Functia cheltuielilor agregate si multiplicatorul

Functia cheltuielilor agregate si multiplicatorul

Multiplicatorul sau efectul de multiplicare reprezinta una din importantele realizari ale macroeconomiei. Cu ajutorul modelelor bazate pe principiul multiplicatorului macroeconomia moderna explica modul cum economia in ansamblu se adapteaza la schimbarile intervenite in cererea agregata si sa determine amplitudinea efectului modificarii diferitelor componente ale cheltuielilor agregate asupra productiei si venitul national.

Termenul de multiplicator a fost folosit pentru prima data de catre R.F Kahn in anul 1931, pentru a determina efectul modificarii cu o unitate a unei variabile exogene asupra unei variabile endogene (al carui nivel este explicat de teoria respectiva). Ulterior, J.M Keynes a folosit si consacrat principiul multiplicatorului in cadrul interactiunii dintre modificarea investitiilor si a venitului national.

Teoria multiplicatorului nu se reduce insa la multiplicatorul investitiilor. Limitarea principiului multiplicatorului la investitii poate creea chiar unele confuzii in sensul ca efectul pe care il descrie nu priveste in sine sporirea capacitatilor de productie care rezulta dintr-o operatie de investitie considerata ca o crestere a stocului de capital. Investitia este privita aici ca orice alta cheltuiala, ca oricare alta componenta a cheltuielilor agregate si care poate fi cheltuielile de consum, cheltuielile guvernamentale, exportul net etc. Acest aspect este esential in intelegerea principiului efectului de multiplicare care in macroeconomia moderna are un domeniu de aplicare mult mai larg decat cel initial atribuit de Keynes, si anume: multiplicatorul cheltuielilor publice, multiplicatorul exportului net etc, care toate au aceasi semnificatie ca si multiplicatorul investitiilor. Importanta este, asadar, caracteristica comuna a tuturor acestor procese care privesc cheltuielile agregate, respectiv faptul ca ele reprezinta intrari (injectii) in circuit care compenseaza iesirile si produc in timp un efect multiplicator.

In analiza din capitolul de fata urmarim, in principal, sa descriem modul cum economia se adapteaza la o modificare a cheltuielilor agregate. Intre modificarea cheltuielilor si a venitului are loc un efect de conexiune inversa: o crestere a cheltuielilor determina sporirea venitului, dar in acelasi timp cresterea venitului se rasfrange asupra cheltuielilor si provoaca in continuare noi siruri de ajustari.

Analiza multiplicatorului arata ce se intampla cu nivelul de echilibru al productiei si venitului national daca are loc o crestere a cheltuielilor autonome, respectiv cu cat creste venitul national daca are loc o crestere cu o unitate a cheltuielilor autonome. Acestea din urma pot fi oricare din componentele cheltuielilor globale sau ale cererii agregate si le vom nota cu simbolul "A"

Pentru a determina multiplicatorul vom construi mai intai functia cheltuielilor agregate care pune in relatie nivelul cheltuielilor globale planificate (estimate, dorite de agentii economici) cu nivelul venitului real. Dupa cum stim, formula cheltuielilor globale sau a cererii agregate este: CA=C+I+EN. In scopul simplificarii analizei, vom considera, cum am mai procedat la inceputul capitolului, o economie simpla, fara exterior si sectorul public, ceea ce inseamna ca cheltuielile agregate sunt formate numai din cheltuielili pentru consum si investitii: CA=C+I. Totodata, consideram ca nivelul preturilor este constant, ca toate cheltuielile de investitii sunt autonome si egale cu 300 mild.u.m iar consumul autonom este de 100 mild.u.m Astfel, cheltuielile autonome sunt egale cu 400 mld.u.m (A=100C₀+300I₀=400). La randul lor, cheltuielile induse sunt formate numai din consumul indus (c.VN), inclinatia marginala spre consum c'=0,8. Functia cheltuielilor aggregate este, potrivit exemplului ipotetic luat, urmatoarea: CA=A+c'(VN)=400+0,8(VN). Ea este redata in tabelul 3.2.

Tabelul 3.2 Functia cheltuielilor agregate

si nivelul de echilibru al VN

Datele din tabel prezinta evolutia cheltuielilor agregate in functie de venitul national si nivelul la care acestea sunt egale (CA₀=VN₀). Nivelul de echilibru al venitului apare acolo unde cheltuielile agregate estimate (planificate) egaleaza productia nationala (CA₀=VN₀=2000). Cand cheltuielile agregate estimate depasesc productia curenta de bunuri si servicii, acest fenomen stimuleaza firmele sa-si mareasca productia si venitul creste; invers, daca cheltuielile agregate estimate sunt mai mici decat valoarea productiei curente, atunci firmele produc pe stoc, isi restrang productia si venitul national scade.

