Formarea salariului pe piata muncii

Formarea salariului pe piata muncii

Determinarea marimii salariului constituie una dintre cele mai importante probleme care preocupa teoria si practica economica referitoare la piata muncii. Modul de rezolvare a acestei probleme intereseaza in cel mai inalt grad atat pe salariati cat si pe angajatori, precum si societatea in ansamblu.

In plan teoretic, dupa cum am vazut in capitolul precedent, de-a lungul timpului au fost elaborate mai multe conceptii cu privire la natura si marimea salariului. In economia de piata, formarea si evolutia salariului nu poate fi analizata in afara mecanismului pietei muncii. Procesele care au loc in cadrul acestei piete determina cererea si oferta de munca si implicit nivelul salariilor. Desigur, marimea si dinamica salariului nu este determinata exclusiv de raportul dintre cererea si oferta de munca. Asa cum a rezultat din analiza facuta pietei muncii, aceasta este o piata imperfecta, caracterizata in plus si prin numeroase aspecte particulare ale manifestarii cererii si ofertei de munca. Ca urmare, modelele de analiza a formarii salariului pe piata muncii au evoluat in timp, sensul acestei evolutii fiind o mai mare apropiere de realitatile economiei contemporane. In acest cadru, analiza formarii salariului pe piata muncii pleaca de la modelul teoretic al pietei cu concurenta perfecta spre cele ale concurentei imperfecte, incluzand aici situatiile cele mai relevante, intalnite pe piata muncii: monopolul, monopsonul si monopolul bilateral (monopol-monopson). Aceasta este si ordinea analizei noastre dedicate formarii salariului pe piata muncii.

Piata muncii cu concurenta perfecta implica, ca si in cazul pietei produselor, existenta acelorasi premize si caracteristici specifice acestei structuri de piata. Presupunem mai intai ca exista atat de multi cumparatori si ofertanti de servicii ale factorului munca, incat nici unul dintre ei nu poate influenta nivelul salariului pe piata respectiva. De asemenea, consideram ca munca este omogena, ceea ce inseamna ca pretul (rata salariului) este aceeasi pentru toti cei care achizitioneaza sau vand fiecare unitate de munca. Intrucat atat ofertantii de servicii ale ai fortei de munca cat si cei care le achizitioneaza iau pretul dat de piata, fiecare decide doar daca si cat a vanda sau sa angajeze la pretul pietei. O astfel de piata a muncii este perfect competitiva, iar rata salariului si rata de ocupare determinate de cele doua forte ale pietei, asa cum este redat in Figura 6.3.

In graficul prezentat, curba cererii de munca este dedusa din curbele cererii individuale de munca ale tuturor firmelor din industria sau sectorul de activitati, respectiv, curba cererii de munca are panta negativa. In schimb, curba ofertei de munca are panta pozitiva, ceea ce arata ca numai la niveluri mai ridicate ale salariului poate fi angajata forta de munca disponibila sau atrasa din celelalte sectoare de activitate. Punctul de intersectie dintre curba cererii si ofertei de munca determina concomitent salariul de echilibru (Se) si ocuparea de echilibru (Le). Daca salariul se situeaza temporar la un nivel superior celui de echilibru (S₁), apare un surplus de oferta de munca in raport cu cererea de munca, situatie de dezechilibru temporar pe piata muncii cunoscuta sub denumirea de somaj clasic. Acest surplus de oferta va exercita o presiune in jos a salariului pana la atingerea nivelului sau de echilibru. Daca salariul se situeaza sub nivelul de echilibru (S₂), cererea de munca excede oferta de munca, ceea ce inseamna penurie sau deficit de forta de munca. Pentru a angaja forta de munca de care au nevoie, firmele sunt dispuse la cresterea salariului pana la atingerea nivelului sau de echilibru.

