Analiza financiara pe baza contului de rezultate

Analiza financiara pe baza contului de rezultate

1. Evidentierea rezultatelor prin contul de profit si pierderi

Evidentierea rezultatelor constituie unul dintre obiectivele traditionale ale contabilitatii generale, in toate tarile elaborandu-se in accest sens o situatie de sinteza numita contul de rezultate sau contul de profit si pierdere.

Masurarea contabila a rezultatului se sprijina pe un principiu care are ca obiect determinarea unui surplus real .Acest principiu ridica insa unele dificultati in aprecierea surplusului monetar degajat de activitatea intreprinderii, iar analizele financiare apeleaza la calculul unor indicatori specifici pentru masurarea acestuia. Masurararea traditionala a rezultatelor contabile se bazeaza pe o comparare intre cheltuielile reale efectuate de o intreprindere intr-o perioada de timp(exercitiu) si veniturile obtinute din activitatea sa in aceiasi perioada.

Daca bilantul exprima starea patrimoniala a unei intreprinderi, modul cum s-a ajuns la aceasta stare, care sunt fluxurile de venituri si cheltuieli, sunt exprimate prin contul de rezultate.

Contul de rezultate sintetizeza fluxurile economice respectiv veniturile si cheltuielile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiara si exceptionala.

Veniturile si cheltuielile sunt structurate in trei mari categorii in functie de domeniile de activitate care le-au generat: de exploatare privind sectoarele: industrial, comercial, de prestari de servicii etc ; financiare privind participatiile la capitalurile altor societati si alte actiuni de plasament ; extraordinare.

Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de un agent economic in cursul exercitiului ca urmare a consumului factorilor de productie pentru producerea si vanzarea de bunuri sau prestari de servicii cum ar fi:consumuri de materii prime si materiale, energie, apa, cheltuieli de personal, amortizari si provizioane calculate, etc.

Veniturile sunt reprezentate de totalitatea operatiilor economice care afecteaza patrimoniul intreprinderii prin marirea activului daca se fac incasari in numerar sau daca se inregistreaza in prealabil creantele sau prin diminuarea provizioanelor daca acestea raman fara obiect. Partea cea mai importanta a veniturilor o reprezinta cifra de afaceri. La venituri se cuprind vanzarile facturate clientilor, cresterea stocurilor de productie neterminata si a stocurilor de produse finite, reluari asupra amortizarilor si provizioanelor

Comparand veniturile cu marimea cheltuielilor aferente se obtine marimea rezultatelor financiare sau a profitului brut. Acesta mai este denumit si rezultatul contabil deoarece se determina dupa principiile si regulile contabile.

Profitul impozabil se calculeaza ca diferenta intre veniturile realizate din orice sursa si cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile si se adauga cheltuielile nedeductibile.

In cazul bunurilor mobile si imobile produse de catre contribuabili si valorificate in baza unui contract de vanzare cu plata in rate, contribuabilii pot opta pentru inregistrarea valorii ratelor la venituri impozabile la termenele scadente prevazute in contract. Cheltuielile corespunzatoare sunt deductibile la aceleasi termene scadente prevazute in contractele incheiate intre parti, proportional cu valoarea ratei inregistrate in valoarea totala a contractului. Optiunea se manifasta in momentul livrarii bunului si nu se poate reveni la ea.

Sunt considerate neimpozabile urmatoarele venituri :

dividendele primite de catre o persoana juridica romana de la o alta persoana juridica romana ;

diferentele favorabile de valoare a titlurilor de participare inregistrate ca urmare a incorporarii rezervelor, a primelor de emisiune, etc. ;

veniturile rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate cheltuieli nedeductibile precum si din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere ;

alte venituri nedeductibile prevazute expres in acte normative speciale.

