Clasificarea cheltuielilor de productie

Clasificarea cheltuielilor de productie

Inregistrarea corespunzatoare a cheltuielilor de exploatare si stabilirea corecta a costului productiei obtinute necesita o structurare a cheltuielilor de productie dupa anumite criterii:

Potrivit continutului economic, cheltuielile de productie se grupeaza in: cheltuieli materiale si cheltuieli salariale.

Cheltuielile materiale de productie constau din consumurile de imobilizari, de materii prime,

materiale, materiale consumabile, piese de schimb etc.

Cheltuielile salariale desemneaza remuneratiile cuvenite personalului, contributia unitatii la

asigurarile sociale, contributia la fondul de somaj, contributia unitatii la asigurarile sociale de sanatate, etc.

Din punct de vedere al omogenitatii lor, cheltuielile de productie se grupeaza in cheltuieli simple si cheltuieli complexe.

Cheltuielile simple au un continut omogen adica sunt formate dintr-un singur element, cum sunt:

cheltuielile cu consumul de materii prime, cu amortizarea imobilizarilor, cu salariile personalului etc.

Cheltuielile complexe sunt reprezentate de acelea care au un continut eterogen, fiind formate din

mai multe elemente simple, ca de exemplu: cheltuielile generale ale sectiilor, cheltuielile de administratie si conducere, etc.

Din punct de vedere al importantei pe care o au in procesul de productie, cheltuielile se impart in cheltuieli de baza si cheltuieli de regie.

Cheltuielile de baza reprezinta acele consumul generate de desfasurarea procesului tehnologic al productiei, denumite si cheltuieli tehnologice cum sunt: consumurile de materii prime, salariile de baza ale muncitorilor direct productivi, cheltuielile cu intretinerea si functionarea utilajelor, etc.

Cheltuielile de regie constau din acele consumuri care nu au legatura directa cu procesul tehnologic, si se efectueaza pentru a crea conditiile normale de desfasurare a muncii, pentru organizarea si conducerea activitatii unitatii in general, fiind denumite si cheltuieli de organizare si conducere. In aceasta categorie se incadreaza: cheltuielile cu iluminatul, cu incalzitul, salariile personalului tehnic, de conducere, cheltuieli de birou, etc.

In functie de modul de atasare (afectare), cheltuielile se grupeaza in cheltuieli directe si indirecte.

Cheltuielile directe reprezinta acele consumuri care se identifica (se ataseaza) de un anumit obiect de calculatie (produs, serviciu, lucrare, comanda, faza, activitate, functie, etc.), cum sunt: cheltuielile cu materiile prime, de energie si combustibil in scopuri tehnologice, salariile de baza ale muncitorilor direct productivi, etc.

Cheltuielile indirecte vizeaza consumurile ocazionate de fabricarea mai multor produse, lucrari, servicii, comenzi, faze, activitati, etc., ca obiecte de calculatie in cadrul unei sectii, atelier, etc., chiar intreprinderea in ansamblul ei. Asemenea cheltuieli neputandu-se identifica pe un anumit obiect de calculatie, ci indirect, prin repartizarea (imputare) pe baza unor criterii conventionale, dar mai intai au fost colectate pe locurile (centrele) care le-au ocazionat. In aceasta categorie fac parte: cheltuielile indirecte de productie (comune ale sectiei) care de fapt sunt directe fata de sectiile care le-au generat si indirecte fata de produsele fabricate in locurile respective, cheltuielile generale de administratie care sunt indirecte atat fata de sectiile de productie, cat si in raport de produsele rezultate in cadrul acestora etc.

Din punct de vedere al destinatiei, cheltuielile dupa natura lor, reflectate in contabilitatea financiara se structureaza astfel:

Cheltuieli directe, care cuprind materii prime si materiale directe, salarii directe, contributii privind asigurarile si protectia sociala si alte cheltuieli directe;

Cheltuieli indirecte de productie, denumite si cheltuieli comune ale sectiei, care cuprind cheltuieli cu intretinerea si functionarea utilajelor si cheltuielile generale ale sectiei;

Cheltuieli de desfacere, care sunt generate de vanzarea produselor fabricate;

Cheltuieli generale de administratie, care cuprind consumurile generate de administrarea si conducerea unitatii in totalitatea ei.

