Inflatia

INFLATIA

Etimologic privind lucrurile, cuvantul inflat ie provine din latinescul «inflare» care are semnificatia de a se umfla in mod exagerat. Preluarea si folosirea termenului in vocabularul specializat al teoriei economice sunt pe deplin justificate. De la inceputurile manifestarii sale si pana in zilele noastre, fenomenul numit inflatie s-a definit, sub raportul cont inutului s i al formei de manifestare, prin aceasta trasatura esentiala - de crestere exagerata a preturilor.

Inflatia isi are o istorie a sa. Inceputurile fenomenului tin de zorii capitalismului, dupa cum constientizarea lui si incercarile de analiza si explicitare fac debut prin lucrarile primilor interpreti ai economiei moderne - mercantilistii . Aces tia si cei care le-au urmat, economistii clasici si neoclasici s-au aplecat asupra fenomenului produs in conditiile circulatiei banilor adevarati, a banilor - aur sau a banilor de hartie convertibili in aur. Desi interesanta , ca motiv de reflexie si cautare, o asemenea intreprindere nu- si poate gasi locul aici. Lasand pe seama istoriei monetare un atare demers, ne vom ocupa in cele ce urmeaza de inflatia contemporana, produsa si manifesta in conditiile circulatiei banilor in hartie neconvertibili in aur sau alte metale pretioase.

1. Definire si masurare

Desi usor perceptibila, inflatia reprezinta unul din fenomenele complexe foarte greu de definit si prins in tuse sigure. Opiniile ca si incercarile de definire a inflatiei se inscriu pe o gama foarte variata, fiecare incercand sa surprinda ceea ce se crede a fi esential in continutul sau manifestarea procesului

La confluenta si interferen ta acestora, ret inem ca inflatia reprezinta un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat in cresterea masei monetare din circulatie peste nevoile economiei, fapt ce conduce la deprecierea monetara si la cresterea anormala, permanenta, cumulativa si generalizata a preturilor.

Asa cum rezulta din definitie, inflatia se prezinta ca o disfunctie grava intre marimile economice reale si cele nominale, monetare. Functia esentiala a banilor, de masurare a valorii bunurilor prin intermediul preturilor, este pusa serios in cauza. Ei se ga sesc intr-o cantitate prea mare fata de valoarea bunurilor pe care trebuie sa o exprime. Ca urmare, preturile cresc si moneda se depreciaza, cu toate consecintele care deriva de aici.

Tot din incercarea de definire, rezulta ca nu orice crestere a preturilor este sinonima cu inflatia.

Este vorba mai intai de o cres tere anormala, soc, foarte puternica a preturilor. Aceasta inseamna, implicit, ca raportam cresterea la un sistem de referinta, la un prag admisibil, socotit normal. Amplitudinea acestui prag este variabila, in spatiu dar, mai ales, in timp. Astfel, pentru secolul trecut se putea emite pretentia stabilitatii monetare gandite in conditiile unei cresteri zero a preturilor. Inceputul de secol XX lasa in urma «triunghiul magic» clasic: crestere economica sustinuta, ocuparea deplina a fortei de munca si stabilitate monetara. Starea de dezechilibru devine constanta evolutiei economiei si lumea se obisnuie ste cu ideea ca echilibrul este o intamplare. La nivelul anilor '50 se accepta o crestere anuala a preturilor cuprinsa intre 1-2% pentru ca in perioada anilor '60-'70 sa fie socotita normala o crestere a preturilor de 3-4%. In prezent acest prag se ridica pana la 5%.

In al doilea rand, cresterea preturilor trebuie s a fie permanenta spre a putea vorbi de inflatie. Nu intr a in discutie si analiza o crestere conjuncturala, determinata de factori aleatori, intamplatori, sezonieri.

Cresterea preturilor se produce, in al treilea rand, neuniform; nu afecteaza in aceeasi masura toate bunurile si serviciile. Cu toate acestea se poate calcula un indice general de crestere a preturilor care sa ne dea masura inflatiei pe intreaga economie prin raportarea PIB socotit in preturile perioadei curente (p ) la acelasi indicator calculat in preturile perioadei de baza (p_o) dupa formula:

PIB_p

^Ip _PIBp

o

Intrucat toti membrii societatii au calitatea de consumatori s i inflatia este perceputa in primul rand de acestia, s i cum pret urile factorilor de productie se reflecta in ultima instanta in preturile bunurilor si serviciilor de consum, s-a instituit obisnuinta de a se determina inflatia printr-un indice de tip Laspeyres aplicat asupra bunurilor de consum astfel:

unde, q si q _o reprezinta cantitatile de bunuri si servicii din perioada curenta si, respectiv, de referinta , care fac obiectul consumului obisnuit al populatiei. Daca se scade din indicele preturilor, exprimat procentual si calculat dupa PIB, baza de comparatie care este 100 se obtine rata inflatiei (R_i

R_i = ( I _p

In stransa legatura cu indicele preturilor se afla indicele puterii de cumparare a populatiei (I_pc), respectiv a cantitatii de marfuri ce poate fi obtinuta cu o unitate monetara. Puterea de cumparare, deci valoarea relativa a monedei se afla in relatie invers proportionala cu indicele preturilor:

I_{pc I}

p

Mai adaugam, in al patrulea rand, ca inflatia este un fenomen cumulativ in sensul ca o cre stere prezenta a preturilor se adauga unei cresteri anterioare, constituindu-se, in acelasi timp, intr-un atuu si un punct de plecare pentru o noua crestere dupa teoria «bulgarului de zapada».