La calculul profitului impozabil cheltuielile sunt deductibile numai daca sunt aferente realizarii veniturilor. Dintre categoriile de cheltuieli nedeductibile amintim :

- cheltuieli cu impozitul pe profit , inclusiv cele reprezentand diferente dintre anii precedenti sau din anul curent  ( precum si impozitele stabilite in strainatate) ;

- amenzile, confiscarile , majorate de intarziere si penalitatile datorate catre autoritatile romane , potrivit prevederilor legale, altele decat cele prevazute in contractele economice ;

- amenzile , penalitatile sau majorarile datorate de catre autoritati straine sau in cadrul contractelor economice incheiate cu persoane nerezidente in Romania sunt cheltuieli nedeductibile ;

- cheltuielile de protocol care depasesc limita de 2 % aplicate asupra diferentei rezultate dintre totalul veniturilor si cheltuielilor aferente, mai putin cheltuielile cu impozitul pe profit si cheltuielile de protocol inregistrate in cursul anului ;

- suma cheltuielilor cu indemnizatia de deplasare acordata salariatilor, care depaseste de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru institutiile publice ;

- sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor peste limita legala ;

- sumele pentru constituirea provizioane peste limitele legale ;

- sumele care depasesc limita cheltuielilor considerate deductibile conform legii bugetare anuale ;

- cheltuieli aferente veniturilor neimpozabile.

Pentru interpretarea contabila si financiara a cheltuielilor si veniturilor, se mai impun cateva precizari:

o vanzare de produs finit reprezinta din punct de vedere al contabilitatii (si deci si al determinarii rezultatului final) un venit chiar daca aceasta creanta va fi incasata intr-o perioada urmatoare (inclusiv exercitiile financiare urmatoare), iar atunci cand va fi incasata nu se va mai constitui intr-un venit ;

un consum (de energie electrica de exemplu) este o cheltuiala pentru intreprindere chiar daca plata furnizorului va fi efectuata intr-o perioada urmatoare (exercitii financiare urmatoare), iar atunci cand va fi efectuata plata, aceasta nu mai constituie o cheltuiala;

amortizarea anuala a imobilizarilor se inregistreaza la cheltuieli dar nu are nici o incidenta asupra trezoreriei nete decat in masura in care se efectueaza plati pentru achizitia unor imobilizari;

provizioanele se constituie pentru acoperirea (in viitor) deprecierilor unor active sau pentru acoperirea unor riscuri si se vor contabiliza la cheltuieli, afectand rezultatul exercitiului dar nu si trezoreria. Daca in viitor riscurile vor deveni efective atunci va avea loc o plata, iar diminuarea sau anularea provizioanelor se vor contabiliza la venituri. De asemenea, anularea provizioanelor fara obiect se va contabiliza la venituri afectand rezultatul exercitiului.

2 Soldurile intermediare de gestiune ( marjele de acumulare )

Pe baza contului de rezultate se pot determina o serie de indicatori valorici privind volumul si rentabilitatea activitatii intreprinderii. Constructia in trepte a indicatorilor a daterminat denumirea lor de solduri intermediare de gestiune, iar fiecare sold intermediar reprezinta rezultatul gestiunii financiare pe treapta respectiva. Soldurile intermediare de gestiune au ca obiectiv sa explice formarea rezultatului intreprinderii in scopul analizei evolutiei gestiunii sale.

Principalele marje de acumulare sunt urmatoarele :

a) Cifra de afaceri (CA) - reprezinta marimea "afacerilor" realizate cu tertii prin desfasurarea activitatii specifice normale de catre intreprindere. Acest agregat se calculeaza prin insumarea productiei vandute(PV) cu vanzarile de marfuri(V) :

CA = PV + V

unde: PV - productia vanduta

V - vanzarile de marfuri

Este un element fundamental al analizelor financiare, servind drept reper sau punct de comparatie pentru marimea celorlalte agregate financiare(viteze de rotatie, intensitatea activitatii, rentabilitatea, etc). Este utilizat in valori fara T.V.A

b) Marja comerciala (MC) - este un indicator de gestiune indispensabil si esential pentru intreprindere care desfasoara activitate comerciala. Determinarea sa se face prin diferenta intre vanzarile de marfuri(V) si costul de cumparare al marfurilor vandute(CC) :

MC = V - CC = V - C - CS +

unde: CC - costul de cumparare al marfurilor

C - valoarea cumpararilor

CS - cheltuieli suplimentare necesare cumpararii marfurilor

- variatia stocurilor de marfuri

Referat: Functiunile intreprinderii Referat: Profesia de vanzator

Marja comerciala permite comparatii intre intreprinderi si reprezinta o etapa in calculul "marjei asupra costurilor variabile" pe baza carora se determina pragul de rentabilitate.

c) Productia exercitiului (PE) - este suma a trei elemente: productia vanduta, productia stocata si productia de imobilizari :

PE = PV + PS + PI

unde:

