Instrumente secundare ale politicii monetare

Instrumente secundare ale politicii monetare

Interventia directa a bancii centrale se realizeaza cu ajutorul urmatoarelor instrumente:

1) limitarea cresterii creditului;

2) dirijarea creditelor (creditarea preferentiala);

3) presiunea morala (moral suasion).

1. Limitarea cresterii creditului

In logica interventiilor cantitative asupra ratei de crestere a ofertei de moneda, autoritatile pot utiliza diverse modalitati de control direct al creditului bancar, dintre care cea mai des folosita este limitarea cresterii creditului neguvernamental. Creditul bancar acordat sectorului neguvernamental nu este insa singura cale de creare a monedei, iar, ca urmare, limitarea acestuia este insotita adesea de plafonarea cresterii celorlalte contraposturi ale masei monetare.

In trecut, limitarea creditelor a fost utilizata de catre toate bancile centrale care s-au confruntat cu procese inflationiste de mare amploare. In prezent, acest instrument se utilizeaza mai ales de bancile centrale din tarile cu economie in tranzitie si emergenta, care, in modul acesta, incearca sa previna sau sa elimine pericolele pe care le creaza cresterea rapida a creditului[1].

Limitarea cresterii creditului neguvernamental se poate realiza printr-o pluralitate de metode, dintre care cele mai frecvent utilizate sunt urmatoarele:

1) masuri prudentiale (cresterea/diferentierea diversilor coeficienti impusi pentru fondurile proprii: rata sovabilitatii; rata lichiditatii; etc.; reguli mai stricte si diferentiate de clasificare a creditelor si de constituire a provizioanelor; inasprirea criteriilor de acordare a creditelor; inasprirea regulilor de garantare; reguli de limitare a concentrarii creantelor asupra aceluiasi debitor; reducerea limitelor admise pentru pozitiile valutare ale bancilor; etc.);

2) masuri de control si supraveghere (inasprirea normelor de raportare la banca centrala; control on site/of site la bancile cu probleme; teste de vulnerabilitate; monitorizarea expunerilor bancilor si ale principalilor lor clienti; coordonarea supravegherii bancilor cu supravegherea institutiilor financiare nebancare; schimb de informatii cu autoritatile de supraveghere din alte tari pentru controlul bancilor straine; etc.);

3) masuri administrative (limite de credit generale sau stabilite diferentiat pe fiecare banca; rate marginale crescatoare ale rezervelor obligatorii, stabilite in functie de cresterea creditului; impozite pe serviciile de intermediere financiara; restrictii la importuri; norme contabile restrictive; etc.).

De exemplu, in Romania, la ora actuala, sunt in vigoare o serie de reglementari restrictive vizand limitarea cresterii creditului de consum si a celui ipotecar . De asemenea, au fost adoptate unele reglementari prudentiale suplimentare vizand inasprirea cerintelor de selectie pentru populatie, limitarea expunerii institutiilor de credit la riscul valutar , constituirea de provizioane si clasificarea creditelor, tinand seama de riscul valutar al solicitantului de credit si, de asemenea, s-a legiferat in maniera mai riguroasa activitatea de creditare desfasurata de institutiile financiare nebancare.

Principalul avantaj al limitarii cresterii creditului bancar este extrema sa eficacitate. Intr-adevar, daca se admite ca pericolele pe care le creaza cresterea rapida a creditului si a masei monetare pot fi eliminate prin incetinirea ritmului de crestere a marimilor macroeconomice respective, atunci limitarea creditului neguvernamental este, cu siguranta, cel mai adecvat instrument susceptibil a fi utilizat in acest scop. De asemenea, trebuie adaugat ca restrictiile cantitative in materie de oferta de credite influenteaza, intr-o anumita masura, costul refinantarii bancilor comerciale, ceea ce face ca limitarea creditului sa permita evitarea utilizarii in acest scop a unei cresteri puternice a ratei dobanzii. De fapt, costul creditului este complet deconectat, in acest caz, de mecanismul cererii si ofertei de credite, printr-o operatiune de "rationalizare" a creditului asemanatoare cu "rationalizarea" consumului unor bunuri deficitare (vanzare pe cartela, ratii fixe etc.). Ca urmare a acestei decuplari a procesului de formare a ratei dobanzii de mecanismul cererii si ofertei, dobanda poate fi utilizata in alte scopuri, cum ar fi, controlul miscarilor de capital, influentarea cursului de schimb etc.[5]

