Analize cantitative privind politicile concurentiale

Analize cantitative privind politicile concurentiale

Numarul tarilor care restrictioneaza practicile anticoncurentiale prin intermediul legislatiilor concurentiale a crescut considerabil. Pana in anul 1979, doar 24 de state aveau in vigoare o astfel de legislatie, marea majoritate a acestora fiind tari dezvoltate. In anii '80, doar alte 7 tari au introdus o legislatie concurentiala. Intre 1990 si 2005, alte 71 de state, multe dintre ele cu economii in dezvoltare si in tranzitie, au legiferat domeniul concurentei, cu anumite rezerve insa fata de exactitatea acestei cifre, intrucat este greu de identificat cu precizie anul primei legiferari in domeniu[1], dar si din cauza separarii ulterioare a unor state[2]. Totalul se ridica astfel la 103 tari la nivelul anului 2005, care participa insa la obtinerea marii majoritati a produsului brut global.

De exemplu, Romania cu toate ca dispune inca din anul 1991 de legea privind combaterea concurentei neloiale (Legea nr. 11/1991, cu modificarile sale ulterioare), abia in anul 1996 a reglementat expres practicile anticoncurentiale in art. 5 al legii concurentei (Legea nr. 21/1996 cu modificarile sale ulterioare). Australia are o experienta similara: cu toate ca dispune de una dintre cele mai vechi legislatii in domeniu la nivel mondial (1906), in anexa 1 apare cu prima reglementare a practicilor anticoncurentiale abia in anul 1965 (Kronthaler, 2007).

Exista obstacole evidente in realizarea cu acuratete a unor comparatii intre legislatiile concurentiale in vigoare si modul lor de implementare. In primul rand, importanta acordata domeniului concurentei clasifica tarile lumii in doua grupe: tari care mentioneaza obiectivul concurentei in constitutie si tari care nu stabilesc acest obiectiv in legea lor fundamentala. Majoritatea tarilor Americii Latine si a Europei Centrale si de Est fac parte din primul grup de tari, in timp ce in randul tarilor membre OECD, doar Italia, Portugalia si Elvetia fac astfel de referiri in constitutie. Interesant, mai apar tari precum Republica Dominicana, El Salvador si Filipine care mentioneaza obiectivul concurentei in legea fundamentala a tarii, insa nu au o legislatie specifica si nici autoritati de reglementare a concurentei.

In al doilea rand, unele legislatii concurentiale in vigoare adauga la obiectivul promovarii concurentei si alte tinte, precum progresul tehnologic, imbunatatirea competitivitatii internationale, supravietuirea intreprinderilor mici si mijlocii sau dezvoltarea regionala. Numarul mare de obiective stipulate presupune si inclinatii mai ridicate spre compromisuri (engl. tradeoffs), ceea ce conduce la o corelatie negativa cu cresterea veniturilor pe cap de locuitor. Este vorba in special de tari precum Tunisia, Maroc, Malta, Africa de Sud sau Zimbabwe, care reclama cele mai multe obiective adiacente concurentei in legislatia specifica.

In al treilea rand, in lipsa consensului teoretic cu privire la necesitatea sanctionarii practicilor considerate anticoncurentiale, mentionarea lor expresa in legislatia concurentiala conduce din nou la un tablou eterogen. Bulgaria si Italia, de exemplu, mentioneaza doar trei practici anticoncurentiale incriminabile, in timp ce la extrema cealalta stau tari precum Brazilia, Ungaria, Indonezia, Kazakstan, Malta, Spania, Tanzania sau Tailanda care reglementeaza expres opt forme de practici anticoncurentiale: cartelul, abuzul de pozitie dominanta, controlul fuziunilor, preturile de ruinare, preturile discriminatorii, intelegerile exclusive, directori prezenti in doua sau mai multe consilii de administratie al unor companii concurente (engl. interlocking directorates) si categoria "altele". Preturile de ruinare, preturile discriminatorii si intelegerile exclusive pot fi incadrate in categoria abuzului de pozitie dominanta, insa prezentarea lor separata se justifica datorita instrumentelor diferite de analiza si control aplicate in jurisdictiile lumii.

In al patrulea rand, tehnicile legale pentru controlul practicilor anticoncurentiale conduc la optiuni diferite la nivelul jurisdictiilor nationale, pentru reguli per se sau pentru regula ratiunii, asa cum am mentionat anterior. Regula per se se regaseste ca tehnica juridica, de exemplu, in Actul German al Restrictiilor Concurentiale, care alatura interdictiilor exprese si o lista extinsa a exceptiilor. Turcia urmareste aceeasi abordare per se asociata unei liste de sase forme de practici anticoncurentiale. Din contra, Argentina, Brazilia, Canada, Elvetia sau Uzbekistan reglementeaza practicile anticoncurentiale stipulate apeland exclusiv la tehnica legala a regulii ratiunii, adica a abordarii fundamentate economic.

Fara a ne concentra asupra argumentelor pro si contra fiecarei tehnici juridice, implicatia principala asupra careia merita sa ne aplecam aici consta in posibilitatea de a utiliza instrumentele mai noi de contracarare a practicilor anticoncurentiale, propuse recent de catre economisti, si anume: pozitia dominanta colectiva (engl. collective dominance), efectele conglomerate (engl. conglomerate effects), politica de clementa (engl. leniency programme) si doctrina efectelor sau principiul teritorialitatii obiective (engl. effects doctrine), in conformitate cu evolutia economiei reale. Prezenta reglementarilor cu privire la aceste practici antioncurentiale dau semnalul cu privire la continutul "mai economic" al abordarilor, spre deosebire de cele pur legale. Aceeasi logica urmareste si actuala modificare a procedurilor de control ale concentrarilor in Uniunea Europeana, pentru a se conforma Pietei Interne Unice, de la asa-numitul "criteriu al dominatiei", la cel tipic american al "obstacolelor substantiale in concurenta efectiva". In timp ce peste 20 de autoritati de control al concurentei declara ca folosesc ambele alternative, Brazilia si Columbia, de exemplu, nu apeleaza la nici unul din aceste doua criterii (Voigt, 2005).

Nu in ultimul rand, delimitarea intre gradul de independeta de jure si de facto, pornind de la imixtiunea decidentilor politici in activitatea curenta a autoritatilor de control al concurentei, de la frecventa numirilor ofiterilor de concurenta, la nivelul bugetelor si al salariilor personalului, la obligatia publicarii cazurilor analizate si pana la obligativitatea sau nu a prezentarii publice a argumentatiei economice si juridice asociate deciziilor sale completeaza eterogenitatea tabloului politicilor concurentiale la nivel global.