Efectele inflatiei. Politici antiinflationiste

Inflatia are efecte ample asupra economiei si intereselor agentilor economici, asupra categoriilor populatiei, asupra climatului social-politic din interiorul tarii si a relatiilor economice dintre partenerii apartinand unor economii diferite. Deoarece inflatia modifica preturile absolute in ritmuri si la momente diferite, ceea ce schimba preturile relative, ea redistribuie avutia de la cei ale caror preturi relative s-au redus spre cei ale caror preturi relative cresc.

O forma de redistribuire a veniturilor are loc intre creditori si debitori. O parte a avutiei este transferata de la creditori la debitori atunci cand contractul de imprumut n-a fost prevazut cu o clauza de indexare a ratei dobanzii si a amortizarii creditului, corelata cu rata inflatiei. Transferul de avutie are loc deoarece creditul a fost acordat intr-o moneda cu o putere de cumparare mai mare, iar la restituirea lui moneda are o putere de cumparare mai mica.

In general, cei care pierd sunt creditorii, iar cei care castiga sunt debitorii. Printre debitori se afla si Guvernul, care este cel mai mare debitor. Acesta poate cas­tiga si in calitate de incasator al taxelor directe atunci cand acestea se aplica unor categorii superioare de venituri.

In principiu, inflatia redistribuie veniturile de la cumparator in favoarea van­zatorului, de la cel care economiseste in favoarea celui care investeste sau speculeaza cu resursele celui dintai.

Inflatia reduce puterea de cumparare a banilor, economiilor, pensiilor etc., daca acestea nu au preturi indexabile cu rata inflatiei. Diminuarea valorii banilor este cu atat mai mare, cu cat valoarea reala este mai mica decat valoarea nominala.

Dife­rentele dintre valoarea nominala si valoarea reala fac ca redistribuirea avutiei sa insemne pierderi pentru unii agenti economici si castiguri pentru altii. In absenta infla­tiei, venitul nominal ar fi egal cu cel real.

O forma de redistribuire a veniturilor in favoarea detinatorilor de capital si a celor care detin venituri si in dauna salariatilor are loc atunci cand[1] preturile cresc mai repede decat salariile in conditiile unei inflatii moderate.

Atunci cand rata inflatiei depaseste rata de crestere a salariului      nominal, sala­riul real se reduce.

In conditii de inflatie, de regula, pierderile varstnicilor sunt mai mari decat pierderile tinerilor deoarece primii detin mai mult active nominale, chiar daca mai primesc unele ajutoare sociale care, in principiu, sunt indexate.

Printre cei care pierd se afla detinatorii de titluri,in general, si de    actiuni in special, deoarece veniturile reale aduse de actiuni se diminueaza ca urmare a inflatiei neanticipate.

Inflatia penalizeaza, in primul rand, agentii economici aflati in situatii de cum­paratori deoarece ei trebuie sa faca fata cresterii preturilor.

Efectele inflatiei asupra agentilor economici sunt diferite din motive, cum sunt:

propagarea preturilor nu este uniforma in timp si pe domenii;

situatia economica a agentilor economici e diferita in momentul impactului infla­tionist.

Agentii economici cu venituri mici si fixe sunt cei mai loviti de inflatie, deoa­rece ei nu pot compensa pierderile de venit provenite din cresterea in timp a preturilor. In conditii de inflatie, unii agenti economici obtin castiguri substantiale atunci cand preturile marfurilor lor cresc inaintea altor preturi.

Inflatia genereaza un grad sporit de incertitudine in mediul de afaceri, determinandu-i pe intreprinzatori sa nu se lanseze in proiecte de investitii ample si de lunga durata, cu risc ridicat. Ei prefera investitii cu orizont scurt si risc scazut.

Inflatia ingreuneaza investitiile si orienteaza economiile spre operatiuni spe­culative. Astfel, un numar mare de intreprinzatori se transforma in speculatori specia­lizati in a cumpara la un moment dat mai ieftin si a vinde peste un timp mai scump.