PE - productia exercitiului

PV - productia vanduta

PS - productia stocata          

PI - productia de imobilizari

d) Valoarea adaugata (VA) - reprezinta cresterea de valoare rezultata din utilizarea factorilor de productie, indeosebi a factorilor munca si capital. Se determina astfel:       

VA = PE + MC - Ct

unde : Ct - consumuri externe de la terti (consumatia exercitiului de la terti)

Ea reprezinta o sursa de acumulari banesti din care se face remunerarea participantilor directi si indirecti la activitatea economica a intreprinderii: personalul prin salarii, indemnizatii, sporuri, cheltuieli sociale ; statul prin impozite, taxe si varsaminte asimilate ; actionarii prin dividende platite ; intreprinderea prin capacitatea de autofinantare .

e) Excedentul brut al eploatarii (EBE) - exprima acumularea bruta din exploatare. Se determina astfel:

EBE = VA + SE - I - CP

unde: SE - subventii de exploatare

I - impozite si taxe

CP - cheltuieli de personal

EBE este independent de politica financiara si politica de amortizare a intreprinderii si nu    este influentat de rezultatele exceptionale. Avand in vedere ca amortizarea si provizioanele pana la solicitarea lor pentru investitii sau pentru acoperirea unor riscuri efective se regasesc in acumularile banesti ale intreprinderii, fiind doar cheltuieli calculate dar nu si platite, excedentul brut de exploatare exprima capacitatea potentiala de autofinantare a investitiilor (din amortizare, provizioane, profit).

f) Rezultatul din exploatare (RE) - este rezultatul corespunzator activitatii normale a intreprinderii, si exprima marimea absoluta a rentabilitatii activitatii de exploatare prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatarii calculate indiferent daca sau platit respectiv incasat. Se determina astfel:

RE = EBE + RP + AVE - AP - ACE

unde: RP - reluari asupra provizioanelor (venituri din provizioane privind activitatea de exploatare)

AVE - alte venituri din exploatare

AP - amortizari si provizioane (cheltuieli de exploatare privind amortizarile si provizioanele)

ACE - alte cheltuieli de exploatare

g) Rezultatul curent al exercitiului (RC) este determinat atat de rezultatul exploatarii cat si al activitatii financiare, fiind rezultatul aferent activitatilor cu caracter repetitiv si normal. Se determina astfel:

RC = RE + VF - CF

unde: VF - venituri financiare

CF - cheltuieli financiare

h) Rezultatul extraordinare (REX)- reprezinta diferenta dintre veniturile si cheltuielile extraordinare. Se determina astfel:

REX = VEX - CEX

unde: VEX - venituri extraordinare             

CEX - cheltuieli extraordinare

i) Rezultatul net al exercitiului (RNE)- exprima marimea absoluta a rentabilitatii financiare cu care sunt remunerati actionarii. Acesta urmeaza sa se distribuie sub forma de dividende sau pentru dezvoltare. Se determina astfel:

RNE = RC + REX - IP

unde: IP - impozitul pe profit

3. Capacitatea de autofinantare (CAF)

Sursele destinate autofinantarii se formeaza in cadrul intreprinderii reprezentand, deci surse interne.In principal aceste surse provin din excedentul monetar creat de operatiuni economice si financiare, adica din diferenta dintre fluxurile financiare pozititive si negative, respectiv dintre incasari si plati.

Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor operatiunilor de incasari si plati efectuate de intreprindere, intr-o perioada de timp, avand in vedere si incidenta fiscala. Pentru determinarea capacitatii de autofinantare trebuie avute in vedere atat variabile economice cat si financiare.Variabilele economice pornesc de la previziunile de vanzari si previziunile asupra costurilor, in timp ce variabilele financiare au in vedere politica de imprumut promovata de intreprindere, care ocazioneaza cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate incarca diferit costurile pentru anumiti ani si politica de repartizare a profiturilor care dimensioneaza volumul dividendelor distribuite actionarilor, al fondului de dezvoltare, al majorarii fondului de rezerva, etc.

Capacitatea de autofinantare se poate determina prin doua metode:metoda deductiva si metoda aditiva.

Metoda deductiva are in vedere excedentul brut din exploatare care este corectat succesiv cu celelalte cheltuieli platibile si venituri incasabile de catre intreprindere.

