Legea utilitatii marginale in economie

ACTIUNEA IN LUME

1. Legea utilitatii marginale

Actiunea triaza si esaloneaza; initial ea nu cunoaste decat numere ordinale, nu si cardinale. Insa lumea externa, la care omul trebuie sa-si adapteze comportamentul, este o lume a determinarii cantitative. In lumea aceasta exista relatii cantitative intre cauze si efecte. Daca anumite lucruri ar putea furniza servicii nelimitate, lucrurile acestea nu ar fi niciodata rare si nu ar putea fi privite ca mijloace.

Omul care actioneaza pretuieste lucrurile ca mijloace pentru indepartarea neplacerii sale. Din punctul de vedere al stiintelor naturale, diversele evenimente care atrag dupa ele satisfacerea unor nevoi umane au aspecte foarte diferite. Omul care actioneaza nu vede in aceste evenimente decat un mai mult sau mai putin, de acelasi fel. Evaluand stari de satisfactie foarte diferite si mijloacele de atingere a acestora omul randuieste toate lucrurile intr-o singura ierarhie, si vede in ele numai relevanta pe care o au pentru sporirea propriei sale satisfactii. Satisfactia provenita din consumarea hranei si cea provenita din delectarea produsa de o opera de arta sunt, din perspectiva omului care actioneaza, nevoi mai mult sau mai putin intense; evaluarea si actiunea le situeaza intr-o singura ierarhie, in functie de ceea ce este dorit mai intens si ceea ce este dorit mai putin intens. Pentru omul care actioneaza nu exista initial nimic in afara diverselor grade de relevanta si intensitate, care privesc propria sa bunastare.

Cantitatea si calitatea sunt categorii ale lumii externe. Ele nu dobandesc importanta si semnificatie pentru actiune decat indirect. Deoarece fiecare lucru poate produce doar un efect limitat, anumite lucruri sunt considerate rare si sunt privite ca mijloace. Deoarece efectele pe care le pot produce lucrurile sunt diferite, omul care actioneaza distinge intre diverse clase de lucruri. Deoarece mijloacele in aceeasi cantitate si de aceeasi calitate sunt intotdeauna apte de a produce aceeasi cantitate dintr-un efect de aceeasi calitate, actiunea nu face deosebire intre cantitati specifice concrete ale mijloacelor omogene. Dar aceasta nu inseamna ca ea atribuie aceeasi valoare diverselor portiuni ale unei cantitati dintr-un mijloc omogen. Fiecare potiune este evaluata separat. Fiecarei portiuni i se atribuie propriul sau rang in ierarhia valorilor. Dar aceste ordine sau ranguri se pot schimba ad libitum unele cu altele, intre diversele portiuni ale aceleiasi magnitudini. [p.120]

Daca omul care actioneaza trebuie sa decida intre doua sau mai multe mijloace care apartin unor clase diferite, el esaloneaza portiunile individuale ale fiecaruia dintre ele. El atribuie fiecarei portiuni rangul sau propriu. Procedand astfel, el nu este constrans sa atribuie diverselor portiuni ale aceluiasi mijloc ordine ierarhice care se succed imediat unele dupa altele.

Asignarea ordinelor ierarhice prin evaluare se realizeaza doar in actiune si prin actiune. Marimea portiunilor carora li se asigneaza cate un singur ordin ierarhic depinde de conditiile unice si individuale in care actioneaza omul in fiecare caz. Actiunea nu are de a face cu unitati fizice sau metafizice, pe care sa le evalueze intr-un mod academic abstract; ea este intotdeauna confruntata cu alternative, intre care face o alegere. Alegerea trebuie intotdeauna sa se faca intre anumite cantitati de mijloace. Putem numi cea mai mica cantitate care poate face obiectul unei asemenea decizii o unitate. Dar trebuie sa ne ferim de eroarea de a considera ca evaluarea sumei unor astfel de unitati este derivata din evaluarea unitatilor, sau ca reprezinta suma evaluarilor atasate acestor unitati.