In perioade inflationiste au loc modificari de structura in economia nationala determinate de necesitatea satisfacerii cererii crescande sau din dorinta de a realiza profituri sporite, avand loc o redistribuire a capitalurilor si a resurselor existente.

La nivelul microeconomic, inflatia rupe relatia dintre preturile relative si evo­lutia costurilor si a cererii. Ea realoca resursele si reorienteaza intreprinza­torii spre activitatile care ofera avantaje competitive, chiar daca sunt instabile si acestea.

In conditii de inflatie, firmele se pot confrunta cu imposibilitatea inlocuirii elementelor de capital fix pe seama fondului de amortizare, putand avea loc o repro­ductie restransa a capitalului fix.

Inflatia constituie o cauza importanta a deprecierii cursului de schimb al monedei nationale. Deprecierea monetara determina:

ieftinirea marfurilor nationale pentru cumparatorii straini;

scumpirea marfurilor importate.

In conditiile unei inflatii permanente, producatorii nationali sunt dezavantajati deoarece preturile de achizitii ale materiilor prime din import cresc mai repede decat pretul cu care se exporta marfurile. Ca urmare, are loc o scurgere de venit in afara granitelor tarii, iar capacitatea concurentiala a firmelor nationale slabeste.

Inflatia antreneaza si extinde somajul. Cresterea costurilor salariale determina patronii sa promoveze tehnologiile moderne de mare productivitate si sa diminueze personalul.

Inflatia este o cauza a stagnarii sau diminuarii cresterii economice, ceea ce determina diminuarea veniturilor bugetare, deficite ale balantei de plati, inrautatirea climatului social-politic, scaderea nivelului de trai. Ansamblul consecintelor negative ale inflatiei constituie costurile  sociale ale acestui fenomen.

In teoria economica s-a evidentiat existenta unei relatii negative intre rata de crestere a salariilor nominale si rata somajului. Aceasta relatie a fost evidentiata de cercetatorul neozeelandez A.Phillips, pe baza unei cercetari minutioase referitoare la economia Angliei, care a cuprins aproape un secol. Cand rata somajului este ridicata, revendicarile salariale ale sindicalistilor si angajatilor sunt reduse si datorita costului de oportunitate ridicat pe care-l genereaza schimbarea locurilor de munca pe fondul unei oferte de munca mai mare decat cererea de munca.

Analiza: Informatii despre procesul de evaluare - selectare a ofertelor de proiect Proiect: Continutul finantelor firmei: functia financiara a firmei

Curba Phillips are o panta negativa, ceea ce arata ca, cu cat este mai scazut nivelul somajului, cu atat mai mare este rata modificarii salariilor nominale. Acest fapt nu este surprinzator. Ratele scazute de somaj sunt asociate, in general, cu existenta unor conditii de boom, conditii in care cererea excesiva de munca va deter­mina o crestere rapida a salariilor nominale. Pe de alta parte, ratele mai mari ale somajului sunt asociate cu conditiile de recesiune, conditii in care slaba cerere de munca va duce la cresteri relative mici ale salariilor nominale sau chiar la scaderi ale acestora.

Curba Phillips coreleaza nivelul ratei somajului cu rata procentuala de modifi­care a salariilor nominale.

Fig.19. Curba Phillips pe termen scurt.

Conform exemplului, o crestere a ratei somajului cu 4 puncte procentuale, de la 8% la 12%, va scadea inflatia generata de salarii de la 3% la 2%, in timp ce o redu­cere a ratei somajului cu 4 puncte procentuale, de la 8% la 4%, va creste rata inflatiei de la 3% la 4%.

Conform teoriei lui A.Phillips, factorii de decizie macroeconomica se afla in fata unor optiuni alternative, fiind nevoiti sa aleaga intre un nivel redus de somaj, satisfactie pe care trebuie sa o plateasca cu o inflatie ridicata si invers.

Reprezentantii scolii monetariste, in special M.Friedman si Edmund Phelps, au observat si demonstrat ca nu exista o relatie durabila pe termen lung intre rata inflatiei si a somajului, curba Phillips fiind valabila doar pe termen scurt.