Cu toate acestea, limitarea creditului are numeroase dezavantaje, care depasesc adeseori ca importanta amintitele avantaje, ceea ce face ca, in prezent, acest instrument de politica monetara sa fie rar folosit. Dintre aceste dezavantaje, amintim urmatoarele:

a) rata de crestere a volumului creditului neguvernamental, stabilita de banca centrala, este, la fel ca orice marime economica fixata de autoritati, un parametru artificial, care nu tine seama nici de nevoile financiare ale economiei si nici de potentialul de creditare al bancilor;

b) limitarea creditelor pe care le pot acorda bancile comerciale denatureaza concurenta din sistemul bancar, impiedicand bancile bine gestionate sa-si mareasca segmentul de piata pe care il ocupa;

c) prin aplicarea unor norme de creditare diferite de la un sector economic la altul, plafonarea creditelor impiedica manifestarea liberei initiative a bancilor: acestea nu pot finanta activitatea intreprinderilor dinamice si performante, fiind, in schimb, constranse sa sustina financiar intreprinderile nerentabile, ori care lucreaza cu pierderi; in modul acesta, rationalitatea alocarii resurselor in economie este grav afectata.

Eseu: Subsistemul metodologic managerial Lucrare: Oboseala in munca - cauzele oboselii

2. Dirijarea creditelor

Dirijarea creditelor urmareste controlul nu a volumului creditului, ci a destinatiilor si a conditiilor de acordare acestuia.

Creditarea preferentiala, in functie de destinatar si destinatie, este o practica in concordanta cu traditia centralista a unor state europene, fiind aplicata, de exemplu, in Franta, in anii '70-'80. In prezent, peste tot in lume, se manifesta, dimpotriva, o tendinta de "dereglementare" a creditului.

In Romania, creditarea preferentiala s-a folosit pe scara larga in economia planificata, insa s-a perpetuat si dupa reforma sistemului bancar din anul 1991 (creditele structurale). Incepand cu anul 1997, s-a renuntat la aceasta forma de interventie a statului in economie, insa ulterior procedeul a fost reintrodus sub forma reglementarii speciale a creditarii in domeniul locativ[6].

Metodele utilizate de stat pentru a incuraja bancile comerciale si celelalte institutii financiare sa finanteze sectoarele si ramurile economice considerate prioritare sunt numeroase si diversificate. Dintre acestea, amintim urmatoarele: avantaje fiscale, dobanzi bonificate, facilitati de refinantare, garantarea creditelor de catre stat, alocarea de resurse de la buget etc.

Astfel, dobanzile bonificate sunt dobanzi mai mici decat dobanzile pietei: bancile care acorda credite cu dobanzi bonificate primesc o subventie din partea statului de egala valoare cu diferenta dintre dobanda mai mica pe care o percep de la clientii privilegiati si dobanda pietei la operatiunile comparabile.

De exemplu, in Romania, metoda amintita s-a folosit pe scara larga in anul 1996 pentru creditarea agriculturii (de stat); in prezent, legea privind creditarea sectorului locativ prevede acordarea de catre stat a unei prime[7].

Garantarea de catre stat a creditelor acordate de banci neutralizeaza riscurile pe care acestea si le asuma prin creditarea unor agenti economici care nu dispun de resurse proprii. In modul acesta, bancile comerciale isi pot permite sa acorde credite regiilor autonome si intreprinderilor de stat care lucreaza cu pierderi sau pe stoc, persoanelor care apartin unor categorii sociale favorizate (tineri care initiaza o afacere, proaspat casatoriti, studenti) s.a.m.d.

Dirijarea creditelor reflecta, asadar, controlul statului asupra modului in care se aloca resursele existente in economie, ceea ce determina birocratizarea modalitatilor de finantare a economiei.