Asadar, pe o piata a muncii perfect competitiva, atat excesul de cerere cat si surplusul de oferta de munca imping de fiecare data rata salariului si gradul de ocupare spre nivelul lor de echilibru. De asemenea, modificarile intervenite in timp, in cele doua forte ale pietei muncii,. ca efect al actiunii factorilor care determina cresterea au reducerea acestora, vor determina schimbari in nivelul salariului de echilibru in mod similar modificarii cererii si ofertei pe piata produselor.

Monopolul pe piata muncii se refera, ca si in cazul pietei produselor, la monopolul ofertei (un singur vanzator). Un asemenea monopol al ofertei de munca este asumat de asociatiile profesionale sau organizatiile sindicale care apara interesele salariatilor de o anumita profesie sau ale tuturor lucratorilor dintr-o anumita industrie, sector de activitate sau zona economica. Ratiunea constituirii prestatorilor ofertei de munca in sindicate consta in atingerea unor obiective comune, cum sunt: conditii mai bune de lucru, securitatea locurilor de munca, cresterea salariilor, etc.

Principalul rol asumat de sindicate consta in cresterea in anumite limite a salariilor sau cel putin mentinerea nivelului salariului real. O crestere a nivelului salariului ca pret al muncii in conditiile echilibrului pietei este insa posibila numai daca se produc modificari in cererea si oferta de munca; se cunoaste ca pretul creste daca cererea creste si/sau daca oferta scade. Cresterea cererii de munca nu depinde de sindicate, ci de politicile si actiunile firmelor privind investitiile, inzestrarea tehnica a muncii, sporirea productivitatii, etc. Sindicatele pot cel mult influenta indirect cererea de munca: de exemplu, sprijinul acordat unor politici protectioniste de subventionare a unor produse, extinderea comenzilor de stat, etc.

Lucrare: Motivatia si satisfctia in munca -premisele reusitei si succesului profesional Lucrare: Procesul asigurarea calitatii - tratarea produsului neconform

Sindicatele pot, in schimb, determina cresterea nivelului salariilor actionand asupra ofertei de munca, al carui monopol il detine. Acest lucru se poate produce fie prin reducerea ofertei de munca, fie prin contractia acesteia, ambele situatii fiind reprezentate grafic in Figura 6.4. Reducerea ofertei de munca pentru a mentine la un nivel ridicat salariile negociate de sindicate (vezi graficul din Figura 6.4.a) poate fi rezultatul unor actiuni ale acestora care privesc: program de lucru mai redus, concedii mai mari, refuzul de a acorda aviz favorabil de munca celor care nu sunt membrii de sindicat, indeosebi imigrantilor, precum si alte masuri menite sa limiteze si sa tina sub control liberalizarea unor profesii si intrarea pe piata muncii.

Cresterea salariilor obtinute de sindicat ca rezultat al impunerii unui nivel al salariului deasupra celui de echilibru este reprezentat grafic in Figura 1.4.b. Presupunem ca un sindicat care reprezinta ofertantii de munca pe o piata competitiva, obtine cresterea salariilor peste nivelul lor de echilibru, de la S₀ la S₁. Aceasta modifica curba ofertei de munca, care devine orizontala (perfect elastica) pana la numarul de ofertanti care sunt dispusi sa lucreze la noul nivel al salariului fixat de sindicat: curba ofertei este linia orizontala care merge de la S₁ la F , dupa care urmeaza traseul curbei O_L ramasa nemodificata. Confruntandu-se cu o curba a ofertei orizontala la nivelul S₁, firmele reduc cererea de munca la L₁, care corespunde intersectiei curbei cererii (C_L) cu noua curba a ofertei de munca. Echilibrul pietei se muta astfel de la E₀ la E₁, cu L₁ lucratori angajati, insa si cu un numar de persoane (L₂ - L₁) care doresc sa-si ofere serviciile muncii lor, dar nu pot fi angajati la noul nivel al salariului impus de sindicat.