Aceasta grupare combina clasificarea dintre natura cheltuielilor si modul de repartizare si includere in costul productiei fabricate in functie de destinatie. Pozitiile respective de cheltuieli, din punct de vedere al continutului, se diferentiaza pe ramuri economice in raport de o serie de factori si particularitati tehnologice si organizatorice.

Clasificarea cheltuielilor potrivit destinatiei sta la baza organizarii contabilitatii de gestiune si calculului costului unitar al produselor, lucrarilor si serviciilor, comenzilor, etc.

Cheltuielile directe plus cheltuielile indirecte de productie, repartizate rational asupra produselor fabricate, lucrarilor executate si serviciilor prestate, formeaza costul de productie al acestora.

Daca la costul de productie se adauga cheltuielile generale de administratie si cheltuielile de desfacere, se obtine costul complet al productiei.

De retinut ca, in general, cheltuielile generale de administratie si cheltuielile de desfacere nu se includ in costul de productie, in afara de cazul cand conditiile specifice de exploatare justifica luarea lor in considerare.

Din punct de vedere al modului cum participa la crearea de noi valori, cheltuielile de productie se impart in cheltuieli eficiente si cheltuieli ineficiente.

Cheltuielile eficiente (productive) privesc consumurile ocazionate de desfasurarea normala a procesului de productie si astfel se concretizeaza in valori noi.

Cheltuielile ineficiente (neproductive) sunt acelea care nu se concretizeaza in crearea de noi valori, datorate existentei unor lipsuri in organizarea si conducerea productiei si a unitatii in general, pierderi din intreruperi, rebuturi, cheltuieli legate de neutilizarea integrala a activitatii, etc.  

In functie de comportamentul lor fata de volumul fizic al productiei, cheltuielile de productie se impart in cheltuieli variabile si cheltuieli conventional constante sau fixe.

Cheltuielile de productie variabile sunt acelea fata de o anumita modificare a volumului fizic al productiei - crestere sau descrestere - isi modifica volumul in mod corespunzator si in acelasi sens cu modificarea volumului fizic al productiei. Intrucat ele sunt generate de operatiile de fabricare a productiei, au fost denumite si cheltuieli operationale, ca de exemplu: consumul de materii prime, de combustibil si energie in scopuri tehnologice, salariile de baza ale personalului direct productiv stabilite pentru munca prestata in productie, cheltuielile cu intretinerea si repararea utilajelor si mijloacelor de transport ale sectiilor, etc.

In raport de o anumita crestere sau descrestere a volumului fizic al productiei, unele cheltuieli cresc sau scad in aceeasi proportie, altele cresc sau scad intr-o proportie mai mare sau mai mica.

Comportamentul cheltuielilor de productie fata de modificarea volumului productiei care le-a generat se poate stabili calculand indicele de variabilitate a cheltuielilor potrivit formulei:

in care:

Iv = indicele de variabilitate

Ch₁ = cheltuielile totale din perioada curenta

Ch₀ = cheltuielile totale din perioada precedenta

Q₁ = volumul fizic al productiei din perioada curenta

Q₀ = volumul fizic al productiei din perioada de baza

Marimea indicelui de variabilitate poate fi:

egal cu 1, cheltuielile variabile sunt proportionale;

mai mare decat 1, cheltuielile variabile sunt progresive;

mai mic decat 1, (0>Iv<1), cheltuielile variabile sunt degresive.

Cheltuielile variabile proportionale reprezinta acele consumuri care sunt strans legate de volumul fizic al productiei si care se modifica in aceeasi proportie cu acesta, cum sunt: consumul de materii prime, semifabricate, salariile de baza ale muncitorilor direct productivi, etc.

Specific cheltuielilor proportionale totale este faptul ca, in reprezentarea grafica a evolutiei lor, dreapta cheltuielilor proportionale porneste din punctul zero (0) si semnifica bisectoarea unghiului. Cheltuielile variabile proportionale pe unitatea de produs se reprezinta grafic printr-o dreapta paralela cu linia ce delimiteaza volumul productiei, ceea ce semnifica invariabilitatea lor.