Incercand o clasificare a inflatiei, retinem din multitudinea de criterii cu care opereaza teoria economica pe cele ale locului si modului de manifestare si al ordinului de marime.

Dupa primul criteriu avem:

a) o inflatie a abundentei, prezenta si manifesta in tarile dezvoltate. Are la origini, indeosebi, cauze monetare; cantitatea prea mare de bani apare aici in raport cu o cantitate mare de bunuri si servicii;

b) o inflatie a penuriei, a lipsei, caracteristica tarilor slab dezvoltate. Se explica, deci, printr-o insuficienta a ofertei; surplusul de bani apare aici relativ la o cantitate mica de bunuri si servicii.

Cat priveste ordinul de marime, inflatia se poate masura la modul absolut sau relativ.

La modul absolut, inflatia isi gases te expresie in excedentul de masa monetara, in volumul de semne monetare in circulatie care nu au acoperire in marfuri necesare si dorite de populatie.

La modul relativ, masura cea mai fidela o ofera rata inflatiei. Amplitudinea ei exprima intensitatea inflatiei.

Tinand seama de valorile pe care le au principalii indicatori de masurare a inflatiei s i in principal de cele ale indicelui mediu anual de crestere a preturilor, literatura de specialitate departajeaza inflatia in :

inflatie taratoare (creeping inflation), linistita, care presupune o crestere a preturilor in proportie de 3-4% anual;

inflatie deschisa (open inflation) sau moderata, caracterizata printr-o crestere generala a preturilor de 5-10% anual;

inflatie galopanta (cu doua cifre), atunci cand cresterea preturilor depaseste 15%;

megainflatia, fenomen relativ nou, cand inflatia depaseste pragul formei galopante, preturile crescand cu 15% lunar;

hiperinflatia cea mai acuta forma de crestere necontrolata a

preturilor, inregistrand cote de 200 - 300%.

Inflatia este un fenomen deosebit de complex ale carei efecte se regasesc in textura intregului organism economic si social. Este acesta motivul pentru care intensitatea sa se masoara si prin raportare la acei indicatori ai dinamicii macroeconomice stransi legati de procesul inflationist dupa cum urmeaza:

. Cresterea economica neinflationista a semnificat si semnifica o crestere economic a cu rate pozitive considerabile dobandita , printre altele, si ca urmare a efectului de antrenare pe care creditul facil si ieftin in conditii de infla tie il are asupra dezvoltarii. Este o crestere obtinuta in perioada postbelica, pana in deceniile sase si sapte in baza unor retete de politica economica keynesista, cand rata de crestere (4-6%) a fost superioara celei a inflatiei (3%);

Cresterea economica inflationista, cand sporul de crestere economica se obtine cu pretul unei inflatii considerabile. Rata inflatiei o devanseaza pe cea a cresterii economice;

Stagflatia, caracterizeaza acea stare a economiei in care, concomitent, se produc urmatoarele fenomene: inflatie deschisa, somaj, 'crestere economica zero';

Slumpflatia, desemneaza acea stare negativa a economiei caracterizata prin scaderea productiei nationale, inflatie galopanta si somaj masiv.

Cauze si mecanisme inflationiste

Infla tia nu face parte dintre fenomenele ce pot fi explicate printr-o analiza obisnuita de genul cauza - efect. Faptul ca se afla la confluenta unor procese de natura diversa si contradictorie ingreuiaza rationamentul. Cu toate acestea analistii problemei nu ezita in a descoperi cauze profunde, care tin de intimitatea fenomenului, cauze detonator care explica amorsarea inflatiei, cauze nemijlocite sau de autointretinere, cauze sociale si politice.

1. In grupa cauzelor profunde intra dereglarea raportului cerere - oferta, dereglarile sectoriale, regionale, disproportiile in alocarea factorilor de productie si, in general, tot ce t ine de aspectul patologic al economiei, inflatia nefiind decat un reflex al acesteia.

In esenta, toate acestea au drept consecinta, ca expresie sintetica, dereglarea raportului cerere-oferta, privit fie ca mecanism in ansamblu, fie pe fiecare componenta in parte. De aici, inflatia numita prin cerere sau inflatia prin oferta sau si una si alta.

Referat: SATISFACTIA MUNCII - modalitati de crestere a satisfactiei muncii Lucrare: Ce este proiectul?

Originile inflatiei prin cerere si oferta se gasesc in continutul «legii lui Say» s i a legii cererii si ofertei . Potrivit «legii lui Say» orice oferta isi creaza propria cerere sau, astfel spus, in absen ta tezaurizarii, veniturile formate cu ocazia productiei si care alca tuiesc cererea globala sunt egale cu oferta globala. Un surplus de venituri, deci o cerere in exces, poate fi considerat inflationist numai in masura in care aparatul de productie nu raspunde corespunzator; in conditiile unei oferte rigide, deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai face prin cantitati, ci prin preturi. Cand aceasta situat ie se reproduce, si nimic nu permite o crestere a ofertei globale, in proportii suficiente, puseul inflationist produs de un soc al cererii se transforma intr-o veritabila inflatie.