Prin monopolul asupra ofertei de munca sindicatele pot ridica salariile peste nivelul celui format pe o piata competitiva, dar numai cu pretul scaderii gradului de ocupare. Excesul de oferta de munca va exercita o presiune permanenta in sensul reducerii salariului si, in plus, va crea un conflict intre servirea intereselor membrilor de sindicat care sunt angajati si ale celor care raman fara locuri de munca. Daca sindicatul doreste mentinerea salariului crescut concomitent cu pastrarea locurilor de munca, atunci firmele nu-si mai pot restabili echilibrul prin contractia cererii la noul nivel al salariului (in modul redat in Figura 6.4.b) si vor apela la alte masuri. Unele din firmele angajatoare vor parasi sectorul de activitate si piata respectiva, dar cele mai multe vor recurge la cresterea preturilor produselor vandute ca urmare a scumpirii serviciilor factorului munca. Aceasta tendinta are loc mai ales atunci cand firmele nu gasesc solutii de crestere a productivitatii muncii si de reducere a costurilor de productie.

Exista, asadar, motive de a considera discutabil succesul sindicatului in cresterea salariului prin monopolul ofertei de munca, problema fiind abordata in mod diferit in randul economistilor. In opinia multor analisti acolo unde sindicatele monopolizeaza efectiv oferta de munca si controleaza intrarea pe piata muncii, salariile mai ridicate se obtin pe seama cresterii somajului, scumpirii produselor iar pe termen lung chiar in detrimentul cresterii salariului real, datorita deteriorarii mecanismului concurential al pietei. Dimpotriva, adeptii asa-numitei "teorii a salariului inalt" sustin ca un astfel de nivel al salariului, ca si actiunile sindicatelor in acest scop, se justifica prin faptul ca stimuleaza cresterea productivitatii muncii si determina pe angajatori sa restructureze astfel managementul firmei si tehnologia productiei incat sa conduca spre un nivel mai ridicat al salariului de echilibru. De asemenea, partizanii miscarii sindicale in scopul cres-terii nivelului salariilor considera ca aceasta actiune este necesara pentru a contracara tendintele monopsonice pe piata muncii.

Monopsonul pe piata muncii caracterizeaza acea situatie cu un singur cumparator care ia decizii pe piata respectiva. Pe piata muncii un monopsonist poate fi o mare firma sau mai degraba cele cateva firme oligopoliste care formeaza o asociatie patronala si actioneaza ca un singur angajator intr-o anumita industrie sau localitate. In aceste conditii, posesorii fortei de munca isi ofera la concurenta serviciile lor angajatorului monopsonist la nivelul cererii si al salariului dorit de catre acesta. Ei pot fie sa lucreze pentru salariul oferit, fie sa se mute pe alte piete, schimband sectorul de activitate, ocupatia sau localitatea.

Pentru exemplificare, presupunem ca un monopsonist doreste sa angajeze o anumita cantitate de forta de munca. Curba ofertei de munca (O_L) arata salariul care trebuie platit la fiecare nivel al angajarii; pentru monopsonist, ea este curba costului mediu al muncii. Cum aceasta are panta pozitiva, curba costului marginal al muncii (C_mL) este pozitionata deasupra curbei ofertei si respectiv a costului mediu pe tot traseul sau, cu exceptia punctului de origine, asa cum este reprezentat grafic in Figura 1.5. Curba cererii de munca este data, dupa cum se cunoaste, de evolutia venitului marginal al muncii, care reflecta contributia fiecarui angajat la venitul total.

In graficul din Figura 6.5., nivelul ocuparii si al salariului care s-ar forma in conditii de competitie sunt L₀ si S₀, corespunzator punctului de intersectie (E₀) a curbelor cererii si ofertei de munca. Monopsonul, urmarind maximizarea profitului, va determina insa cantitatea de munca angajata la nivelul unde egaleaza costul marginal cu venitul marginal al angajarii (C_mgL = V_mgL), care este punctul (E₁) de intersectie al celor doua curbe. Acestui punct de intersectie ii corespunde pe curba ofertei nivelul monopsonic al ocuparii (L₁) si al salariului platit lucratorilor (S₁).