Figura 3.3 Functia cheltuielilor agregate si nivelul de echilibru al VN

In graficul din figura 4.3 nivelul de echilibru al venitului national este in punctul E₀, unde functia cheltuielilor agregate intersecteaza linia de 45⁰. Deoarece toate cheltuielile induse din economie sunt cheltuieli de consum, panta functiei cheltuielilor agregate este egala cu panta functiei de consum care este inclinatia marginala spre consum (c'=0,8). Ea indica modul cum cheltuielile agregate cresc o data cu variatia venitului national.

Acelasi echilibru al venitului este ilustrat in termenii unei egalitati intre economii si investitii, asa cum se vede din partea de jos a figurii 3.3. Distanta verticala intre E si I este egala cu distanta intre linia de 45s si CA. Astfel, intr-o economie simpla, fara sectorul public si cel exterior, la nivelul de echilibru al venitului, economiile estimate egaleaza investitiile estimate (E=I). Dupa cum se observa din reprezentarea grafica, curba economiilor intersecteaza curba investitiilor, la nivelul de echilibru al venitului de 2000 unde acesta este egal cu cheltuielile agregate estimate.

Nivelul de echilibru al venitului national la care productia curenta egaleaza cheltuielile agregate estimate este redat de formula:

Rezulta ca nivelul de echilibru al venitului national este cu atat mai mare cu cat inclinatia marginala spre consum (c') este mai mare si, de asemenea, cu cat nivelul cheltuielilor autonome (A) este mai mare.

Inversul complementului la unu a inclinatiei marginale spre consum () este multiplicatorul pe care il notam cu simbolul K) si arata cu cat creste venitul atunci cand cheltuielile autonome cresc cu o unitate, adica modificarea venitului national (∆VN) raportata la modificarea cheltuielilor autonome (∆A) care au determinat-o:

Intrucat inclinatia marginala spre consum este o marime subunitara iar multiplicatorul este supraunitar, inseamna ca o crestere cu o unitate a cheltuielilor autonome determina cresterea venitului mai mult cu o unitate. De exemplu, daca c'=0,6 atunci K=2,5, daca c'=0,8, K=5, daca c'=0,9 K=10. Atunci cand din venitul suplimentar nu se cheltuieste nimic pentru consum si c'=0, multiplicatorul are valoarea extrema minima egala cu unitatea (K=1).

Plecand de la relatia intre inclinatiile marginale spre consum si economisire (c'+e'=1, de unde e'=1-c'), putem determina o formula echivalenta a multiplicatorului in functie de inclinatia marginala spre economisire:K=1/e. In aceasta formula, multiplicatorul reprezinta inversa inclinatiei marginale spre economisire (de a nu cheltui din sporul de venit suplimentar obtinut).

Asadar, multiplicatorul arata amplitudinea modificarii venitului national ca efect al modificarii cheltuielilor autonome, oricare ar fi acestea: un spor al investitiilor, al cheltuielilor publice, a exportului net etc. Sporul venitului este un multiplu al cresterii venitului, un multiplu al cresterii cheltuielilor agregate (∆VN=K.∆A). O crestere a uneia sau mai multor componente ale cheltuielilor autonome deplaseaza curba CA in sus cu suma initiala, sporind nivelul de echilibru al VN cu un multiplu al cresterii initiale a cheltuielilor autonome. Dimensiunea multiplicatorului depinde de panta curbei CA, respectiv de inclinatia marginala spre consum; cu cat c' este mai mare, cu atat curba CA este mai abrupta si cu atat multiplicatorul este mai mare. Dimpotriva, multiplicatorul este mai mare cu cat inclinatia marginala spre economisire (de a nu cheltui) este mai mica.