Din aceasta perspectiva, toate motivele ce conduc fie la o cerere globala excedentara fie la o oferta deficitara se constituie in tot atatea cauze ale inflatiei.

Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere retinem:

Scaderea inclinatiei spre economisire;

Detezaurizarea, determinata si intretinuta de o instabilitate economica si politica;

Intrarea de devize straine suplimentare (excedentul balantei comerciale, intrarea de capitaluri, repatrierea unor profituri si dividende, etc.);

Cheltuieli cu efecte productive intarziate;

Sporirea cheltuielilor neproductive si, in principal, a celor militare. Se are in vedere aici si imprejurarea ca veniturilor obtinute in acest sector nu le vine la intalnire o oferta pe masura, bunurile militare nefacand obiectul circuitului civil de marfuri;

«Posibilitatea de a trai din dezeconomii», dupa expresia lui Keynes, prin dezvoltarea excesiva a creditului de consum;

O crestere excesiva a salariilor fara acoperire in bunuri si servicii;

O crestere demografica sustinuta.

Istoria faptelor economice arata ca, de regula, o cerere globala mobila si in crestere s-a constituit intr-un imbold pentru dezvoltarea economica. O demonstreaza politicile economice postbelice, de inspiratie keynesista, bazate tocmai pe stimularea cererii globale efective (consum s i investitii) si care au condus la cei «treizeci de ani gloriosi». Dar, asa cum s- a aratat, numai excesul de cerere relativ la o productie care nu ofera raspunsul corespunzator si obliga la ajustarea preponderent prin preturi conduce la inflatie.

Cat priveste oferta deficitara, printre multiplele cauze care o pot explica mentionam

. Situatia de deplina ocupare a fortei de munca, de unde dificultatea pentru anumite sectoare de a procura mana de lucru necesara largirii productiei;

Modificari prea rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisa a retelelor de distributie care-i indeparteaza pe producatori de perceptia efectiva si directa a cererii;

Nivelul redus de atractie al oportunitatilor de investitii in conditiile unui mediu concurential dur si al unei densitati mari a capitalului;

Deficiente organizatorice;

Slaba mobilitate a factorilor de productie;

Conditii climaterice, politice, conjuncturale (interne si externe) nefavorabile;

Nerespectarea termenilor de punere in functiune a investitiilor; etc. Necorelarea cerere-oferta si aparitia, in consecinta, a inflatiei poate fi

sugerata prin figura 1.

Unei cresteri a cererii globale de la C la C si respectiv C i se raspunde, partial prin cresterea ofertei de la Q la Q s i respectiv la Q partial prin cre sterea preturilor de la P la P s i P . Preturile vor creste cu atat mai mult cu cat curba ofertei este mai inelastica (mai apropiata de verticala) si deci product ia mai rigida. O asemenea situatie se intalnes te indeosebi in faza superioara a unui boom prelungit, cand posibilitatile de a largi dimensiunile productiei s-au consumnat. Atunci, unei cresteri a cererii ii corespunde o crestere, aproape proportionala, a preturilor.

Figura prezinta doar o crestere soc a cererii, in doua reprize. Pentru a putea vorbi de inflatie este necesara o crestere continua a cererii si, in mod corespunzator, a preturilor.

2. Cauzele nemijlocite conduc la asa numita inflatie prin costuri si inflatia monetara.

a) Inflatia prin costuri se explica prin mecanismul de circuit al producerii bunurilor; prin faptul c a marfurile se produc din marfuri si deci, preturile imputurilor se regasesc in cele ale outputurilor s .a.m.d. Presiunea produsa de un cost de productie marit se traduce intr-un pret inflationist numai daca remunerarea factorilor de productie creste intr-o cadenta superioara sporirii productivitatii lor.

Costurile marite provin, in primul rand, de la o politica salariala nefondata pe criterii economice; salarii mari, fara acoperire in planul productiei, creaza cel mai adesea tensiuni inflat ioniste. Cres terea preturilor la materii prime si materiale are acelasi efect. Atunci cand materiile prime se importa la preturi ridicate care se repercuteaza asupra preturilor produselor finite indigene, vorbim de o inflatie importata. Fenomenul se amplifica pe fondul devaloriza rii monedei nationale. Cu efecte similare se soldeaza o politica de amortismente accelerate determinate de teama unei uzuri morale premature. Mai retinem, spre a completa tabloul factorilor cauzatori ai unor costuri ridicate, efectele pe care le produc in aceasta directie presiunea fiscala si costul datoriei publice. Daca impozitele directe subtiaza veniturile si reduc, in consecinta, presiunea cererii inflat ioniste, nu acelasi lucru se poate spune despre impozitele indirecte; ele sunt parti componente ale preturilor si deci orice crestere a lor afecteaza in mod direct proportional nivelul acestora.