Un om poseda cinci unitati dintr-un bun a si trei unitati dintr-un bun b. El asigneaza unitatilor de a ordinele ierarhice 1, 2, 4, 7 si 8, iar unitatilor de b ordinele ierarhice 3, 5, si 6. Aceasta inseamna: Daca trebuie sa aleaga intre doua unitati de a si doua unitati de b, el va prefera sa piarda doua unitati de a mai degraba decat doua unitati de b. Dar daca trebuie sa aleaga intre trei unitati de a si doua unitati de b, el va prefera sa piarda doua unitati de b decat trei unitati de a. Ceea ce conteaza exclusiv si intotdeauna in evaluarea unei multimi de mai multe unitati este utilitatea acestei multimi luate ca intreg - i.e., sporul de bunastare dependent de ea sau, echivalent, reducerea de bunastare pe care trebuie s-o atraga dupa sine pierderea ei. Nu este vorba de nici un fel de operatiuni aritmetice, nici adunare, nici inmultire. Are loc o evaluare a utilitatii dependente de disponibilitatea portiunii, multimii sau stocului in chestiune.

In acest context utilitatea inseamna pur si simplu: relevanta cauzala pentru indepartarea unei neplaceri resimtite. Omul care actioneaza crede ca serviciile pe care un lucru le poate furniza sunt in masura sa-i sporeasca propria bunastare, si numeste fenomenul acesta utilitatea lucrului respectiv. Pentru praxeologie, termenul de utilitate este echivalent importantei atribuite unui lucru datorita convingerii ca el poate indeparta neplaceri. Notiunea praxeologica de utilitate (valoare subiectiva de utilizare in terminologia economistilor austrieci mai timpurii) trebuie deosebita net de notiunea tehnologica de utilitate (valoarea obiectiva de utilizare din terminologia acelorasi economisti). Valoarea de utilizare in sens obiectiv este legatura intre un lucru si efectul pe care are capacitatea de a-l produce. [p.121] Cand vorbesc despre "valoarea calorica" sau "puterea calorica" a unui lucru, oamenii se refera la valoarea de utilizare obiectiva. Valoarea de utilizare subiectiva nu se bazeaza intotdeauna pe o valoare de utilizare obiectiva reala. Exista lucruri carora oamenii le atribuie in mod eronat o valoare de utilizare subiectiva, deoarece cred, in mod gresit, ca ele au capacitatea de a produce un efect dorit. Pe de alta parte, exista lucruri care au capacitatea de a produce un efect dorit carora nu li se atribuie nici o valoare de utilizare, deoarece oamenii ignora acest lucru.

Sa vedem care era stadiul gandirii economice in ajunul elaborarii teoriei moderne a valorii, de catre Carl Menger, William Stanley Jevons si Léon Walras. Oricine doreste sa construiasca o teorie elementara a valorii si a preturilor trebuie sa reflecteze initial la utilitate. Intr-adevar, nimic nu este mai plauzibil decat ca lucrurile sunt evaluate in functie de utilitatea lor. Insa apoi apare o dificultate, care a ridicat in fata economistilor mai timpurii o problema pe care n-au reusit s-o rezolve. Ei au observat ca lucrurile a caror "utilitate" este mai mare se bucura de o evaluare mai scazuta decat alte lucruri, a caror utilitate este mai mica. Fierul este mai putin apreciat decat aurul. Faptul acesta pare incompatibil cu o teorie a valorii si a preturilor intemeiata pe conceptele de utilitate si valoare de utilizare. Economistii au crezut ca trebuie sa abandoneze o asemenea teorie si au incercat sa explice fenomenele de valoare si de schimb efectuat pe piata cu ajutorul altor teorii.

Economistii n-au descoperit decat cu intarziere ca acest paradox aparent provenea din formularea defectuoasa a problemei cercetate. Evaluarile si alegerile care determina rapoartele de schimb de pe piata nu se refera la decizii intre aur si fier. Omul care actioneaza nu se gaseste in situatia de a alege intre tot aurul si tot fierul. El alege la un anumit moment si intr-un anumit loc, in anumite conditii, intre o cantitate strict limitata de aur si o cantitate strict limitata de fier. Decizia lui, cand alege intre 100 de uncii de aur si 100 de tone de fier, nu depinde catusi de putin de decizia pe care ar lua-o daca s-ar afla in situatia foarte implauzibila de a alege intre tot aurul si tot fierul. Singurul lucru care conteaza pentru alegerea sa efectiva este daca, in conditiile existente, el considera satisfactia directa sau indirecta pe care i-ar furniza-o cele 100 de uncii de aur mai mare sau mai mica decat satisfactia directa sau indirecta pe care i-ar furniza-o cele 100 de tone de fier. El nu formuleaza o judecata academica sau filozofica referitoare la valoarea "absoluta" a aurului si a fierului. El nu stabileste daca pentru omenire este mai important aurul sau fierul. El nu peroreaza ca un autor de carti, despre filozofia istoriei sau principiile eticii. El alege, pur si simplu, intre doua satisfactii pe care nu le poate avea laolalta. [p.122]