CAF = (venituri incasabile - venituri din cedarea activelor imobilizate )-cheltuieli platibile = EBE + (alte venituri din exploatare incasabile - venituri din vanzarea activelor) - alte cheltuieli din exploatare platibile + venituri finaciare incasabile - cheltuieli finaciare platibile + venituri extraordinare - cheltuieli extraordinare - impozitul pe profit.

In categoria veniturilor neincasabile sunt cuprinse:reluarile asupra provizioanelor, subventii pentru investitii virate la venituri, iar in categoria cheltuielilor neplatibile sunt: amortizarile si provizioanele calculate, valoarea contabila neta a activelor cedate.

Metoda aditiva are in vedere calculul CAF pornind de la rezultatul net al exercitiului.

CAF = rezultatul net al exercitiului + cheltuieli calculate (neplatibile) - (venituri calculate - venituri din cedarea activelor imobilizate ) = rezultatul net al exercitiului + amortizari si provizioane calculate + valoarea contabila neta a activelor cedate -reluari asupra provizioanelor - subventiile pentru investitii virate la venituri - venituri din cedarea activelor imobilizate

Concluzionand, CAF exprima un surplus financiar degajat de activitatea rentabila a intreprinderii si care are doar un caracter potential, daca nu este sustinuta cu mijloace financiare efective.

4. Alte tipuri de analiza a contului de rezultate

a) Analiza prin cheltuielile directe

Analiza prin cheltuielile directe porneste de la identificarea cheltuielilor legate direct de fabricarea unui produs si a cheltuielilor indirecte, comune mai multor produse. Astfel, in categoria cheltuielilor directe se cuprind acele cheltuieli care se pot repartiza direct in costul unui produs, lucrare, serviciu si pentru care exista posibilitatea de a aparea ca pozitii distincte in structura acestuia.Ele se pot identifica chiar in momentul efectuarii lor si tinand seama de acest caracter ele mai sunt denumite si cheltuieli individuale sau specifice.

Cheltuielile indirecte nu se pot identifica direct pe produs si de obicei aceste cheltuieli nu sunt legate direct de fabricarea unui anumit produs, ci privesc intreaga productie a unei sectii sau chiar a intreprinderii si din aceasta cauza sunt denumite si cheltuieli comune sau generale. Inglobarea acestora in costul produselor se realizeaza prin repartizarea unei anumite cote, parti pentru fiecare produs, operatiune ce se realizeaza cu ajutorul unor chei de repartizare.

Contul de rezultate poate fi prezentat astfel :

Cifra de afaceri(vanzarile) - cheltuielile directe = marja asupra cheltuielilor directe - cheltuielie indirecte = rezultatul exercitiului.

Dificultatile intampinate de acest tip de analiza sunt determinate de faptul ca o parte insemnata a cheltuielilor au un caracter complex fiind si directe si indirecte(exemplu - cheltuielile cu intretinerea si functionarea utilajelor)

Cu ajutorul acestui tip de analiza se poate determina contributia fiecarui produs in absorbirea cheltuielilor indirecte, fvorizand fabricarea acelor produse cu cea mai mare marja asupra cheltuielilor directe.

b) Analiza pragului de rentabilitate

Un intreprinzator incearca sa dispuna de cea mai performanta tehnologie si in acelasi timp isi pune problema cantitatilor ce urmeaza sa fie fabricate si oferite pe piata. Una din primele decizii pe care trebuie sa le ia producatorul este de a produce ceea ce se cere si in cantitatile care pot fi vandute. O asemenea decizie nu este insa suficienta caci daca o activitate sau un bun are cost mai mare decat pretul care se poate obtine inseamna ca odata cu sporirea productiei si a vanzarilor sporesc si pierderile. Rezulta deci ca pentru a se formula un raspuns cu privire la volumul productiei sunt necesare calcule economice riguroase.