Inflatia prin costuri poate fi surprinsa prin urmatoarea figura:

Se observa ca unei cre steri a costurilor firmele raspund, in parte, prin reducerea productiei de la Q la Q prin Q , in parte prin cresterea preturilor de la P la P prin P . 'Masura in care firmele vor ma ri preturile si vor reduce productia depinde de inclinatia pantei cererii agregate. Cu cat cererea agregata este mai inelastica, cu atat productia se va reduce mai pu tin, povara costurilor mai mari fiind transferata asupra consumatorilor prin preturi mai mari'

Si aici, ca si in cazul inflatiei prin cerere, deplasarea spre stanga a curbei ofertei si cresterea preturilor trebuie s a se constituie intr-o tendinta pentru ca respectiva crestere de preturi sa capete atributul de inflationista.

Fata de inflatia prin cerere apar insa si deosebiri. Daca infla tia prin cerere conduce la o cres tere economica inflationista, permisibil a unui inalt grad de ocupare a fortei de munca , inflatia prin costuri, dimpotriva, antreneaza sc aderea produc tiei si a gradului de ocupare. Cuvantul «stagflatie» a fost inventat tocmai pentru a caracteriza aceasta din urma stare a economiei specifica inflatiei prin costuri: somaj, inflatie si stagnarea cresterii economice.

Mecanismul inflatiei prin costuri explica si ceea ce economistii numesc spirala inflationista. Fenomenul se produce atunci cand inflatia prin costuri se manifesta concomitent cu inflatia prin cerere. Pentru a evita cresterea somajului indus de o reducere a productiei (determinata de cresterea costurilor), pe calea politicii guvernamentale se lanseaza un program de cre stere a cererii globale. In aceasta situatie, oferta global a se va deplasa mereu spre stanga, in timp ce cererea globala se va deplasa constant catre dreapta asa cum rezulta din figura alaturata:

Rezultatul acestor deplasari de sens contrar ale cererii si ofertei va fi o diminuare a somajului, dar cu pretul unei inflatii din ce in ce mai mari.

b) Inflat ia monetara isi gaseste explicatia clasica in ecua tia teoriei cantitativiste a lui Irving Fischer: MV = PT, in care M reprezinta masa monetara in circulat ie, V - viteza de circulatie a banilor, P - nivelul general al preturilor iar T - volumul tranzact iilor reale din economie. In baza acestei formule s-a sustinut ca pentru o viteza de circulatie a banilor data si in conditiile in care orice surplus de bani se transforma automat in cerere de bunuri si servicii orice excedent al masei monetare peste valoarea productiei conduce la inflatie. Desigur, este explicatia cea mai simplista a relatiei bani - inflatie, dar ea a fost si a rams inca punct de plecare pentru toti cei care considera ca inflatia este un fenomen prin excelenta monetar. Depasind dihotomia economia reala - economia nominala (universul banilor), monetaris tii de astazi, in frunte cu Milton Friedman raman la convingerea ca 'inflatia este intotdeauna si pretutindeni un fenomen monetar' de care raspunzatoare este politica statului . Dupa opinia acestui autor, pentru a infrana inflatia, statul trebuie sa procedeze la o emisiune monetara moderata in aceeasi cadenta cu ritmul cresterii PIB, singura de natur a sa stabilizeze anticiparile inflationiste si sa conduca la echilibru stabil pe toate pietele

Analiza evolutiei prezente a faptelor economice demonstreaza ca emisiunea monetara suplimentara nu se face in mod direct si automat raspunzatoare de cresterea pret urilor. Suplimentul de bani nu se suprapune, in primul rand, cu un supliment corespunzator si instantaneu de cerere. O inclinatie accentuata a populatiei spre economisire poate «amana» cererea. Apoi, transformarea cererii potentiale in cerere efectiva se face in timp, printr-o succesiune de cheltuieli. Mai retinem si imprejurarea, cu aceeasi semnificatie, ca o parte din suplimentul de bani se poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce va conduce la reducerea tensiunii cererii asupra preturilor interne. Vrem sa spunem, cu alte cuvinte, ca suplimentul in bani din circulatie nu este in totalitate raspunzator in cresterea preturilor, si, in masura in care este, doar in anumite conditii.

In situatia in care excedentul de moneda ramane totusi prin natura sa inflationist, de o maniera directa sau indirecta, devine importanta cunoasterea cauzelor acestuia, in afara emisiunii propriu-zise de moneda.

Printre cauzele care conduc la cres terea excesiv a a masei banesti in circulatie (numerar si bani de cont) retinem ca esentiale

Finantarea necontrolata, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. In situatia in care veniturile statului sunt mai mici decat cheltuielile, diferenta se acopera prin imprumutul la banca de emisiune. Raul inflationist provine din imprejurarea ca statul nu se imprumuta spre a produce bunuri si servicii suplimentare, ci spre a consuma, activand o cerere fara corespondent in planul ofertei;

Dezvoltarea exagerata a creditului bancar poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflationiste similare celor produse de banii numerar. Inflatia prin credit se produce si atunci cand, un credit facil si ieftin, permisibil printr-o rata scazuta a dobanzii, se concretizeaza intr-o investitie noua dar nepusa la timp in functiune; masa monetara suplimentara conduce la sporirea imediata a cererii de consum, in timp ce noua investitie intarzie cu oferta «promisa»;

Intrarea in circulatie activa a unor sume de bani care anterior au fost tinute in rezerva de posesorii lor;

Intrarea masiva de devize ca urmare a unui excedent al balantei platilor curente;

Cresterea vitezei de rotatie a banilor;

O politica salariala nefondata pe criterii economice, care umple canalele circulatiei cu bani fara acoperire; etc.