A prefera si a lasa deoparte, precum si alegerile si deciziile rezultate din aceste optiuni, nu sunt acte de masurare. Actiunea nu masoara utilitatea sau valoarea; ea alege intre alternative. Nu exista o problema abstracta a utilitatii totale sau a valorii totale. [1] Nu exista nici o operatie deductiva care sa poata duce de la evaluarea unei anumite cantitati, sau a unui numar de lucruri, la determinarea valorii unei cantitati mai mici sau a unui numar mai mic de asemenea lucruri. Nu exista nici un mijloc de calcul al valorii totale a unui stoc, daca nu sunt cunoscute decat valorile partilor sale. Nu exista nici un mijloc de stabilire a valorii unei parti dintr-un stoc, daca nu se cunoaste decat valoarea stocului total. In sfera valorilor si a evaluarilor nu exista operatii aritmetice; nu exista nimic de felul unui calcul al valorilor. Evaluarea stocurilor totale a doua lucruri poate sa difere de evaluarea partilor acestor lucruri. Un om izolat, care poseda sapte vaci si sapte cai, poate sa puna un pret mai mare pe un cal decat pe o vaca si, daca i se prezinta alternativa, poate sa prefere sa renunte la o vaca mai curand decat la un cal. Dar in acelasi timp, acelasi om, daca i se prezinta alternativa de a alege intre intreaga sa herghelie de cai si intreaga sa cireada de vaci, ar putea alege pastrarea vacilor si renuntarea la cai. Atunci cand nu sunt aplicate unei situatii in care oamenii trebuie sa aleaga intre stocuri luate in totalitate, conceptele de utilitate totala si de valoare totala sunt lipsite de semnificatie. Intrebarea daca aurul ca atare sau fierul ca atare este mai util si mai valoros nu este rezonabila, decat relativ la o situatie in care omenirea, sau o parte izolata a omenirii, trebuie sa aleaga intre tot aurul si tot fierul disponibile.

O judecata de valoare se refera exclusiv la stocul relevant pentru un act concret de alegere. Un stoc este, ex definitione, compus intotdeauna din parti omogene, dintre care fiecare este capabila sa furnizeze aceleasi servicii pe care le-ar furniza orice alta parte si este substituibila prin orice alta parte. De aceea, pentru actul alegerii este irelevant care parte anume constituie obiectul sau. Daca se pune problema renuntarii la una dintre partile - sau unitatile - din stocul disponibil, atunci toate sunt considerate la fel de utile si de valoroase. Daca stocul se reduce prin pierderea unei unitati, atunci omul care actioneaza trebuie sa decida din nou cum sa utilizeze diversele unitati din stocul ramas. Este evident ca stocul redus nu poate furniza aceleasi servicii pe care le putea furniza stocul mai mare. Utilizarea diverselor unitati care, in noile conditii, nu mai sunt disponibile era, in ochii omului care actioneaza, cea mai putin urgenta utilizare, dintre [p.123] cele carora le dedicase mai inainte diversele unitati din stocul mai mare. Satisfactia pe care o dobandea din utilizarea unei unitati in aceste conditii era cea mai mica dintre satisfactiile pe care i le furnizau unitatile stocului mai mare.

Daca se pune problema renuntarii la o unitate din stocul total, atunci decizia lui nu poarta decat asupra valorii acestei satisfactii marginale. Cand se confrunta cu problema valorii pe care trebuie sa o atribuie unei unitati dintr-un stoc omogen, omul decide pe baza valorii utilizarii celei mai putin importante pe care o da unitatilor intregului stoc; el decide pe baza utilitatii marginale.