Analiza: Efectele incalcarii cerintelor legale de constituire Analiza: Idee de afacere - descrierea detaliata a serviciilor, fezabilitatea afacerii - creativiate si inventivitate

Reprezentarea grafica este de forma:

Cheltuielile progresive sunt acele consumuri care atat in totalitatea lor, cat si pe unitatea de produs cresc intr-o proportie mai mare decat ritmul de crestere a volumului fizic al productiei. Din acest considerent unii autori le numesc si cheltuieli peste proportionale, supraproportionale. Indicele de variabilitate este >1.

Cheltuielile degresive sunt acele consumuri care cresc in proportie mai mica decat creste volumul fizic al productiei, fiind denumite si cheltuieli subproportionale. Indicele de variatie <1. Cheltuielile degresive pot evolua fie liniar, fie neliniar.

In literatura de specialitate, in afara structurii de mai sus (stabilite in functie de nivelul Iv) se analizeaza si intalnesc in practica unitatilor economice, cheltuielile regresive si flexibile.

Cheltuieli conventional constante sau fixe delimiteaza acele consumuri care nu isi schimba nivelul lor total, ramanand fixe, indiferent de modificarea volumului fizic al productiei. Ele sunt atasate unei structuri determinate, de unde si denumirea de cheltuieli de structura, adica ocazionate de structura tehnico-organizatorica, de ansamblu de mijloace materiale si umane permanente, necesare productiei. In aceasta categorie se cuprind: cheltuielile cu amortizarea imobilizarilor - in conditiile in care se calculeaza in raport de timp; salariile personalului de conducere, tehnic, economic si de alta specialitate, administrativ si de deservire al sectiei si al intreprinderii, cheltuielile de birou, cele pentru intretinerea si repararea cladirilor, cele pentru incalzit, iluminat si forte motrice in scopuri administrativ-gospodaresti, etc., adica cheltuielile generale ale sectiilor de productie si cheltuielile generale de administratie ale unitatii.

Grafic, cheltuielile fixe totale se reprezinta ca o paralela la axa productiei, iar cele unitare scad pe masura cresterii volumului fizic.

Ponderea cheltuielilor fixe in costul unitar al produsului este variabila. Trebuie facuta remarca - cheltuielile fixe si cheltuielile proportionale se afla in desfasurarea lor intr-un raport invers: pe unitatea de produs, cheltuielile de productie proportionale sunt egale, invariabile, independente de gradul de activitate, cheltuielile totale sunt variabile si anume proportionale cu cantitatea fabricata.

Cheltuielile fixe sunt variabile invers proportionale la unitatea de produs, iar ca si cheltuieli totale ele sunt fixe.

Trebuie stiut ca pentru o perioada scurta de timp - un an - costurile pot fi variabile, fixe si semi-fixe. Pe o perioada de mai multi ani, toate costurile tind sa se schimbe ca raspuns al schimbarilor intervenite in activitatea intreprinderii (sau a schimbarilor in randul sau varietatea produselor sau serviciilor vandute). Deoarece asa-zisele costuri fixe nu raman fixe pe perioade lungi de timp, unii autori le descriu ca fiind "costuri variabile pe termen lung", dar termenul uzitat in literatura de specialitate este acela de "costuri fixe".

Inainte de a concluziona aceasta analiza a costurilor in functie de volumul activitatii, trebuie amintite si "costurile semi-variabile". Acestea includ componentele variabile si fixe. Costul intretinerii este un cost semi-variabil care cuprinde elemente de costuri care se efectueaza la orice nivel de activitate si elemente de costuri care variaza direct proportional cu volumul activitatii.

Costurile directe/indirecte nu se pot identifica cu cele variabile/fixe. In categoria cheltuielilor indirecte cu caracter variabil se cuprind:

v    cheltuielile cu energia tehnologica dintr-un sector productiv;

v    cheltuielile cu intretinerea curenta a utilajelor productive etc.