Daca transformarea excedentului monetar in supracerere efectiva cu efecte inflationiste nu implica nici prezenta directa si nici responsabilitatea statului nu acelasi lucru se poate spune despre consitituirea ca atare a acestui excedent. Din aceasta din urma perspectiva Milton Friedman este indreptatit sa acuze doar statul de povara inflatiei; o analiza, chiar sumara, a cauzelor care conduc la excedentul monetar sugereaza implicarea sau, dupa caz, vinovat ia neimplicarii politicii statale; oricum judecam lucrurile, statul ramane vinovat de inflatie.

3. Inflatia poate fi si rezultanta unor cauze de natura politica sau sociala. Un razboi sau o revolutie, de pilda, se pot solda cu un puseu speculativ al preturilor la anumite materii prime sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. In aceeasi rubrica se incadreaza si migratia in masa a unor populatii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective.

Absenta unui consens social in ceea ce prives te repartitia venitului national sau a unui simt civic dezvoltat in momente de depresiune economica, de tranzitie sau reforma , pot conduce, de asemenea, la inflatie. Revendicomania salariala a celor ce lucreaz a in unita tile publice, ca raspuns la o politica guvernamentala populista, nu este decat un exemplu in acest sens.

Analiza pe factori sau grupe de factori ce cauzeaza inflatia se impune din ratiuni pedagogice pentru mai buna intelegere a fenomenului. In fapt, imprejurarile ce conduc la inflatie sunt cu influenta si actiune concomitenta. De acest lucru trebuie tinut seama atunci cand se cauta solutii pentru eradicarea fenomenului.

3. Consecintele inflatiei

Fenomen complex, ce afecteaza organismul economic si social in structurile sale cele mai intime, inflatia are si consecint e pe masura. Ne vom opri, in cele ce urmeaza, doar la cele mai semnificative

3.1. Influenta asupra consumului, economsirii si investitiilor

Depreciind moneda, inflatia schimba comportamentul individual atat in actul de consum cat si in cel al economisirii. Astfel, in calitate de consumatori si pentru a atenua efectele deprecierii monetare, agentii economici accelereaza ritmul cump ararilor, plasandu-si banii, pe cat posibil, in bunuri de folosinta indelungata sau in «valori refugiu» cum ar fi aur, opere de arta etc.

Procesul de economisire sufera , la randu-i, de pe urma deprecierii monetare, nu atat ca nivel, cat mai ales ca structur a. In general, inflatia descurajeaza economisirea incitand subiectii economici sa cheltuiasca nu sa economiseasca. Pe fondul unei cre steri rapide si generalizate a pret urilor, indivizii prefera satisfactiile prezente celor viitoare nefiind siguri ca in viitor economisirea unei parti din venitul actual le va aduce aceeasi satisfac tie. Acest gen de arbitraj conduce la mutatii in structura economisirii. Capata pondere economisirea pe termen scurt si cu caracter speculativ in detrimentul celei pe termen lung. De aici, efectul direct asupra tipului de investitie. Sunt preferate si priveligiate investitiile pe termen scurt in defavoarea celor costisitoare dar destinate formarii si reformarii moderne a ramurilor economice unde perspectiva obtinerii de profit se profileaza la un orizont mult mai indepartat. Urmarea este aparitia unui sector tertiar hipertrofiat unde investitorii ajung la profit in timpi relativi scurti.

Nu se poate nega faptul ca istoria a inregistrat s i inregistreaza fenomene de crestere economica inflationista. Faptul este posibil si explicabil prin preturile mari, incitante pentru producatori si prin rata dobanzii mica in astfel de circumstante permisibila amorsarii afacerilor. Autointre tinerea unui atare proces se loveste insa de multiple limite. Economisirea fortata prin renuntare la consum din cauza pre turilor mari si transformarea ei in sursa de investit ii nu are loc in orice conditii. In primul rand nu se poate intampla a sa ceva decat in tarile dezvoltate unde veniturile populatiei sunt suficient de mari incat sa poata fi diminuate nominal si real pentru a stimula investitiile prin renuntare la consum. In al doilea rand, este posibil ca celelalte efecte negative ale inflatiei sa fie mult prea mari pentru a fi acoperite prin pozitivul efect al cresterii. Acesta este motivul pentru care, cel putin teoretic, inflatia nu este acceptata ca factor al cresterii economice.

3.2. Consecinte asupra gestiunii intreprinderii

Deprecierea monetara indusa de inflatie conduce la devalorizarea capitalurilor si la deformarea semnificatiei reale a elementelor de bilant - activ si pasiv.

Erodarea capitalurilor incita la rate de amortizare accelerata ceea ce incarca costurile si, implicit, preturile. Pe de alta parte, inflatia favorizeaza debitorii; ei isi vor plati aceeasi datorie cu bani din ce in ce mai «mici». Ca atare, intreprinderea este tentata sa se indatoreze. Cel put in doua consecinte negative rezulta de aici: intai, o datorie masiva comporta riscuri mari si acest lucru antreneaza o reducere a cursului actiunilor firmei respective; al doilea, se dezvolta excesiv creditul bancar care autointretine inflatia.