Figura 3.4 prezinta o interpretare grafica a multiplicatorului, care arata cum nivelul de echilibru al venitului national creste cu un multiplu al sporului cheltuielilor autonome. Initial echilibrul este in E₀, unde curba CA₀ intersecteaza linia inclinata la 45⁰. Cresterea cheltuielilor autonome de la A₀ la A₁ deplaseaza graficul (curba) cheltuielilor agregate in sus pana in CA₁, intr-o pozitie paralela cu curba initiala CA₀. Aceasta inseamna ca, la fiecare nivel al venitului cheltuielile globale estimate sunt mai mari cu ∆A. Cererea agregata sau cheltuielile globale estimate depasesc acum nivelul productiei si al venitului national, stocurile se reduce iar firmele vor reactiona prin marirea productiei si a ofertei. La randul sau, cresterea productiei genereaza cheltuielile induse, intrucat orice crestere a venitului determina o crestere a cererii pentru consum, in functie de inclinatia marginala spre consum care este si panta CA. Echilibrul este astfel restabilit printr-o miscare de-a lungul noii curbe a cheltuielilor agregate pana in punctual E₁, unde cheltuielile estimate sunt egale cu venitul (CA₁=VN₁). Cresterea venitului necesara pentru restabilirea echilibrului (∆VN=VN₁-VN₀) este un multiplu al cresterii cheltuielilor autonome. Din figura 3.4 se observa clar ca variatia venitului, egala cu distanta PE₁, depaseste variatia cheltuielilor autonome (∆A) execendentul rezultand din faptul ca dreapta CA₁ are panta pozitiva (nu este orizontala si deci, multiplicatorul este supraunitar: 1/1-c'>1. Asadar, marimea evolutiei venitului in directia nivelului sau de echilibru, o data cu variatia cheltuielilor aggregate, depinde atat de cresterea cheltuielilor autonome, cat si de inclinatia marginala spre consum (de a cheltui) care determina panta curbei CA, sporul produsului si venitului national fiind egal cu formula deja cunoscuta: ∆VN=K(∆A).

In determinarea functiei cheltuielilor agregate si a modelului multiplicatorului am considerat, asa cum s-a precizat de fiecare data, o economie simpla, fara sectorul public si exterior. Se subintelege ca in aceasta situatie venitul national se identifica cu venitul disponibil. Incluzand sectorul public in fluxul circular al venitului este evident ca intre venitul national (VN) si venitul disponibil (VD) exista diferente atat de marime cat si in privinta variabilelor care rezulta din alocarea si cheltuirea lor. Important este sa vedem cum implicarea sectorului public influenteaza inclinatia marginala spre consum si valoarea multiplicatorului, care stim ca determina panta functiei cheltuielilor agregate.

Pentru aceasta vom rescrie relatia de la inceputul capitolului dintre VN si VD, unde am vazut ca venitul disponibil al gospodariilor este egal cu VN plus transferurile de la buget (TR) minus impozitele si taxele pe venit (IT), respectiv:

VD=VN+TR-IT

Considerand marimea impozitelor si taxelor pe venit o rata procentuala (t) din venitul national (t=IT/VN) iar transferurile de la buget o componenta a cheltuielilor autonome, alaturi de investitii si achizitiile publice (A=TR+I+G), atunci functia cheltuielilor agregate este:

CA= A+c'(1-t)VN

Observam ca prin implicarea sectorului public in fluxul circular al venitului cheltuielile autonome (A) cresc proportional cu nivelul transferurilor (TR) si al achizitiilor publice. In schimb, impozitele si taxele (IT) reduc cheltuielile de consum pentru fiecare nivel al VN, intrucat consumul indus al gospodariilor depinde de venitul disponibil care prin prezenta este mai mic. Astfel, in timp ce inclinatia marginala spre consum din VD este c', inclinatia marginala din VN devine c'(1-t), unde 1-t reprezinta partea din venit ramasa dupa prelurea obligatorie a inpozitelor si taxelor pe venit t=0,25 atunci inclinatia marginala spre consum din venitul national c'(1-t)=0,8(1-0,25)=0,6. Aceasta inseamna ca la o crestere cu o u.m. a VN consumul creste cu 0,6 din acea unitate (deci nu cu 0,8), intrucat gospodariile trebuie sa plateasca o fractiune din fiecare unitate monetara de venit sub forma de impozite si taxe.

Corespunzator reducerii inclinatiei marginale spre consum datorata prezentei impozitelor si taxelor pe venit, multiplicatorul si respectiv panta functiei CA capata valori mai reduse. Astfel, daca la o inclinatie marginala spre consum din VD de 0,8 multiplicatorul este 5 (K=1/1-0,8=5), la aceasi inclinatie marginala consum (c'=0,8) si cu o cota de impozit din VN de 0,25 multiplicatorul este redus la jumatate, respectiv K=1/1-0,8(1-0,25)=2,5. Acum, la o crestere a cheltuielilor autonome (∆A) cu o unitate monetara ii corespunde o multiplicare a venitului (∆VN) de 2,5 ori (∆VN=2,5∆A). Asadar, impozitele si taxele (ca si alte retrageri din fluxul circular al venitului) scad multiplicatorul si duc la reducerea pantei CA, aceasta devenind mai lina (mai putin abrupta).