Cu toate acestea, creditarea preferentiala nu poate fi respinsa in sine, deoarece permite incurajarea unor sectoare si ramuri considerate importante pentru viata economica.

De exemplu, in Romania, dirijarea creditelor spre sectorul privat ar fi permis sustinerea financiara a acestui sector, a carui dezvoltare s-a dovedit a fi singura cale de depasire a marasmului economic in care s-a aflat tara dupa caderea comunismului. Din pacate, o asemenea politica nu a existat insa niciodata in epoca postcomunista, multa vreme creditele fiind dirijate, dimpotriva, spre intreprinderile de stat falimentare.

Judecata global, dirijarea creditelor are totusi mai multe dezavantaje, decat avantaje, deoarece blocheaza functionarea pietelor de capital si anhileaza principiile de gestionare sanatoasa a bancilor.

In primul rand, dirijarea creditelor duce la ceea ce se numeste "stratificarea procedurilor", adica o diferentiere a tehnicilor de creditare in functie de destinatar si destinatie. Or, aceasta discriminare creaza "dreptul" unor agenti economici de a beneficia de "ajutoare" si, deci, obligatia bancilor de a acorda credite in mod automat, fara nici o analiza a vocatiei beneficiarului de a accede la credit. De asemnea, fiind birocratica si inevitabil complicata, tehnica de creditare respectiva este costisitoare si, deci, ineficienta din punct de vedere economic general; procedura respectiva denatureaza atat concurenta dintre intreprinderi, cat si concurenta dintre banci, transformand dobanda intr-un pret administrat, incapabil sa-si indeplineasca functiile autoreglatoare ce ii sunt specifice.

Din aceste cauze, creditarea preferentiala accentueaza fragmentarea pietelor de capital, impiedicand formarea unui mecanism unitar de ajustare a nevoilor financiare ale economiei la potentialul sau financiar.

In al doilea rand, dirijarea creditelor diminueaza calitatea managementului financiar al bancilor comerciale. Intr-adevar, activitatea unei banci comerciale se bazeaza in mare masura pe evaluarea riscurilor pe care aceasta poate sa si le asume. Or, din cauza ca riscul este asumat de altcineva (statul, care se obliga sa acopere eventualele pierderi) sau pentru ca se exercita presiuni asupra lor, bancile ajung sa isi asume riscuri mai mari decat cele pe care si le-ar asuma in mod normal prin propria lor vointa. Ca urmare, are loc cresterea volumui creditelor nerambursate la scadenta, ceea ce determina scaderea rentabilitatii activitatii bancare.

3. Presiunea morala

Presiunea morala (moral suasion) este susceptibila sa influenteze volumul creditului, atunci cand, de exemplu, reprezentantii bancii centrale isi exprima nemultumirea fata de faptul ca anumite banci comerciale le incalca dispozitiile. In asemenea cazuri, conducatorii bancilor comerciale sunt convocati la "discutii", in cadrul carora reprezentantii bancii centrale le comunica dezacordul fata de politica de afaceri a bancilor in cauza, facand totodata apel la "spiritul civic" al conducatorilor respectivi pentru a se incadra in conduita prescrisa. De asemenea, cu aceste ocazii, pot fi sugerate anumite represalii, cum ar fi, diminuarea in viitor a accesului acestor banci la refinanatarea bancii centrale, ori verificarea drastica de catre inspectorii bancii centrale a activitatii bancilor comerciale refractare.

Unii economisti se indoiesc ca asemenea genuri de presiuni pot realmente impiedica bancile comerciale private sa actioneze asa cum vor[8]. Adevarul este ca persuasiunea poate duce la rezultate apreciabile, mai ales pe termen scurt si atunci cand bancile comerciale sunt putine la numar si recurg frecvent la refinantari de la banca centrala. Caci, la fel ca oricare alte intreprinderi, bancile comerciale sunt preocupate de imaginea pe care o proiecteaza in randul opiniei publice. Ca atare, cazurile in care bancile comerciale accepta cu o surprinzatoare docilitate sa aplice "voluntar" sugestiile bancii centrale sunt destul de numeroase.