3.3. Inflatia si repartitia veniturilor

In termeni biblici vorbind, inflatia ii face bogati pe cei care au si ii saraceste pe cei deja saraci. Ea opereaza o diferentiere inechitabila a titularilor de venituri. In general, afectati si defavorizati sunt cei cu venituri mici si fixe, veniturile mari acoperind mai usor cresterea preturilor. De asemenea, in cazul unor venituri variabile, capacitatea de cumparare creste sau, in cel mai rau caz ramane constanta, din moment ce veniturile acestui grup social cresc odata cu cresterea generala a preturilor.

Semnificativ este si faptul ca cel mai afectat de inflatie e cel aflat la capatul lantului procesului economic - consumatorul. Intermediarii se pot apa ra transferand sarcina inflationista care li se adreseaza asupra preturilor pe care le practica. Consumatorul nu are de partea sa aceasta arma.

Inflatia face din debitor un cutezant intreprinzator, sanctionand drastic pe creditor. Rambursarea datoriei se face cu bani a caror putere de cumparare este «penalizata» de rata inflatiei. De aceea, el, debitorul, doreste cresterea preturilor.

In situatii conjuncturale si pe termen scurt, inflatia mareste veniturile statului. Avantajand pe debitori, inflatia usureaza povara datoriei publice. Acelasi efect, de crestere a veniturilor statale il are si o cre stere economica inflationista. Pe termen lung insa, efectele inflatiei sunt mult prea deprimante si nefaste pentru ca un stat «sanatos» sa- si fac a din aceasta o parghie a politicii sale economice si sociale; dimpotriva, chiar la acest nivel, al politicii statale, inflatia este perceputa ca un mare rau impotriva caruia trebuie luptat.

3.4. Folosirea fortei de munca in conditii de inflatie

Cunoscuta dilema inflatie - somaj desprinsa din analizele lui J.M. Keynes si A.W. Phillips sugera, la nivelul anilor '60 - '70, ca inflatia este pretul pla tit pentru «fericirea» de a ocupa un loc de munca; sau, invers, mentinerea la un nivel redus a preturilor pentru a face, de pilda , produsele competitive la export presupunea a accepta un anumit grad de neocupare. Realitatea, mai «incapatinata» decat teoria, s-a confruntat, incepand cu anii '70, cu fatidicul fenomen al stagflatiei. Nici ingrata si amintita dilema nu mai sta in picioare; economia era confruntata, concomitent, cu trei rele: inflatie, somaj, stagnare economica; una nu mai constituia solutie pentru cealalta. Cercetarile economice angajate cu aceasta ocazie au demonstrat cu suficiente argumente ca inflatia contine in sine suficienti factori cauzatori sau agravanti pentru fenomenul somaj. Nu retinem decat imprejurarea c a inflatia bulverseaza gestiunea intreprinderii si-i afecteaza serios capacitatea de a investi. De asemenea, pe fondul unei cresteri generale si accelerate a preturilor si a unor sarcini salariale tot mai sufocante, intreprinderile nu au la indemana alta cale de rentabilizare a activitatii decat reducerea numarului celor ocupati.

3.5. Balanta de plati si inflatia

Degradarea raporturilor valorice ca urmare a infla tiei face ca pret urile sa nu mai joace rolul lor de indicatori orientativi in economia de piata. Pe de alta parte, moneda nationala depreciata, desi in aparenta ar trebui sa incurajeze exporturile, nu reuseste sa realizeze acest lucru din cauza ofertei nationale insuficiente. Inflatia antreneaza , mai degraba, importuri masive spre a acoperi golurile lasate de dimensiunea redusa a productiei nationale. Pe acest temei, tarile afectate de inflatie recurg la imprumuturi internationale de devize. Efectul este o degradare continua si accelerata a balantei de plati care constrange guvernele la masuri drastice.

3.6. Consecinte in plan social

Dincolo de mecanismele economice, pe care le afecteaza si le bulverseaza, infla tia seamana incertitudine si neliniste in randul populatiei. Cei care reu sesc sa se organizeze in sindicate puternice incearc a, si adesea reusesc, prin indexarea salariilor, sa contracareze efectele nefaste ale fenomenului. Altii dobandesc statutul unor grupuri de presiune in relatia cu patronatul s i guvernul. Se contureaza si declanseaz a atunci o atitudine de revendicare, periculoasa si pagubitoare pentru ambele p art i. Guvernele si for ta publica, in general, is i pierd credibilitatea. M asurile luate in pripa conduc la o si mai mare diferentiere sociala. Climatul social se degradeaza.