Daca un om e pus in fata alternativei de a renunta fie la o unitate din stocul sau de a, fie la o unitate din stocul sau de b, el nu compara valoarea totala a stocului sau total de a cu valoarea totala a stocului sau de b. El compara valorile marginale, atat a lui a cat si a lui b. Desi este posibil sa puna un pret mai mare pe stocul total de a decat pe stocul total de b, valoarea marginala a lui b poate fi mai mare pentru el decat valoarea marginala a lui a.

Acelasi rationament ramane valabil si in cazul cresterii stocului disponibil al oricarei marfi, prin achizitionarea unui anumit numar aditional de unitati.

Pentru a descrie aceste lucruri, teoria economica nu este nevoita nici sa apeleze la terminologia psihologiei si nici sa recurga la rationamente psihologice si la argumente aduse in sprijinul acestora. Daca afirmam ca actele de alegere nu depind de valoarea atribuita unei intregi clase de dorinte, ci numai de cea atribuita dorintelor concrete aflate in discutie, indiferent care ar fi clasa din care ar face parte acestea, noi nu adaugam nimic cunoasterii noastre si nici nu o justificam pe baza unei cunoasteri mai bine intemeiate sau mai generale. Modul acesta de a vorbi, in termeni clase de dorinte, devine inteligibil numai daca ne reamintim de rolul jucat in istoria gandirii economice de asa-zisul paradox al valorii. Carl Menger si Böhm-Bawerk au fost nevoiti sa recurga la sintagma "clasa de dorinte" pentru a respinge obiectiile formulate de cei ce considerau painea ca atare mai valoroasa decat matasea, deoarece clasa "dorinta de hrana" este mai importanta decat clasa "dorinta de imbracaminte de lux". [2] Astazi, conceptul de "clasa de dorinte" este in intregime superfluu. El nu are nici o semnificatie pentru actiune si, de aceea, nici pentru teoria valorii; mai mult, el este susceptibil de a provoca erori si confuzii. Constructia de concepte si clasificarea sunt instrumente mentale; ele nu dobandesc sens si semnificatie decat in contextul [p.124] teoriilor care le intrebuinteaza. Este lipsit de sens sa grupam diversele dorinte in "clase", pentru a stabili apoi ca asemenea clasificari n-au nici un fel de relevanta pentru teoria valorii.

Legea utilitatii marginale si a valorii marginale descrescatoare este independenta de legea lui Gossen a saturatiei dorintelor (prima lege a lui Gossen). Nu transcendem sfera rationamentului praxeologic atunci cand formulam urmatoarea definitie: numim acea utilizare pe care un om o da unei unitati a unui stoc omogen, daca stocul sau este de n unitati, dar la care renunta daca, in absenta altor modificari, stocul sau ar fi de numai n-1 unitati, utilizarea cea mai putin urgenta, sau marginala, iar utilitatea derivata din ea o numim utilitate marginala. Pentru a lua la cunostinta aceasta nu avem nevoie de nici un fel de experiente, cunostinte sau rationamente fiziologice, sau psihologice. Legea rezulta, in mod necesar, din ipotezele ca oamenii actioneaza (aleg) si ca, in primul caz, omul care actioneaza dispune de n unitati dintr-un stoc omogen, iar in cazul al doilea de n-1 unitati. In aceste conditii, nici un alt rezultat nu este de conceput. Propozitia noastra este formala si apriorica, si nu depinde de nici un fel de experienta.

Nu exista decat doua alternative. Fie exista fie nu exista stadii intermediare intre neplacerea resimtita, care il imboldeste pe un om sa actioneze, si starea in care nu mai poate exista nici o actiune (fie pentru ca a fost atinsa starea de satisfactie deplina, fie pentru ca omul este incapabil de orice imbunatatire suplimentara a conditiilor sale). In cazul al doilea nu exista loc decat pentru o singura actiune; indata ce aceasta se consuma, se atinge o stare in care nu mai este posibila nici o alta actiune. O asemenea stare este, evident, incompatibila cu ipoteza noastra, ca exista actiune. Acest caz nu poate sustine conditiile generale presupuse de categoria actiunii. Nu ramane decat primul caz. Dar atunci exista diverse grade de apropiere asimptotica de starea in care nu mai poate exista nici o actiune. Astfel, legea utilitatii marginale este deja implicata in categoria de actiune. Ea nu este altceva decat reversul afirmatiei ca ceea ce satisface mai mult este preferat fata de ceea ce satisface mai putin. Daca stocul disponibil creste de la n-1 la n unitati, unitatea aditionala poate fi intrebuintata numai pentru indepartarea unei dorinte care este mai putin urgenta, sau mai putin neplacuta, decat cea mai putin urgenta sau cea mai putin placuta dintre toate dorintele care puteau fi indepartate cu ajutorul unui stoc de n-1 unitati. [p.125]