Producatorul are interesul de a oferi bunuri pe piata atata timp cat ultima unitate din produsul vandut revine mai scump decat unitatea anterioara care aduce profit, respectiv atata timp cat costul marginal este mai mic decat pretul de vanzare. La fiecare nivel de pret de vanzare corespunde o cantitate pe care producatorul nu trebuie sa o depaseasca, aceasta fiind curba ofertei producatorului care indica cantitatea a carei desfacere ii asigura intreprinderii obtinerea celui mai mare profit si deci cea mai mare rentabilitate. In vederea maximizarii profitului, producatorul trebuie sa minimizeze costurile de productie si sa obtina rezultate cat mai bune ca urmare a utilizarii eficiente a celor doi factori de productie:munca si capitalul. Cunoasterea stiintifica a acestui proces, necesita luarea in considerare a mai multor elemente:

a) limitele resurselor de materii prime si energie, ale resurselor economice in general, indeamna la rationalitate in utilizarea lor.

b) minimizarea costului de productie are un rol determinant in maximizarea profitului. Astfel, la un nivel dat al pretului de vanzare, determinarea costului duce la cresterea profitului, dupa cum ridicarea nivelului pretului de vanzare, presupunand neschimbat costul de productie(cu atat mai mult in cazul reducerii lui), atrage dupa sine sporirea profitului obtinut. Obtinerea de profit depinde de capacitatea producatorilor de a fabrica bunuri de calitate superioara, la un cost mai redus, pe care sa le vanda la preturi competitive, valorificand astfel in mod corespunzator factorii de productie de care ei dispun.

c) nivelul mai redus al consumului de factori, constituie motivatia transferului de resurse spre anumite ramuri, care duce la marirea ofertei.

d) importanta minimizarii costului se reflecta in cadrul schimburilor economice externe, reprezentand cale de asigurare a competitivitatii produselor, premise ale realizarii unor schimburi economice eficiente pe piata internationala.

Orice intreprinzator, atunci cand doreste sa realizeze un anumit volum Y al productiei, isi

va propune ca obiectiv principal minimizarea costurilor totale cu care se poate realiza acea productie, prin optimizarea structurii factorilor de productie. Luand in considerare toti factorii implicati in realizarea productiei, precum si preturile acestora, costurile totale ale productiei se vor calcula cu o relatie de tipul:

C = X₁ P₁+X₂ P₂+.+X_nP_n

unde: X_i - cantitatea utilizata din factorul de productie i;

P_i - pretul unitar al factorului de productie i (i = 1,2,.,n).

Problema care si-o pune un intreprinzator rational este cea a minimizarii functiei C, respectiv functia:

in care Y este o functie de productie.

Maximizarea profitului realizata prin minimizarea costurilor ca urmare a utilizarii eficiente si factorilor de productie, impun cunoasterea pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate, numit si punct de echilibru sau punct critic ("point mort" in franceza, sau "break-even" in engleza), marcheaza acea dimensiune a productiei la care cheltuielile totale sunt egale cu incasarile din vanzarea productiei (nu se obtine nici profit, nici pierdere).

In functie de modul in care evolueaza costurile variabile globale se disting doua modalitati de determinare a pragului de rentabilitate: lineara si nelineara.

Metodele liniare se aplica in ipoteza in care costurile variabile variaza direct proportional cu volumul productiei. Reprezentarea grafica a pragului de rentabilitate facilizeaza intelegerea si utilizarea acestei metode in practica de analiza (fig 2.1)

V

Q - nivelul fizic al productiei;

CF - costuri globale fixe;

CV - costuri globale variabile;

CT - costuri globale totale; V - vanzari totale;

Q_r - pragul de rentabilitate;

Fig 2.1 Pragul de rentabilitate

Din reprezentarea grafica a pragului de rentabilitate se desprind urmatoarele: daca intreprinderea nu a atins pragul de rentabilitate inregistreaza pierderi; daca cifra de afaceri corespunde pragului de rentabilitate, profitul este nul; daca volumul activitatii depaseste pragul de rentabilitate, se obtine profit.

Determinarea pragului de rentabilitate se poate obtine pornind de la egalitatea ce trebuie sa existe, in acest punct, intre vanzari si cheltuieli.

Marimea vanzarilor depinde de doi factori si anume: cantitatea vanduta(Q) si pretul unitar(p) : V = Q p

Daca se are in vedere gruparea cheltuielilor fixe si variabile, suma lor totala se calculeaza astfel : C = CV_u Q + CF                             

unde: CV_u - cheltuieli variabile unitare;

Pragul de rentabilitate corespunde egalitatii dintre venituri si cheltuieli si deci:

V = CT sau p Q = CV_u + CF(p - CV_u) Q = CF

De unde:                

Un alt mod de a aborda problematica pragului de rentabilitate (tot in cadrul metodei liniare) este acela care considera ca acest punct reprezinta valoarea cifrei de afaceri (vanzari) pentru care suma cheltuielilor fixe este egala cu marja absoluta asupra costurilor variabile (diferenta dintre cifra de afaceri si cheltuieli variabile).

