposibila determinarea valorii monetare a serviciilor publice pentru utilizatorii acestora. Diferenta esentiala intre structura organizationala a firmei si a sectorului public este aceea ca prima utilizeaza calculul economic in orice decizie de extindere sau restrangere a sferei sale de actiune, astfel incat putem vorbi despre un optim al dimensiunii relative a firmei, in timp ce in sectorul public "managementul birocratic" functioneaza doar pe baza bugetelor de cheltuieli si nu a planurilor de venituri[2]. Acesta este cazul unei categorii incredibil de mare de organizatii: agentii guvernamentale, scoli, spitale, tribunale, sectii de politie, armata, agentii de administrare a domeniilor publice etc. in legatura cu care alocarea resurselor publice intampina insurmontabila problema a calculului economic. Problema impartirii bugetului guvernamental pentru educatie, sanatate, aparare nationala, justitie sau infrastructura rutiera se loveste de aceleasi probleme subiective si ratiuni non-economice.

Pe piata libera, achizitiile voluntare ale fiecarei persoane vor decide cantitatea si calitatea bunurilor si serviciilor oferite. Ce criteriu poate fi insa aplicat atunci cand aceste decizii revin guvernului? Raspunsul este ca asemenea decizii guvernamentale nu pot fi decat arbitrare (Rothbard, 1991). Nu calculul economic este algoritmul care decide nivelul de protectie si rata de impozitare, ci interesele politice si potentialul succes electoral al diferitelor aranjamente politice. Teoria alegerii publice arata ca guvernele cheltuiesc maximul de resurse, pe care sunt capabile sa le incaseze si, chiar mai mult, prin crearea sistematica de deficite si datorii publice. Regimul fiscal este subordonat inevitabil nevoilor bugetare discretionare si intereselor politice. Marimea sectorului public nu poate fi dimensionata pe baza de "calcule de rentabilitate", deci pe baza ratiunilor economice, ci este ghidata de interesele si programele politice presupus castigatoare electoral. In consecinta, impozitarea si corolarul acesteia, sectorul public, nu sunt problemele intrinseci ale economiei de piata, ci si probleme ale sistemului politic. Mai mult decat atat, determinarea volumului resurselor si alocarea acestora inspre proiectele selectate arbitrar constituie manifestarea preferintelor managementului birocratic, si nu ale publicului, ca beneficiar. De aici ar rezulta, de fapt, ca nu publicul consuma acele resurse, ci coalitiile politice, grupurile de interese si birocratia guvernamentala. In absenta calculului economic, chiar daca "managementul birocratic" ar dori sa actioneze in folosul publicului, acesta se gaseste in fata unei misiuni imposibil de indeplinit (Marinescu s.a, 2007).

Iluzia de gratuitate insoteste accesul liber al consumatorilor la serviciile publice. Consumatorii nu isi pot insa exprima direct preferintele, prin alegerea serviciilor care ii multumesc cel mai bine, precum in cazul bunurilor private. Manifestarea consumatorilor poate fi indirecta, prin actiuni politice ori sociale de genul votului, manifestatiei sau boicotului. Este evident ca monopolul public produce in bloc un output standard, utilizatorul fiind silit sa consume serviciul respectiv sau nimic altceva. In plus, are loc separarea intre beneficiari si platitori. Beneficiile serviciilor publice sunt concentrate, de regula, doar asupra unui anumit grup de oameni. Altfel spus, utilizatorii acestor servicii sunt subventionati de non-utilizatori, in timp ce costurile sunt difuzate asupra tuturor contribuabililor. In plus, beneficiind in unele cazuri de pozitii de monopol, birocratia administratiei publice exercita presiuni permanente de maximizare a bugetului organizatiei, in detrimentul contribuabililor, care suporta costuri mai mari pentru aceleasi servicii publice. Asadar, eficienta administratiei publice si eficienta economica sunt lucruri diferite. In aceste conditii se impune substituirea managementului birocratic cu managementul pentru profit, ceea ce presupune, pe fond, privatizarea activitatilor din sectorul public si subordonarea regulilor de concurenta libera a piatei. De exemplu, analiza economica a productiei unor bunuri, cum ar fi serviciile de protectie, educatia, sanatatea etc., confirma caracterul de piata al acestora si, deci, necesitatea eliberarii lor de sub umbrela sectorului public (Marinescu et al, 2007).

Tentatia permanenta a statului de a dubla afacerile cu actiunile guvernamentale a servit permanent interese speciale si grupuri de presiune, dornice sa capteze in propriul favor politicile guvernului. In acest context, redistribuirea proprietatii private pe calea actiunii politice a devenit status quo-ul economiei moderne a statului bunastarii. Consecinta acestei evolutii a aranjamentului etatist, in special in cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea, a constat in extinderea puternica si sistematica a sectorului public[3]. Aceasta este consecinta ignorarii argumentului fundamental al calculului economic pentru viabilitatea alocarii resurselor in societate, in beneficiul consumatorului.

procedura de incalcare a legislatiei,

De pilda, raspunsul european la aceste argumente este transant din punct de vedere formal. Astfel, Tratatul CE stipuleaza ca "activitatile comunitare trebuie sa includa un sistem care sa garanteze ca pe piata interna concurenta nu este denaturata". Articolul 86 din acelasi Tratat incredinteaza Comisiei Europene indatorirea concreta de a supraveghea intreprinderile publice si pe cele carora statele membre le acorda drepturi speciale sau exclusive. Directivele nu au incetat sa apara pentru a asigura transparenta relatiilor financiare dintre statele membre si companiile publice ale acestora; pentru a deschide  concurentei pietele comunicatiilor electronice. Daca statele membre ale UE nu respecta directivele, Comisia Europeana initiaza o procedura de penalizare (engl. infringement procedures). Tot mai multe decizii comunitare vizeaza deschiderea concurentei in majoritatea domeniilor in care statele membre au acordat drepturi speciale sau exclusive[4]: servicii postale (5), telecomunicatii mobile (2), aeroporturi (3), porturi si transport maritim (4), asigurari (1) si radiodifuziune (1). Sectorul energetic a fost in egala masura examinat, insa s-au gasit solutii la fel de favorabile. Concluzia ramane aceeasi: serviciile publice nu pot fi prestate corespunzator pe piata comunitara beneficiind de concurenta. Prestarea in continuare a serviciilor publice, fara a afecta furnizorul de servicii finantat de stat si, in acelasi timp, protejarea consumatorului impotriva posibilelor efecte negative nu este posibila. Este insa o practica des intanita, mai ales atunci cand prestarea respectivelor servicii in interes public nu este profitabila.