Cheltuielile indirecte fixe include cheltuielile de administrare si conducere a sectoarelor productive, cheltuielile generale de administratie etc.

Cheltuielile indirecte fixe trebuie analizate dinamic sub actiunea tuturor factorilor de influenta (modificarea normelor de munca ca urmare a cresterii productivitatii muncii, cresterea preturilor la unele servicii furnizate de terti, cresterea tarifelor de salarizare, majorarea cotelor de transport, a celor de amortizare etc.), deoarece analiza lor statica, in cursul unei perioade de gestiune, ofera o imagine incompleta si nesatisfacatoare.

O serie de cheltuieli indirecte, cum ar fi: cheltuielile cu intretinerea si functionarea utilajelor, salariile muncitorilor auxiliari din sectii se incadreaza insa in categoria cheltuielilor variabile degresive. Aceste cheltuieli indirecte se caracterizeaza prin aceea ca ele cresc in proportie mai mica in raport cu cresterea volumului fizic al productiei.

Acest comportament se explica prin faptul ca in structura lor cheltuielile indirecte degresive sunt neomogene, avand in componenta lor atat elemente de *cheltuieli care se modifica in aceeasi proportie cu volumul productiei, cat si elemente de cheltuieli relativ constante. Aparitia din ce in ce mai puternica a cheltuielilor indirecte degresive in activitatea intreprinderii este o consecinta a evolutiei tehnice si a organizarii rationale a productiei ca urmare a cresterii mecanizarii si automatizarii proceselor de productie care necesita un consum sporit de materiale auxiliare, si cheltuieli cu functionarea, intretinerea si repararea masinilor si instalatiilor tehnologice.

Cheltuielile indirecte definite ca acele cheltuieli pentru care echivalentul valoric al consumurilor de resurse, nu se regaseste in costul productiei (obiectului) decat dupa calcule ulterioare de repartizare si imputare, sunt cauzate de intreaga activitate productiva, de comercializare, administrare si conducere. Ele  creeaza astfel, mediul in care se desfasoara activitatea intreprinderii si de care beneficiaza toate produsele realizate. Excluderea unui produs din structura sortimentala nu elimina aceste costuri, ci determina deplasarea efortului catre celelalte produse.

Din punct de vedere al incorporarii cheltuielilor in costurile de productie, acestea se impart in cheltuieli incorporabile si neincorporabile.

Cheltuielile incorporabile sunt acele consumuri care se includ in mod normal in costul productiei fabricate si anume: cheltuielile cu materiile prime si materialele consumabile directe, salariile directe, contributia privind asigurarile si protectia sociala si alte cheltuieli directe de productie, precum si cheltuielile de productie repartizate rational ca fiind legate de fabricatia produselor. De asemenea, in categoria cheltuielilor incorporabile se pot include si dobanzile la creditele bancare pentru productia cu ciclu lung de fabricatie aferente perioadei.

Cheltuielile neincorporabile delimiteaza acele cheltuieli care in mod normal nu trebuie sa se includa in costul productiei fabricate. In aceasta structura se includ cheltuielile generale de administratie, cheltuielile de desfacere, cheltuielile financiare si cele extraordinare, care, de regula, nu se includ in costul productiei.

Totodata, nu trebuie sa se includa in costul productiei costul subactivitatii. Asemenea cheltuieli se suporta direct in rezultatul exercitiului.

Relatia de calcul a costului subactivitatii este de forma:

in care:

C_hf = cheltuielile fixe;

N_ra = nivelul real al activitatii;

N_na = nivelul normal al activitatii.

Nivelul de activitate se poate calcula in functie fie de volumul productiei, fie de numarul de ore de functionare a utilajelor, fie de gradul de utilizare a capacitatii de productie sau de alti factori.

Contabilitatea financiara ia in considerare regulile ce asigura o evaluare a elementelor unui patrimoniu, tinand seama de preturile de piata. De aceea, doar produsele manufacturiere pot fi reflectate in contabilitate la nivelul costului de productie calculat (dupa United Kingdom Statement of Standard Accounting Practice - SSAP9 ). De aceea, contabilitatea clasifica si grupeaza costurile in doua mari categorii, si anume, costuri de productie si costuri ale perioadei.