Rezulta ca piata monopsonica se caracterizeaza printr-un nivel al salariilor si al gradului de ocupare mai scazut decat in cazul in care forta de munca este tranzactionata si angajata pe o piata competitiva. Din reprezentarea grafica, se observa ca salariul stabilit de monopson este inferior atat celui de pe piata cu concurenta perfecta cat si venitului marginal al angajarii. Acest nivel monopsonic al salariului a fost numit de unii economisti "salariu de exploatare", intrucat pretul factorului munca este sub nivelul venitului marginal al muncii, adica este remunerat de monopson sub contributia sa la produsul si venitul firmei.

O modalitate cunoscuta de contracarare a puterii si dominatiei monopsonice pe piata muncii consta in negocierea de catre sindicate a unui salariu minim, care sa fie garantat si de catre autoritatea publica. Ea constituie insa o problema contraventionala in randul economistilor, avand in vedere consecintele introducerii si aplicarii salariului minim garantat pentru functionarea pietei muncii .

Existenta simultana a monopolului (un singur vanzator) si a monopsonului (un singur cumparator) pe piata muncii caracterizeaza o structura a acesteia cunoscuta sub denumirea de monopol bilateral sau de monopol-monopson. Ea apare in aceste in acele situatii cand pe piata muncii se confrunta ofertantii de forta de munca organizati in sindicate (dintr-un anumit sector sau ramura de activitate) si marile firme reprezentate de o asociatie patronala a angajatorilor din ramura sau industria respectiva. In acest cadru, nivelul salariului se stabileste undeva intre nivelul monopsonic si cel de monopol si este rezultatul negocierilor dintre sindicate si patronat. Rezultatul dintre aceste negocieri va depinde de obiectivele pe care si le fixeaza fiecare parte si de abilitatea fiecaruia de a negocia pentru atingerea obiectivelor propuse.

Dupa cum rezulta din reprezentarea grafica in Figura 6.7, daca organizatia angajatorilor monopsonisti nu s-ar confrunta cu un monopol al ofertei de munca, firmele ar fixa salariul la nivelul monopsonic ce corespunde egalitatii dintre costul marginal al muncii (C_mL) si venitul marginal al muncii (V_mL), care este curba cererii de munca. Profitul lor va fi maxim cand numarul de angajati este L₁ iar nivelul salariilor platite S₁. Dimpotriva, daca sindicatul ar avea puterea sa fixeze unilateral salariul, rezultatul ar fi ridicarea nivelului acestuia cat mai sus, la S₂, caruia ii corespunde un grad de ocupare L₂. In final, rezultat al procesului de negociere si potrivit raportului de forte dintre monopol si monopson, nivelul salariului poate fi intre S₁ si S₂ iar cantitatea de munca angajata intre L₁ si L₂. Astfel, contracarand puterea de monopson, sindicatul poate creste atat salariile cat si gradul de ocupare la nivelul pietei concurentiale, cu L₀ lucratori angajati la salariul S₀. Daca sindicatul doreste un salariu peste nivelul competitiv, cererea de munca si gradul de ocupare vor scadea. De exemplu, sindicatul poate imune salariul L₂ substantial mai mare decat salariul competitiv (S₀), dar la acest nivel gradul de ocupare este la fel de scazut ca si cel monopsonic (L₁); la acest nivel al salariilor, exista L₂ - L₁ lucratori care ar dori sa se angajeze, dar nu li se pot oferi locuri de munca.

In concluzie, analiza formarii salariilor pe piata muncii arata ca pretul serviciilor celui mai important factor de productie nu poate fi un produs exclusiv al fortelor cererii si ofertei pe piata muncii. Nivelul si dinamica salariilor, diferentierea acestora pe diferite segmente ale pietei muncii depind si de influenta altor factori de putere care intervin in negocierile si tranzactiile ce au loc pe aceasta piata imperfecta si reglementata.