Controlul ratei dobanzii

Controlul ratei dobanzii

Rata dobanzii este variabila de ajustare a pietelor de capital, respectiv, variabila care determina, inter alia, costul creditului bancar. Deoarece exista o mare diversitate a pietelor de capital, exista o intreaga gama de rate ale dobanzii, pe care banca centrala le poate influenta in mai mare sau mai mica masura.

In general, se disting urmatoarele tipuri de dobanzi:

A) ratele dobinzilor de pe pietele de capitaluri:

a) rata dobinzii de pe piata interbancara (Libor, Eonia, Euribor, Robor, Robid etc.);

b) rata dobinzii de pe piata obligatara;

c) rata dobinzii de pe piata ipotecara;

d) rata dobanzii de pe piata titlurilor de stat.

B) ratele dobinzilor la creditele bancare:

a) ratele debitoare (pasive): la vedere, la termen etc.;

b) ratele creditoare (active) (rata de baza + marja de profit "spread"): ratele la creditele cu scadente scurte sau foarte scurte (spot), ratele la creditele cu scadente medii, lungi etc.;

C) ratele dobinzilor fixate administrativ.

Banca centrala nu poate interveni decat asupra ratei dobanzii de refinantare a bancilor comerciale. Totusi, aceasta actiune, plasata la baza intregii activitati monetare nationale, se transmite, prin jocul reajustarilor portofoliului de active al bancilor comerciale si al celorlalti agenti economici, asupra celorlalte piete de capitaluri. In modul acesta, cresterea sau scaderea ratei dobanzii de referinta a bancii centrale influenteaza nivelul dobanzilor de pe toate  pietele de capitaluri, inclusiv piata bursiera si piata valutara.

Dupa cum rezulta din descrierea din cap. VII &2 supra, variatiile dobanzii de refinantare practicate de banca centrala influenteaza, in primul rand, comportamentul bancilor comerciale. Astfel, cresterea ratei de referinta a bancii centrale determina cresterea costurilor bancilor comerciale, incitandu-le sa majoreze dobanzile pe care le pretind clientilor pentru creditele acordate. Totodata, bancile de rangul doi sunt presate sa incerce sa-si procure resurse pe alte cai, de exemplu, prin emisiunea de obligatiuni si plasarea acestora pe piata financiara. Cresterea dobanzii, decisa de banca centrala, se difuzeaza, deci, in mod treptat, asupra celorlalte piete de capital.

Cresterea costului creditului se resimte, in al doilea rand, in costurile generale ale intreprinderilor, ceea ce trebuie, in mod normal, sa le determine pe acestea din urma sa-si reduca cererea de credite. Totodata, intreprinderile vor fi presate si ele sa incerce sa-si procure resursele de care au nevoie pe alte cai, cum ar fi, emisiunea si plasarea de titluri pe piata financiara, ceea ce are ca efect intarirea mentionatei tendinte de crestere a dobanzilor de pe aceasta piata. Ca urmare, investitorii institutionali si populatia isi vor reamenaja portofoliul de active, astfel incat acesta sa corespunda noului nivel si structuri de rate ale dobanzilor, cu toate consecintele aratate in cap. VII &2.2 supra.

De asemenea, variatia dobanzilor interne dintr-o anumita tara influenteaza cursul de schimb al monedei sale nationale si, eventual, dobanzile internationale. Intr-adevar, cresterea ratei dobinzii intr-o anumita tara atrage capitaluri din strainatate, ceea ce determina cresterea cererii de moneda nationala si, deci, aprecierea acesteia. In cazul in care capacitatea de a atrage capitaluri a unei tari este mare, afluxul de capitaluri spre tara respectiva poate provoca o reducere notabila a lichiditatii internationale, ceea ce are ca efect cresterea dobanzilor pe plan international.

Rezulta ca tintirea ratei dobanzii se bazeaza pe o schema de transmisie in care obiectivul operational (rata dobanzii de refinantare) permite realizarea tuturor obiectivelor intermediare cunoscute: dobanzile pe termen scurt formate in interiorul economiei, dobanzile pe termen mediu si lung interne, precum si cursul de schimb (si, eventual, dobanzile internationale).