4. Politici de combatere a inflatiei

Sfarsitul de secol XX a adus cu sine mutatii semnificative in ceea ce priveste atitudinea fata de inflatie. Daca pan a la Teoria generala a lui Keynes inflatia a fost vazuta ca inamicul numarul unu si ca un ra u absolut pentru economie, treptat lumea a inceput sa se obisnuiasca si, mai ales, sa tolereze fenomenul. Doar pentru categoriile sociale inactive, care nu au posibilitatea sa se solidarizeze in vederea obtinerii indexa rilor de salarii necesare a face fata ritmurilor de cres tere a preturilor, inflatia a ra mas un dusman de temut, o efectiva oprimare sociala. Ceilalti, in schimb, activii ca si guvernele s-au consolat cu gandul acceptarii inflatiei ca pe un insotitor permanent al dezvoltarii economice. Aceasta deoarece, asa cum s-a vazut, inflatia are si avantaje si dezavantaje; mai mult, guvernele au recurs adesea la inflatie pentru a putea realiza obiectivele economice propuse.

Cu toate acestea, inflatia a fost s i a r amas un fenomen predominant negativ. Perceptia sa se produce si azi sub aceasta zodie, a unui fenomen negativ si dezechilibrant. De aici si preocuparea puterii publice de a gasi solutii de combatere a inflatiei; de a o aduce la nivelul suportabil pentru societate.

Este logic ca masurile antiinflationiste sa mearga, de regula, in sensul invers surselor generatoare ale inflatiei. Din aceasta perspectiva avem:

1. Masuri contra inflatiei prin cerere si oferta

Restabilirea echilibrului cerere-oferta reprezinta una din conditiile esentiale necesare a se infaptui in lupta impotriva inflatiei. Caile pot fi gasite fie prin a reduce excesul de cerere tensionant pentru politica de preturi, fie prin impulsionarea ofertei.

Sust inerea ofertei se poate realiza inla turand toate cauzele care conduc la scaderea productiei; gasind, astfel spus, toate mijloacele spre a inlatura inapetitul pentru munc a, deficientele organizatorice, sau spre a crea noi capacitat i de productie si folosirea la parametrii nominali a celor existente. Punerea la timp in functiune a obiectivelor de investitie, asigurarea unor reforme economice coerente, incadrarea eficienta in structurile comertului international etc., raspund aceluiasi obiectiv.

O solutie temporara poate fi aici, si importul.

Excesul, dezechilibrant, de cerere poate fi temperat prin:

«amanarea» cererii pe calea reducerii vanzarilor in rate;

«inghetarea» salariilor;

incurajarea economisirii prin dobanzi mari la depuneri si asigurarea unui climat de stabilitate economica si politica;

cresterea impozitelor si taxelor directe care «subtiaza» veniturile;

reducerea cheltuielilor publice;

ofertarea unor bunuri de folosinta indelungata sau de lux care absorb veniturile populatiei;

reducerea creditelor acordate firmelor;

cresterea ratei dobanzii.

Semnificatia acestor masuri trebuie stabilita si inteleasa in contextul cererii efective globale, atat publice cat si private.

Ma surile contra inflatiei prin costuri vizeaza acele cai care pot contribui la reducerea dimensiunii costurilor ca parte componenta de substanta

a preturilor. Retinem ca semnificative:

gasirea de inlocuitori la energia si materiile prime scumpe;

o politica de salarizare fondata numai pe criterii economice;

distributia rationala a venitului national pe categorii si grupuri socio-profesionale;

o politica de plusprodus rezonabila care sa incadreze castigurile agentilor economici ca si veniturile statului in limite acceptabile si profitabile pentru ei, dar suportabile si de catre societate;

blocarea preturilor; etc.

3. Masuri de factura monetara si financiara

Cele mai multe pareri autorizate converg spre ideea ca inflatia este un fenomen predominant monetar. Asa se explica faptul ca si masurile care vin dintr-o astfel de directie sunt mai numeroase si mai bogat argumentate. Si aici, ca si in cazul celorlalte tipuri de masuri, terapeutica nu se soldeaza cu efecte imediate ci doar intr-o perspectiva mai mult sau mai putin indepa rtata. Citand o autoritate in materie, profesorul Milton Friedman, si referindu-se la acest fapt, economistii Alexandru Tasnadi s i Claudiu Doltu retin, sugestiv, c a 'inflatia este ca alcoolismul. Cand te apuci de bautura sau de tiparit prea multi bani, mai intai se manifesta efectele pozitive, in timp ce efectele negative apar mai tarziu. De aceea, in ambele cazuri, exista tentatia de a exagera. Cu vindecarea insa, lucrurile stau pe dos. Cand te opresti din baut sau din tiparit mai multi bani, efectele negative apar primele. Si, abia apoi, cele pozitive. De aceea e atat de greu sa suporti tratamentul' .

Dur sau nu, tratamentul monetar a facut si face parte din arsenalul de lupta impotriva inflatiei. Dintre masurile care fac, de obicei, obiectul politicilor guvernamentale antiinflationiste retinem:

a) Deflatia, prin care statul urm areste blocarea sau temperarea cresterii preturilor, precum si majorarea puterii de cumparare a monedei prin diminuarea cantitatii de moneda in circulatie.