Aceasta metoda porneste de la repartizarea cheltuielilor fixe si variabile, in raport cu cifra de afaceri. Notiunile de cost variabil si cost direct precum si cost fix si cost indirect nu trebuie confundate, suprapuse sau puse sub semnul egalitatii deoarece costurile directe sunt mai mici decat costurile variabile iar costurile indirecte sunt mai mari decat costurile fixe.

In raport cu aceasta metoda contul de rezultate va avea urmatoarea structura:

Cifra de afaceri - cheltuielile variabile = marja supra cheltuielilor variabile - cheltuielile fixe = = rezultatul exercitiului .

Rezulta ca : MCV = CA CV

unde: MCV - marja asupra costurilor variabile

CA - cifra de afaceri

CV - costurile variabile

CF - costurile fixe

CA_PR - cifra de afaceri aferenta pragului de rentabilitate

Acest tip de analiza al pragului de rentabilitate permite obtinerea unor informatii de gestiune pentru previzionarea bugetului, referitoare la : cifra de afaceri pentru care vanzarile sunt egale cu cheltuielile deci rezultatul exercitiului este nul ; profitul previzional la o variatie data a cifrei de afaceri; cifra de afaceri necesara pentru a se obtine un profit dorit .

Pragul de rentabilitate defineste o strategie industriala. Literatura de specialitate precizeaza ca in cadrul intreprinderilor din sectoarele ciclice, caracterizate printr-o mare intensitate a capitalizarii, acestea sunt interesate sa faca finantari din capitalurile proprii coborand de regula nivelul pragului de rentabilitate.

Astfel, teoria punctului critic face jonctiunea dintre strategia industriala si cea financiara Daca intreprinderea este intr-o situatie dificila strategia financiara ce trebuie adoptata consta in reducerea punctului de echilibru facand apel la capitalurile proprii pentru actul investitional si nu suma cheltuielilor fixe, cu cuantumul dobanzilor, cresc nivelul punctului critic.

Din contra, daca piata lasa sa se intrevada o relansare a activitatii, deci o sporire substantiala a cifrei de afaceri, intreprinderea poate sa recurga la noi datorii, ca resurse suplimentare, pentru actul investitional si deci va ridica nivelul pragului de rentabilitate(acesta se deplaseaza spre dreapta pe axa abscisei).

Ca metoda operativa de analiza, pragul de rentabilitate trebuie observat in toata complexitatea sa. Astfel, in realitate, costurile fixe nu prezinta o anumita constanta pentru toate nivelurile de activitate. In asemenea cazuri chiar daca costurile variabile respecta regula proportionalitatii, se modifica costurile totale si apare deci un nou prag de rentabilitate.

Economia concurentiala ofera situatii diverse. Astfel, in cazul scaderii cererii pe piata ce nu a fost prevazuta, preturile vor scadea. Acest fenomen este insotit de intarzierea platilor catre clienti, cresc provizioanele pentru riscuri de exploatare cat si provizioanele pentru riscuri si cheltuieli. Prin urmare, cheltuielile relativ constante cresc substantial. In aceste conditii, profitul inregistreaza o scadere semnificativa si drept urmare, punctul critic se deplaseaza spre dreapta pe axa absciselor. Scenariul se deruleaza invers in cazul cresterii cererii de produse pe piata.

Prin urmare, punctul de echilibru nu este un concept static, nu exista un punct critic absolut ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul. Viata practica ofera si situatii de neliniaritate. Metodele neliniare se aplica in situatia in care costurile variabile au o evolutie neproportionala fata de volumul productiei, asa cum de fapt se intampla de regula in realitate. Evolutia neproportionala a costurilor variabile, imprima in costurile totale globale de asemenea o evolutie neliniara (fig 2.2). Astfel, se constata o zona a pierderilor in care volumul productiei este redus iar costurile totale sunt mai mari decat incasarile totale, o zona de profit cuprinsa intre pragul de rentabilitate inferior si cel superior, si o baza a pierderilor la un volum ridicat de productie. Profitul maxim se obtine la acel volum de productie la care venitul marginal este egal cu consumul marginal.

	valori

pierderi

Q - nivelul fizic al productiei;