Legea utilitatii marginale nu se refera la valoarea de utilizare obiectiva, ci la valoarea de utilizare subiectiva. Ea nu priveste capacitatea fizica sau chimica a lucrurilor de a produce un anumit efect in general, ci relevanta lor pentru bunastarea unui om, asa cum o vede el insusi, in situatia sa din acel moment. Ea nu priveste in primul rand valoarea lucrurilor, ci valoarea serviciilor pe care anticipeaza un om ca acestea i le vor putea furniza.

Daca ar fi sa credem ca utilitatea marginala se refera la lucruri si la valoarea lor obiectiva de utilizare am fi nevoiti sa presupunem ca utilitatea marginala poate la fel de bine sa creasca si sa descresca, cu orice adaos la cantitatea de unitati disponibile. Se poate intampla ca intrebuintarea unei anumite cantitati minime - n unitati dintr-un anumit bun a - sa poata furniza o satisfactie care este considerata mai valoroasa decat serviciile anticipate de la o unitate dintr-un bun b. Dar daca stocul disponibil de a este mai mic decat n, atunci a nu poate fi intrebuintat decat pentru un alt serviciu, care este considerat mai putin important decat cel furnizat de b. In acest caz, o crestere a cantitatii de a, de la n-1 la n unitati, atrage dupa sine o crestere a valorii atribuite unei unitati de a. Posesorul a 100 de busteni poate construi o cabana, care-l fereste de ploaie mai bine decat un trenci. Dar daca dispune de mai putin de 100 de busteni, el nu poate construi decat o platforma, care sa-l protejeze de umiditatea solului. Ca posesor al 95 de busteni, el ar fi gata sa renunte la trenci pentru inca 5 busteni. Ca posesor a 10 busteni, el nu si-ar ceda trenciul nici pentru inca 10 busteni. Un om ale carui economii totalizeaza 100 de dolari poate sa respinga o slujba remunerata cu 200 de dolari. Dar, daca economiile lui ar fi de 2000 de dolari si el ar fi extrem de dornic sa-si achizitioneze un bun indivizibil, care nu poate fi cumparat cu mai putin de 2100 de dolari, el ar fi gata sa accepte aceeasi slujba pentru numai 100 de dolari. Toate acestea sunt perfect compatibile cu legea corect formulata a utilitatii marginale, conform careia valoarea depinde de utilitatea serviciilor anticipate. Nu se pune problema existentei vreunei legi a utilitatii marginale crescatoare.

Legea utilitatii marginale nu trebuie confundata nici cu doctrina de mensura sortis a lui Bernoulli, nici cu legea Weber-Fechner. La temeiul contributiei lui Bernoulli se aflau faptele general acceptate - si niciodata contestate - ca oamenii sunt dornici sa-si satisfaca dorintele mai intense inaintea celor mai putin intense, si ca omul bogat este mai in masura sa-si satisfaca dorintele decat cel sarac. Dar concluziile trase de Bernoulli din aceste truisme sunt complet eronate. El a dezvoltat o teorie matematica, dupa care sporul de gratificare scade odata cu cresterea avutiei totale a unei persoane. Asertiunea sa conform careia, de regula, este foarte probabil ca pentru un om al carui venit este de 5.000 de ducati, un ducat in plus sa nu insemne mai mult decat jumatate de ducat pentru un om [p.126] cu un venit de 2.500 de ducati, este simpla fantezie. Sa lasam deoparte obiectia ca nu exista mijloace de comparare a evaluarilor unor persoane diferite, care sa nu fie complet arbitrare. Metoda lui Bernoulli nu este mai putin inadecvata pentru evaluarile aceluiasi individ, la diverse nivele de venit. El nu a sesizat faptul ca tot ce se poate spune in acest caz este ca, odata cu cresterea venitului, fiecare nou spor este utilizat pentru satisfacerea unei dorinte mai putin intens resimtite decat cea mai putin intens resimtita dorinta deja satisfacuta anterior acestei cresteri. El n-a inteles ca, in privinta evaluarilor, alegerii si a actiunii, nu poate exista nici o masuratoare si nici o stabilire de echivalente, ci doar esalonare, in sensul de a prefera si a lasa deoparte. [4] Astfel, nici Bernoulli nici matematicienii si economistii care au adoptat modul sau de a rationa nu puteau reusi sa rezolve paradoxul valorii.