Costurile de productie sunt acele costuri care se pot identifica in preturile de vanzare ale produselor si serviciilor obtinute de intreprindere in scopul revanzarii. In intreprinderile producatoare de bunuri si lucrari aceste costuri sunt atasate productiei si sunt incluse in valoarea productiei de bunuri finite si in valoarea productiei neterminate pana la data vanzarii acestora. Apoi, acestea sunt inregistrate drept cheltuieli si comparate cu veniturile obtinute din vanzare pentru calculul profitului.

Costurile perioadei sunt costurile ce nu pot fi incluse in costul productiei, de aceea, aceste costuri se recunosc in contabilitate in perioada in care se fac. Costurile perioadei se refera in general la costurile legate de consumurile sectorului administrativ si conform Standardelor Internationale de Contabilitate se suporta din profitul contabil.

In intreprinderile manufacturiere, toate costurile legate de obtinerea productiei sunt inregistrate drept costuri de productie, in timp ce costurile nemanufacturiere sunt reflectate drept costuri ale perioadei. Tratarea costurile ca fiind ale perioadei sau ale productiei intr-o intreprindere de productie sunt ilustrate mai jos:

Exemplu:

O intreprindere de productie obtine 100000 de unitati de productie intr-o anumita perioada. Costurile efectuate in cursul perioadei sunt:

In timpul perioadei, intreprinderea vinde 50.000 de unitati de productie la pret de vanzare 750.000 de unitati monetare, ramanand in stoc la finele perioadei 50.000 de unitati de productie. Rezultatul intreprinderii la sfarsitul perioadei va fi:

Din productia totala obtinuta in cursul perioadei 50% a fost vanduta, iar restul de 50% a ramas in stoc la sfarsitul perioadei. Astfel, se recunosc in contabilitate cheltuielile aferente productiei vandute in cursul perioadei, celelalte cheltuieli de productie - costurile productiei ramase in stoc - urmand a se recunoaste in momentul vanzarii acesteia. De asemenea, se recunosc in contabilitate, in perioada in care s-au efectuat cheltuielile aferente perioadei.

Ca atare, doar costurile aferente productiei se iau ca baza de calcul pentru determinarea costurilor bunurilor vandute, iar costurile perioadei se suporta din rezultat, acestea neluandu-se in calcul la determinarea costului efectiv.

In intreprinderile comerciale (in sectorul de desfacere), costul bunurilor cumparate in vederea revanzarii este inregistrat drept cost de productie, in timp ce cheltuielile de administrare, de vanzare si de distributie sunt considerate costuri ale perioadei.

Tratamentul costurilor perioadei si a costurilor de productie in contabilitate se prezinta ca in fig. 1.

Intr-o alta abordare mult mai pragmatica, contabilitatea de gestiune este procesul de identificare, masurare, colectare, analiza, pregatire, interpretare si transmitere a informatiilor financiare si nefinanciare utilizate de management pentru a planifica, evalua si controla in interiorul unei organizatii responsabilitatea utilizarii resurselor in baza criteriilor de performanta .

Decizia manageriala trebuie sa se sprijine pe costuri pertinente (costuri care permit luarea celor mai bune masuri pentru gestiunea intreprinderii), recunoscute prin caracteristicile lor previzionale care inregistreaza si costurile ascunse sau de oportunitate, costurile sociale si costurile externe. Deoarece deciziile vizeaza activitati viitoare, managementul solicita in acest sens informatii detaliate privind costurile viitoare, unele din acestea nefiind incluse in sistemul de colectare a datelor contabilitatii.

a. Costurile relevante si irelevante si veniturile. In vederea luarii deciziilor, costurile si veniturile pot fi clasificate in functie de relevanta acestora in luarea deciziilor particulare.

Costurile si veniturile relevante sunt acele costuri si venituri viitoare care se vor schimba in functie de deciziile luate, iar costurile si veniturile irelevante sunt acele care nu vor fi afectate de decizii.