Formele pe care le imbraca deflatia sunt:

a Monetara, care consta in restrangerea masei monetare in circulatie, proces care se desfas oara prin anularea mijloacelor de plata sau convertirea acestora intr-un anumit raport, de exemplu: 20 la 1 (reforma monetara - n.n.);

a ) Financiara , care consta in achitarea datoriei statului la banca centrala sau adoptarea de politici prin excedente bugetare, obtinute prin micsorarea cheltuielilor publice si, respectiv, majorarea impozitelor;

a ) De credit, care consta in ridicarea nivelului dobanzilor sau in diminuarea acordarii creditelor bancare'

Desi socotita o masura radicala, deflatia este insotita adesea si de o reducere a activitatii economice. Lipsa de lichiditati, care franeaza circulatia marfurilor, creata in mod brusc, neconfirmarea anticipatiilor inflationiste cu privire la evolutia preturilor ale agentilor economici care si-au construit planurile de oferta din aceasta perspectiva, nu sunt decat doua aspecte ce conduc la efecte contradictorii ale deflatiei.

b) Revalorizarea este masura prin care statul urmareste reintoarcerea monedei nationale la cursul initial avut, mai mare. Se constituie intr-o masura antiinflationista in masura in care restabileste increderea in moneda. Are si efecte negative prin aceea ca scumpeste exporturile si, de aici, reducerea posibilitatii procurarii de valuta cu consecinte negative asupra importurilor.

c)  Devalorizarea inseamna adaptarea legala a cursului oficial al monedei nationale, mai mare, la cel al pietii, mai mic. Are ca element pozitiv faptul ca ieftineste exportul. De asemenea, conduce la o reasezare a preturilor pe baza unor criterii care rezulta din adevaratele raporturi valorice indicate de realitatea practica. Devalorizarea poate insa semana s i neincredere in moneda, atunci cand nu este corelata cu masuri de crestere a productiei, asigurarea echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor monetare si al acoperirii lor temeinice.

d) Manevrarea taxei scontului sau, direct, a ratei dobanzii. Ca forma de existenta a dobanzii, scontul poate fi folosit ca instrument in lupta impotriva inflatiei. Se pleaca de la premisa ca prin credit se alimenteaza in mare masura canalele circulatiei monetare. «Strangularea» acestei cai de acces nu e posibila decat prin scumpirea imprumutului. Cum pretul imprumutului, in ultima instanta, nu este altul decat rata scontului sau cea a dobanzii, normal ca se va proceda la ridicarea nivelului acestora.

e) Reducerea impozitelor si taxelor indirecte. Incepand cu anii '80 masura a facut, prin coroborare cu ridicarea ratei dobanzii si o emisiune monetara moderata in raport si in aceeasi cadenta cu ritmul cresterii economice, obiectul unei politici economice oficiale cunoscuta sub numele de politica sau doctrina ofertei. Promotorii acesteia si in special A. Laffer pun accentul pe stimularea productiei, a ofertei. In deplin acord cu Legea Say, ei socotesc, intemeiat, ca cererea este usor de creat in conditiile in care emisiunea monetara este un monopol al statului; banii, indiferent de forma, odata ajunsi in economie, inseamna, cerere potentiala. Mai dificil, mai greu realizabila este productia, oferta. Or, un mijloc de a o stimula inseamna, in aceasta viziune, reducerea fiscalitatii. In afara de faptul ca impozitele si taxele indirecte mari devin componente ale unor preturi, in mod logic mari, ele sufoca viata intreprinderii. Partizanii doctrinei ofertei au demonstrat ca tocmai prin decorsetarea firmei de povara unei fiscalitati ridicate statul are sansa sa incaseze mai mult din aceasta sursa; se are in vedere o rata mica a impunerii aplicabila unei mase impozabile tot mai mari, urmare si ea a unei cifre de afaceri in crestere.

f) Indexarea preturilor, stabilirea unui raport de interdependenta cu cel al veniturilor si al puterii de cumparare. Se mizeaza aici, in deosebi, pe efectul de stabilitate pe care o astfel de masura il poate produce asupra climatului economic si social.

g)  Reducerea deficitelor bugetare

Aria masurilor antiinflatie nu este epuizata prin prezentarea celor de mai sus. In funct ie de loc si timp, de natura inflatiei si mai ales de amplitudinea fenomenului, fiecare stat isi construieste strategia care i se potriveste cel mai bine. Chiar daca unele masuri fac corp comun in aproape toate politicile guvernamentale, este important de retinut ca politica antiinflatie ca si cea antisomaj, cu care de obicei este corelata, capata nuante specifice, in func tie de perimetrul c areia i se circumscrie. La fel face si Romania. Confruntata cu o inflatie dur a ea isi cauta solutiile care sa raspunda cel mai bine specificului ei economic.

Concepte de baza

. Inflatie . Inflatie prin cerere

. Stabilitate monetara . Inflatie prin oferta

. Rata inflatiei . Inflatie importata

. Indicele preturilor . Inflatie monetara

. Stagflatie . Inflatie prin costuri

. Slumpflatie . Spirala inflationista

. Revalorizare . Devalorizarea

. Deflatie . Taxa scontului

Probleme de discutat

In ce circumstante cresterea preturilor poate fi socotita inflationista?

Inflatia prin cerere are o existenta de sine statatoare fata de inflatia prin oferta?

Inflatia monetara creaza impresia ca in economie moneda este totul?; Ca economia reala este subordonata economiei monetare?

Economia contemporana mai ofera posibilitatea alegerii intre inflatie si somaj?

Avand in vedere dimensiunea fenomenului, considerati ca teoria despre inflatie se gaseste in criza? Daca da, din ce laturi?