Erorile implicate in confuzia dintre legea Weber-Fechner a psihofizicii si teoria subiectiva a valorii au fost deja atacate de Max Weber. Max Weber, e drept, nu era suficient de familiarizat cu teoria economica si se afla prea mult sub influenta istorismului pentru a avea acces la o viziune clara asupra fundamentelor gandirii economice. Insa intuitia sa ingenioasa i-a furnizat o sugestie in privinta drumului de urmat pentru a ajunge la solutia corecta. Teoria utilitatii marginale, scrie el, "nu este intemeiata psihologic, ci, mai curand -- daca putem intrebuinta un termen epistemologic - pragmatic, i.e. pe intrebuintarea categoriilor de scopuri si mijloace." [5]

Daca un om vrea sa remedieze o situatie patologica luand o anumita doza dintr-un remediu, administrarea unui multiplu al acestei doze nu va determina un efect mai bun. Surplusul fie nu va avea nici un efect diferit de cel al dozei adecvate, sau optimale, fie va avea efecte daunatoare. Acelasi lucru este valabil pentru orice fel de satisfactii, desi optimul nu este atins, adesea, decat prin administrarea unei doze mari, iar punctul dincolo de care noi adaosuri produc efecte daunatoare este, adesea, indepartat. Lucrurile stau astfel pentru ca lumea in care traim este una a cauzalitatii si a relatiilor cantitative dintre cauza si efect. Cel ce doreste sa indeparteze neplacerea cauzata de traiul intr-o camera aflata la o temperatura de 35 de grade [ Fahrenheit, n. tr.] , va urmari sa incalzeasca incaperea, pana la o temperatura de 65 sau 70 de grade. Faptul ca el nu urmareste ridicarea temperaturii la 180 sau 300 de grade n-are nimic de a face cu legea Weber- Fechner [p.127] si nici cu psihologia. Tot ce poate face psihologia pentru explicarea acestui fapt este sa stabileasca, cu titlu de data ultima, faptul ca, de regula, omul prefera prezervarea vietii si sanatatea, mortii si bolilor. Pentru praxeologie nu conteaza decat faptul ca omul care actioneaza alege intre alternative. Faptul ca omul se afla la raspantie, ca alege si trebuie sa aleaga, este -- intre altele - datorat faptului ca el traieste intr-o lume cantitativa - si nu intr-una in care cantitatea este inexistenta, care este chiar inimaginabila pentru mintea umana.

Confuzia intre legea utilitatii marginale si legea Weber-Fechner se datoreaza erorii de a acorda atentie doar mijloacelor destinate atingerii unei satisfactii, si nu satisfactiei ca atare. Daca satisfactia ar fi fost avuta in vedere, atunci n-ar fi putut fi adoptata ideea absurda de a explica configuratia dorintei de caldura prin intensitatea descrescatoare a senzatiei provocate de augmentarea in trepte succesive a intensitatii stimulului. Faptul ca omul de rand nu urmareste ridicarea temperaturii din dormitorul sau pana la 120 de grade nu are nici o legatura cu intensitatea senzatiei de caldura. Faptul ca un om nu-si incalzeste camera la fel de mult ca alti oameni normali - atat cat si-ar incalzi-o probabil si el, daca n-ar fi mai dornic sa-si cumpere un costum nou sau sa mearga sa asculte o simfonie de Beethoven - nu poate fi explicat prin metodele stiintelor naturale. Doar problemele valorii de utilizare obiective sunt obiective si se preteaza la a fi tratate prin metodele stiintelor naturale; evaluarea de catre omul care actioneaza a valorii de utilizare obiective este o chestiune diferita.