Diminuarea inflatiei, a consecintelor ei negative si mentinerea ei in limite con­siderate normale, necesita practicarea unor politici antiinflationiste. In functie de obiectivele imediate urmarite, politicile antiinflationiste cuprind programe si masuri pentru:

1. prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le suporta anumiti agenti eco­nomici de pe urma inflatiei;
2. reducerea inflatiei prin minimizarea costurilor sociale ale acestora.

Din randul primei categorii de masuri se detaseaza, prin importanta, indexarea salariilor si altor categorii de venituri.

Indexarea este o masura de protectie sociala fata de efectele cresterii preturilor si scaderii puterii de cumparare a banilor. Ea consta in cresterea procentuala sau in sume absolute a veniturilor agentilor economici, indeosebi a salariilor si pensiilor, astfel incat sa se acopere, partial sau total, cresterea preturilor.

a. Indexarea partiala pre­supune cresterea veniturilor cu o anumita cota procentuala din rata inflatiei, iar inde­xarea totala cu acelasi procent de crestere a inflatiei. Indexarea partiala se practica sub mai multe forme:

indexarea cu limita inferioara, care presupune amplificarea venitu­rilor numai daca sporirea preturilor atinge o anumita rata;

indexarea cu limita superioara, cand se stabileste o limita superioara a inde­xarii, indiferent de nivelul ratei inflatiei;

indexarea fixa in raport de inflatia variabila, care presupune cresterea trimes­triala sau semestriala (periodica) a veniturilor cu un anumit procent din cres­terea preturilor.

b. Indexarea totala se practica foarte rar si nu reuseste sa mentina neschimbate puterea de cumparare a veniturilor, deoarece exista un decalaj intre momentul cresterii generalizate a preturilor si cel al cresterii veniturilor compensate.

Programele si masurile pentru reducerea inflatiei vizeaza:

reducerea cererii agregate prin micsorarea masei monetare si cresterea costului banilor;

cresterea ofertei agregate;

controlul concomitent al cererii si ofertei agregate.

In acest scop, se folosesc combinat masuri de politica bugetara si fiscala.

a. Masurile de politica fiscala urmaresc:

reducerea cheltuielilor guvernamentale;

majorarea impozitelor si taxelor, ceea ce diminueaza sumele de bani destinate consumului si investitiilor.

b. Masurile de politica monetara urmaresc reducerea ofertei monetare pe cai, cum sunt:

cresterea ratei dobanzii la creditele acordate de catre banci pentru a diminua numerarul pus in circulatie;

cresterea rezervelor monetare ale bancilor pentru a diminua numerarul pus in cir­culatie.

Masurile de politica monetara si fiscala restrictive pot fi:

lente, de mici proportii, graduale;

bruste, dure, rapide si de mari proportii.

Masurile lente, graduale conduc la restrangerea cresterii economice, sporirea lenta a ratei somajului peste rata naturala, reducerea lenta, in timp, a inflatiei. Masurile rapide si de mari proportii conduc la reducerea brusca si substantiala a inflatiei, la o recesiune scurta a ratei somajului, urmand ca, dupa o perioada de timp, productia si ocuparea sa revina la niveluri anterioare, dar inflatia sa ramana restransa[2].

Stimularea ofertei agregate se realizeaza pe cai, cum sunt:

controlul preturilor si veniturilor in vederea diminuarii presiunilor sindicale privind sporirea salariilor;

acordarea de scutiri de taxe si impozite;

incurajarea efectuarii de catre firme a actiunilor de cercetare-dezvoltare;

introducerea si dezvoltarea productiei de noi bunuri economice;

stimularea investitiilor destinate modernizarii aparatului de productie;

ridicarea nivelului de pregatire profesionala.

Un rol hotarator pentru reducerea sau prevenirea inflatiei revine masurilor care stimuleaza cresterea productivitatii factoriilor de productie si reducerea costurilor. In acest scop, este necesar ca dinamica productivitatii factorilor de productie sa devan­seze potentialul de crestere a costurilor induse de scumpirea factorilor de productie importanti.