Cu toate acestea, strategia bazata pe rata dobanzii prezinta unele dezavantaje, din cauza carora a fost aspru criticata in anii '70. Aceste dezavantaje sunt urmatoarele:

a) posibila blocare a procesului de transmisie;

b) volatilitatea ratei dobanzii;

c) incompatibilitatea obiectivelor.

a) Procesul de transmisie prin canalul dobanzii se poate bloca in una sau alta din fazele sale. Asfel, daca cresterea ratei dobanzii are loc in conditiile in care, din diverse motive, lichiditatea bancara nu se reduce, strategia se dovedeste ineficace. De exemplu, in Romania, din cauza excedentului de lichiditate din sistemul bancar, provocat de intrarile masive de capital din strainatate, bancile comerciale nu sunt structural debitoare fata de banca centrala, ceea ce face ca eficacitatea strategiei bazate pe rata dobanzii sa fie redusa. Intr-adevar, conform unor studii, rata dobanzii BNR are o influenta directa doar asupra ratei dobanzii aferente depozitelor la termen, pe cand rata dobanzii practicata la creditele bancare nu pare a fi sensibila la dobanda de referinta a bancii centrale, ci la rata dobanzii depozitelor la termen[1].

Eseu: Subsistemul metodologic managerial Lucrare: Oboseala in munca - cauzele oboselii

Un alt caz de blocare a procesului de transmisie este situatia in care agentii economici sunt putin sensibili la cresterea ratei dobanzii, din cauza anticipatiilor lor inflationiste, care diminueaza dobanda reala. Cu alte cuvinte, in caz de puternice anticipatii inflationiste, rata nominala a dobanzii nu influenteaza prea mult cererea de credite.

In fine, un al treilea caz apare in situatia in care agentii economici anticipeaza scaderea ulterioara a dobanzilor. In asemenea situatii, agentii economici prefera sa se imprumute pe termen scurt, ceea ce face ca rata dobanzii pe termen scurt sa depaseasca durabil rata pe termen lung, fara ca aceasta din urma sa poata fi influentata de banca centrala.

In toate cazurile mentionate, transmisia efectelor cresterii ratei dobanzii de refinantare a bancilor comerciale de la banca centrala este intrerupta, iar cresterea volumului creditului bancar si, deci, a ofertei de moneda, nu se tempereaza. Ca urmare, politica dobanzilor inalte trebuie continuata la cote tot mai inalte, ceea ce duce la manifestarea unei alte limite a strategiei discutate aici: volatilitatea ratei dobanzii.

b) Volatilitatea ratei dobanzii este produsa de amintitele fenomene de rezistenta ale bancilor comerciale si agentilor economici la stimulentele pe care le creaza aceasta strategie. Intr-adevar, lipsa de reactie a bancilor de rangul doi si a agentilor economici determina banca centrala sa actioneze o perioada de timp suficient de lunga pentru ca sistemul bancar si sectoarele nebancare ale economiei sa fie afectate. De asemenea, pentru a obtine acest rezultat, banca centrala trebuie sa lase sau sa provoace puternice fluctuatii ale dobanzilor.

Or, consecinta volatilitatii accentuate a dobanzilor este instabilitatea sistemului financiar, cu tot ceea ce implica aceasta.

c) Incompatibilitatea obiectivelor strategiei bazate pe rata dobanzii inseamna ca obiectivele interne si externe ale acestei strategii pot intra in conflict (triunghiul incompatibilitatilor). Astfel, o banca centrala care decide majorarea ratei dobanzii pentru a sprijini cursul de schimb, descurajeaza, prin aceasta, activitatea interna; pe de alta parte, daca banca centrala relaxeaza constrangerea pe care o exercita asupra costului creditului, capitalurile internationale vor parasi tara in cauza, agravand situatia balantei sale de plati.

Constrangerea externa constituie, deci, un puternic handicap pentru strategia de politica monetara bazata pe rata dobanzii, iar liberalizarea miscarilor de capital face si mai presanta aceasta constrangere[2].

