Definirea conceptului de "suveranitate"

Definirea conceptului de suveranitate

1.1.1       Definitia suveranitatii. Componentele acesteia

Ce este de fapt suveranitatea? Suveranitatea, provenind din termenul francez "souveraineté", se defineste drept: calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independenta; putere suprema.^[1]

In dreptul international clasic au fost stabilite patru caracteristici ale suveranitatii: indivizibilitatea- care se refera la faptul ca suveranitatea nu poate fi impartita sau fragmentata, exercitarea acesteia fiind concentrata in mainile unui singur titular, exclusivitatea- care presupune ca puterea de stat, suverana prin natura sa, exclude posibilitatea de a exista alaturi de o alta putere in cadrul aceluiasi teritoriu, inalienabilitatea- sau excluderea abandonului, cedarii sau transferului de atribute ale suveranitatii altor actori, statali sau non-statali si caracterul originar si plenar- care se refera la faptul ca suveranitatea prin natura sa apartine statului, nefiindu-i atribuita din exterior, respectiv prerogativele puterii de stat se exercita asupra tuturor sferelor de activitate umana.^[2]

Argumentatia de fata porneste de la definitia generala, de esenta si cea mai des uzitata a conceptului de suveranitate, si anume: calitatea puterii de stat de a fi autoritatea suprema in interiorul unui teritoriu. Cele trei componente care definesc suveranitatea, si anume autoritatea, suprematia si teritorialitatea au o importanta majora in demersul analitic al acestui concept.

Prima componenta se refera la autoritatea de care se bucura un individ sau un stat, considerat detinatorul suveranitatii. Autoritatea nu se refera exclusiv la acea putere coercitiva, definita de abilitatea lui A de a-l determina pe B sa actioneze intr-un anume fel, ci mai degraba la dreptul de a comanda, de a decide. Autoritatea este strans legata de problema legitimitatii, astfel ca autoritatea celui care detine suveranitatea trebuie sa fie legitima, provenind din diverse surse precum: dreptul natural sau cutuma, mandatul divin, dreptul ereditar, Constitutia sau dreptul international.

Cea de-a doua componenta, suprematia, este esentiala in definirea suveranitatii statului. Exista multe surse de autoritate, dar doar acea autoritate suprema defineste suveranitatea nationala. In acest sens, suveranitatea este pretentia de a fi autoritatea politica ultima, nesupusa fata de o alta putere superioara, in ceea ce priveste luarea deciziilor politice si aplicarea lor.

Principiul teritorialitatii are o importanta majora, delimitand spatiul in care autoritatea suprema isi exercita puterea si desemnand in acelasi timp membrii acelei comunitati. Este esential de amintit faptul ca limitele geografice ale unui stat suveran pot sa nu se circumscrie in totalitate cu o populatie sau o natiune, cuprinzand mai multe nationalitati, mai multe identitati nationale. Faptul ca statul suveran nu tine cont de identitati etnice, religioase, lingvitice sau culturale este dovedit din plin de tensiunile si conflictele etnice si de luptele de autodeterminare ale popoarelor. Asadar, in interiorul unui teritoriu delimitat geografic, suveranii moderni detin autoritatea absoluta.

In societatea contemporana, principiul teritorialitatii este caracteristica fundamentala a autoritatii de pe glob, incepand cu statele nationale si continuand cu organizatiile internationale, gen Organizatia Natiunilor Unite sau Uniunea Europeana, care, desi sunt organisme suprastatale, in care autoritatea este supranationala si centralizata, acestea se definesc in functie de teritoriu. Exista si alte forme delimitate teritorial, altele decat cele statale, in care se poate vorbi despre autoritate suprema in cadrul unui teritoriu, si anume proprietatile private, protejate si garantate de lege.[3]