Spre exemplu, daca se pune problema alegerii intre utilizarea pentru transport a masinii sau a unui mijloc de transport public, costul impozitului pe masina si asigurarea sunt irelevante; de aceea, oricare mijloc de transport ales este o alternativa. Costul benzinei, insa poate fi un cost relevant, si atunci alegerea se face comparand costul benzinei, cu costul mijlocului public de transport.

Pentru a ilustra clasificarea costurilor relevante si irelevante, se va prezenta urmatorul exemplu:

O intreprindere a cumparat cu cativa ani in urma materii prime la cost de achizitie de 100.000 lei, pentru obtinerea de produse finite ce vor fi vandute unui client. Acest client nu este dispus sa plateasca mai mult de 250.000 lei pentru o unitate de produs. Costurile de prelucrare pentru transformarea materiilor prime in produse finite sunt de 200.000 lei. In acest caz, costul pe unitatea de produs este de 300.000 lei, compus din valoarea materialului de 100.000 lei si a celorlalte costuri de prelucrare de 200.000 lei. Acest cost este incorect, deoarece daca acest client nu comanda produsul care are in componenta materialul respectiv, acest material ar fi fost aruncat. Deci pretul materialului este nesemnificativ pentru decizie; de aceea, costurile de productie acceptate vor fi de 200.000 lei. Daca se va compara venitul de 250.000 lei cu costul relevant de 200.000 lei, inseamna ca acest contract trebuie acceptat. Pentru luarea unei astfel de decizii se fac urmatoarele calcule:

Rezultatul pentru companie este de 50.000 lei, care reprezinta pierdere; insa intreprinderea are un avantaj de 50.000 lei, deoarece utilizeaza materialele care altfel ar fi fost aruncate, ceea ce duce la o pierdere de 100.000 lei. In astfel de cazuri de foloseste metoda costurilor relevante in vederea limitarii pierderilor intreprinderii.

In acest exemplu, veniturile sunt relevante pentru luarea deciziei, pentru ca acestea depind de alternativa selectata. Veniturile din vanzare pot fi irelevante pentru luarea deciziilor. Spre exemplu, se are in vedere achizitionarea unui utilaj si are doua alternative, utilajul A si utilajul B, care dau rezultate identice, insa costurile de cumparare, de functionare si de exploatare sunt diferite. In acest caz, veniturile din vanzare sunt nesemnificative pentru luarea deciziei, importante fiind costul de exploatare si pretul masinilor.

In concluzie, in ceea ce priveste clasificarea costurilor si veniturilor in relevante si irelevante, pe termen scurt trebuie efectuata o analiza profunda in vederea luarii deciziilor profitabile pentru intreprindere.

b) Costuri evitabile si neevitabile Uneori, in literatura de specialitate, termenii de costuri evitabile si neevitabile sunt utilizate pentru a vorbi despre costurile relevante si nerelevante.

Costurile evitabile sunt acele costuri care pot fi salvate in cazul neadoptarii unei alternative date, pe cand costurile neevitabile sunt acele costuri care nu pot fi salvate.  In vederea luarii deciziilor, sunt semnificative doar costurile evitabile. Luand in considerare exemplul din paragraful anterior, putem stabili, care sunt costurile evitabile si cele neevitabile; astfel, costul materialului de 100.000 lei este inevitabil, in schimb costurile aditionale de 200.000 lei sunt costuri evitabile, deci acestea din urma sunt semnificative. Luarea deciziilor in acest caz are ca regula acceptarea acelor alternative care genereaza venituri in plus fata de costurile evitabile.

c) Costuri investite (uitate). Costurile investite sunt acele costuri aferente unor bunuri deja obtinute, pentru care totalul nu va fi afectat de alegerile dintre diverse alternative. Acestea sunt costuri create de o decizie din trecut si care nu pot fi schimbate de o decizie ce se va lua in viitor. Revenind la exemplul dat mai sus, cheltuielile cu materialele efectuate in trecut reprezinta un exemplu de costuri investite. Similar, pot fi considerate costuri investite, costurile aferente activelor achizitionate anterior de catre intreprindere. Spre exemplu, daca o masina de cusut a fost cumparata cu 4 ani in urma, la un cost de 20.000.000 lei, iar durata de viata a masinii este de 5 ani, in anul al cincelea, valoarea actuala a acesteia este de 4.000.000 lei. In cazul in care masina va fi scoasa din functiune, aceasta valoare neamortizata se va inregistra oricum ca o cheltuiala a intreprinderii. deci, valoarea amortizarii ca si cheltuiala cuprinsa in costul productiei este un cost investit.