Ca urmare a acestor limite, tintirea ratei dobanzii a trecut, in anii '70, pe un plan secundar, fiind inlocuita cu strategiile de tip cantitativ: controlul agregatelor monetare si controlul agregatelor creditului.

Ulterior, strategia ratei dobanzii a fost insa din nou adoptata de un mare numar de banci centrale. Principalii factori care au determinat aceasta renastere a interesului pentru strategia bazata pe rata dobanzii sunt urmatorii:

a) procesul de inovare financiara;

b) dezvoltarea si internationalizarea pietelor de capitaluri.

a) Procesul de inovare financiara determina aparitia unor produse financiare sofisticate, care, prin amintitul proces de substituire, fac inoperanta strategia bazata pe controlul agregatelor monetare si ale creditului. Dupa cum am aratat in &2.2 supra., insasi limitarea ratelor de crestere a agregatelor monetare determina aparitia unor noi modalitati de plasament, susceptibile sa genereze noi active lichide, de genul celor care nu intra in structura agregatelor traditionale (M₁ si M₂).

De asemenea, pe langa faptul ca procura bancilor si celorlate institutii financiare un volum sporit de lichiditati, aceste inovatii dau nastere unor noi modalitati de finantare a agentilor economici, pe care banca centrala nu le poate controla printr-o simpla strategie de monitorizare a agregatelor (monetare si ale creditului).

Multiplicarea inovatiilor financiare este insa de natura sa determine cresterea eficacitatii strategiei bazate pe rata dobanzii, deoarece accelereaza procesul de transmisie prin canalul respectiv. Intr-adevar, daca agentii economici dispun de o gama larga de active financiare, cu diverse maturitati, procesul de substituire a acestor active este mult mai usor, iar difuzarea efectelor unei cresteri a ratei dobanzii de referinta a bancii centrale este mai lina si mai rapida. Ca urmare, pentru a obtine efectul dorit asupra intregului esafodaj de rate ale dobanzii, nu mai este necesar ca banca centrala sa preseze puternic si timp indelungat asupra pietei interbancare.

In Romania, aparitia si raspandirea titlurilor de stat si a efectelor comerciale (trate, bilete la ordin, cecuri etc.) este de natura sa sporesca eficacitatea strategiei bazate pe rata dobanzii, al carui element esential este constituit de efectul subsituirii rapide intre titluri cu maturitate diversa.

b) Dezvoltarea si internationalizarea pietelor de capitaluri contribuie la revigorarea strategiei bazate pe rata dobanzii, deoarece dobanda este singura variabila de natura sa influenteze cererea si oferta de pe aceste piete. In conditiile liberalizarii miscarilor de capital, este necesar, de asemenea, ca banca centrala dintr-o anumita tara sa poata actiona asupra ratei dobanzii din tara respectiva pentru a contracara intrarile sau iesirile de capital indezirabile.

Tintirea ratei dobanzii este, deci, o strategie de politica monetara mai adecvata in raport cu caracteristicile actualului sistemul financiar mondializat. Aceste caracteristici permit valorificarea virtutilor acestei strategii, care, prin natura sa, este conforma cu legile economiei de piata si cu principiile rationalitatii economice.

Oscilatiile in ceea ce priveste importanta acordata in cursul timpului acestei strategii invedereaza totusi ca optiunea pentru o anumita modalitate concreta de aplicare a  politicii monetare depinde in mare masura de cadrul institutional existent, care face ca o anumita strategie sa fie sau sa nu fie eficace. In modul acesta, alegerea respectiva depinde de conditiile concrete existente in economie, ceea ce ilustreaza eclatant ideea de relativitate enuntata la inceputul acestei lucrari.

La ora actuala, strategiile de politica monetara aplicate de principalele banci centrale ale lumii contin, in unele cazuri, obiective explicite privind rata dobanzii (SUA, Canada, Australia), pe cand, in alte cazuri, cuprind doar obiective implicite (Banca Centrala Europeana). Aceasta din urma, de exemplu, urmareste ca ratele pe termen scurt de pe piata sa nu se abata excesiv de la nivelul ratei dobanzii aferente operatiunilor "fine tuning" pe care le realizeaza.