In vederea analizarii ulterioare a impacturilor globalizarii asupra fizionomiei statului national contemporan, este utila definirea, nu numai a termenului de suveranitate, ci si a celui de autonomie nationala. Astfel, termenul de autonomie (provenind din latina -"autonomia"- sau franceza "autonomie"), desemneaza acel drept al unui stat, al unei regiuni, al unei nationalitati sau al unei minoritati nationale etc. de a se administra singur, in cadrul unui stat condus de o putere centrala; situatie a celui care nu depinde de nimeni, care are deplina libertate in actiunile sale.^[4]

1.1.2       Conceptul de suveranitate: substanta si exercitiu

In demersul unei analize complexe a conceptului de suveranitate, este de o reala importanta delimitarea celor doua aspecte ale suveranitatii: substanta suveranitatii si exercitarea sau exercitiul acesteia[5], pentru o mai reala si comprehensiva intelegere a problematicii iscate pe tema pierderii sau limitarii suveranitatii statului national. Necesitatea acestei argumentatii are la baza controversele si polemicile centrate in jurul notiunilor de suveranitate absoluta si suveranitate non-absoluta sau relativa (limitata, autolimitata, sau partiala).

Bogdan Aurescu este unul dintre autorii cu o prelegere foarte interesanta si argumentata in favoarea suveranitatii non-absolute, pornind de la premisa conform careia suveranitatea reprezinta conceptul fundamental al dreptului international. Acesta considera ca intre substanta si exercitiul suveranitatii exista o relatie caracterizata prin aceea ca unei anumite substante a suveranitatii ii corespunde un anumit tip de exercitare rationala, astfel ca, "daca suveranitatea se naste din interdependenta, cu excluderea unui exercitiu de tip absolut, exercitiul sau ulterior nu poate depasi limita externa ce corespunde acestui continut substantial", dar nici nu poate fi restrans excesiv, nelimitat, "in ambele cazuri aflandu-se in situatia unui abuz de suveranitate."[6]

Suveranitatea substantiala este acea componenta indivizibila, exclusiva, inalienabila, plenara, bucurandu-se de un caracter originar, fiind un "portofoliu" complet de competente cu continut identic si egal pentru toate statele, ca potentialitate ideala pentru stat de a realiza toate drepturile si de a-si asuma toate obligatiile din acest continut.

Spre deosebire de componenta de substanta a suveranitatii, exercitarea acesteia este acel ceva ce particularizeaza personalitatea juridica a fiecarui stat de pe scena internationala; aceasta latura a suveranitatii este cea care poate fi modelata si adaptata noilor circumstante globale, in functie de dorinta si optiunea fiecarui stat, avand un caracter divizibil, partajabil, alienabil in privinta unor competente ce pot fi exercitate impreuna cu alte state. Mai bine spus, exercitiul suveranitatii este cel ce poate fi schimbat sau remodelat si care poate transforma suveranitatea absoluta intr-una relativa.

Aceasta distinctie propusa de Aurescu este esentiala pentru intelegerea noului concept de suveranitate care sta la baza dreptului international contemporan. Intrucat nu substanta suveranitatii este afectata de transformarile globalizarii, ci modalitatea de exercitare a acesteia, se poate conchide ca teza pierderii totale a suveranitatii statului national odata cu intensificarea proceselor globale si integrativ-regionale este imposibil de sustinut, deoarece chiar daca statul transfera anumite atribute ale suveranitatii sale unor organisme suprastatale, acest demers se realizeaza cu acordul voit al statului suveran, care la randul sau isi pastreaza substanta suveranitatii intacta.

In acest context, autolimitarea rationala a exercitiului suveranitatii, realizata prin vointa suverana nemijlocita a statului national, in calitate de titular al suveranitatii - si nu exclusiv in favoarea sa sau a altor state, ci in beneficiul comunitatii interntionale - , reprezinta insasi garantia existentei suveranitatii.[7]

In concluzie, cele doua laturi ale suveranitatii sunt complementare, desi una dintre ele este invariabila si perena, in timp ce cealalta este variabila, predispusa la adaptare si modelare, supusa transformarilor societatii internationale.