Costurile investite sunt irelevante pentru luarea deciziilor, dar intre costurile investite si costurile irelevante trebuie facuta o distinctie clara. Spre exemplu, o comparatie intre doua metode alternative de productie, care sa aiba ca rezultat un consum de materii prime egal pentru ambele metode, conduce la concluzia ca, costul materialului este un cost nesemnificativ, deoarece orice metoda va fi aleasa, costul consumului de materiale este acelasi. Insa costul materialului nu este un cost investit, deoarece va fi inclus in viitor in costurile de productie, deci intreprinderea nu a efectuat cheltuiala deja, asa cum a efectuat-o in momentul achizitiei unui utilaj.

d) Costurile de oportunitate. Unele costuri determinate de luarea deciziilor nu pot fi inregistrate in contabilitate. Aceste costuri sunt colectate in contabilitate si sunt bazate pe plati sau angajamente trecute, platite in perioade viitoare. Uneori, pentru luarea deciziilor este necesar ca aceste costuri sa se impute asupra costurilor productiei, fara insa a face efectiv platile. Aceste costuri imputate poarta numele de costuri de oportunitate. Un cost de oportunitate este un cost care masoara oportunitatea unei pierderi sau a unui sacrificiu, in cazul in care se renunta la o alternativa de productie deja inceputa, in favoarea altei alternative. Spre exemplu, o intreprindere are posibilitatea obtinerii unui contract de productie rentabil, insa acest contract determina utilizarea peste capacitatea normala a unui utilaj A. Utilajul A lucreaza deja la intreaga capacitate pentru obtinerea produsului P. In acest caz, contractul aparut ca o oportunitate nu se poate realiza, decat in situatia renuntarii la obtinerea, cel putin in prezent, a produsului P. Renuntarea la obtinerea produsului P determina o pierdere de 20.000 lei (costurile incorporate pana in prezent), in timp ce preluarea contractului va determina costuri variabile aditionale de 100.000 lei. Daca intreprinderea va prelua contractul, va sacrifica venituri de 20.000 lei. Aceasta valoare reprezinta un cost de oportunitate si trebuie luat in considerare in momentul negocierii contractului. Astfel, pretul contractului va trebui sa cuprinda atat costul de 100.000 lei, cat si pierderile din renuntarea la produsul P, in valoare de 20.000 lei, in cazul in care intreprinderea doreste sa preia acest contract. 

e) Costuri diferentiale si marginale. Costurile si veniturile diferentiale reprezinta diferente dintre costurile si veniturile ce corespund articolelor fiecarei alternative luate in considerare. Spre exemplu, un cost diferentiat apare ca diferenta intre cresterea de la 1.000 unitati de productie la 1100 de unitati de productie livrate intr-o saptamana, ca urmare a costurilor aditionale determinate de obtinerea celor 100 unitati de productie in plus. Costurile diferentiale se pot sau nu se pot include in categoria costurilor fixe; astfel, in cazul in care costurile fixe se schimba ca rezultat al acestei decizii, cresterea costului reprezinta un cost diferential, iar in cazul in care costurile fixe nu se schimba, atunci, costul diferential este egal cu "0".

Costurile si veniturile diferentiale sunt similare in principiu cu conceptul economic al costurilor si veniturilor marginale. Diferenta esentiala consta in aceea ca aceste costuri/venituri marginale reprezinta costul/venitul aditional (maxim) rezultat in urma obtinerii unei unitati de produs, in timp ce costul crescator (diferential) rezulta in urma obtinerii unui grup de unitati de produse. Economistul trebuie sa reprezinte teoretic relatiile dintre cost/venit  si productia realizata in termeni de cost/venit marginal pentru o singura unitate de produs.