Teoriile efectelor slabe - mass media

Orice analiza a efectelor mass‑media are ca obiect publicul, inteles ca suma indivizilor care sunt expusi mesajelor presei si care suporta astfel o presiune ce poate conduce la o schimbare, mai mare sau mai mica, a comportamentelor, valorilor si reprezentarilor simbolice despre realitate (F. Balle, 1997, p. 197). Amploarea acestei influente depinde de caracteristicile institutiei si ale supor­tului mass‑media, de structura si frec­venta mesajelor si de conditiile receptarii. Sustinatorii ideii efectelor puternice sunt convinsi ca difuzarea intensa a mesajelor persuasive, bine construite si adecvate cadrului mental al publicului il modeleaza si conduce la impunerea ideilor sau a atitudinilor dorite. In schimb, sustinatorii efectelor limitate au atras atentia asupra pozitiei active a publicului, a modurilor variate in care acesta interactioneaza cu mesajele presei. „Audienta nu este un recipient pasiv, ea nu poate fi privita ca o bucata de ceara modelata de un abil propagandist. Audienta este formata din indi­vizi, care cer ceva de la mesajele la care sunt expusi si care le selecteaza pe acelea pe care le considera utile pentru ei. Cu alte cuvinte, ei trebuie sa primeasca ceva de la manipulator, daca acesta vrea sa primeasca si el ceva de la public. O negociere este intotdeauna prezenta aici” (W.P. Davison, apud W. Severin, J.W. Tankard jr., 1988, p. 300). Ceea ce naste un sir de intrebari: cat de intensa poate fi o asemenea negociere? Cat de liber, cat de autonom este publicul? Ce amploare are puterea sa de a se opune, de a selecta, de a reinterpreta, de a conferi alte semnificatii mesa­jelor mass‑media?

Studiile care, pornind de la aceste intrebari, urmaresc in mod predilect evidentierea „autonomiei relative a publicului” alcatuiesc un al treilea camp al cercetarilor consa­crate capacitatii presei de a influenta receptorii, camp pe care il voi circumscrie, datorita pozitiei antitetice fata de sfera teoriilor precedente, prin sintagma „teoriile efectelor slabe”. Dezvoltarea acestor noi modalitati de cercetare (si intelegere) a relatiei dintre presa si public este strans legata de aparitia si generalizarea tehnicilor moderne de distribuire a mesajelor din audiovizual (satelit, cablu, pay per view in televiziune, AM si FM din radio etc.). Acestea au condus la pierderea mono­polului exercitat de canalele nationale, dand receptorilor posibilitatea alegerii intre multiple oferte mass‑media. Publicul, considerat multa vreme o entitate pasiva in relatiile de comunicare, devine acum factorul decisiv: daca existenta unei institutii mass‑media depinde de amploarea audientei (cine are public poate fixa preturi mari pentru reclame), atunci identificarea publicului‑tinta, atragerea si „fideli­zarea” lui devin obiective majore ale strategiilor de comunicare mediatica. Producatorii, jurna­listii si cercetatorii incep sa se intereseze de aceste seg­mente de public, fluente, instabile, chiar capricioase; ei incearca sa determine formele prin care asemenea audiente fragmentate isi manifesta rolul activ, selectionand sau reactionand la intalnirea cu continutul mediatic. In felul acesta, o parte a investigatiilor va viza „expunerea selectiva”, adica meca­nismele sociale si psihologice prin care se constru­­iesc preferintele publicului si se declanseaza alegerile sau renuntarile, in timp ce o alta parte a studiilor va fi consacrata „lecturii active” si determinarii constructiei (sociale) a semnificatiilor, altfel spus, modului in care oamenii interpreteaza mesajele furnizate de presa, in actul colectiv sau individual al receptarii lor.

Modelul „uses and gratifications” („utilizari si gratificatii”). Bazele acestei perspective teoretice au fost sugerate inca din 1940 de Paul Lazarfeld si H. Hertzog, care isi propuneau sa studieze satisfactiile produse ascultatorilor de radio de diversele tipuri de jocuri sau teatru radiofonic (K.B. Jensen, K.E. Rosengreen, 1993, pp. 283‑284). Ulterior, intr‑un studiu clasic, J. Blumler si E. Katz (1974) au sintetizat mai multe cercetari consacrate mecanismelor psihologice si sociale care conduc la selectarea si utilizarea produselor mass‑media, conform nevoilor si aspi­ratiilor publicului, si au pus bazele teoretice ale acestui model. In esenta, el se intemeiaza pe doua premise:

a)  publicul este activ; atunci cand face apel la sistemul comunicarii de masa, el urmareste obiective clare;

b) in dialogul cu presa, reprezentantii publicului cauta sa‑si rezolve anumite nevoi si sa obtina anumite satisfactii.

„Potrivit acestei orientari, cercetarile se concentreaza asupra conditiilor psiho­‑sociologice ale utilizarilor media: consumul mediatic este un act de utilizare, in functie de asteptari, nevoi si foloase presupuse; ceea ce «fac» oamenii din mass‑media depinde de ceea ce asteapta ei de la acestea; [] oamenii opereaza spontan sau voluntar o selectie a mesajelor dupa imaginea lor despre media; [] media raspund unor asteptari specifice, procurand satisfactii mai mari sau mai mici utilizatorilor; consumul mediatic este proiectia unor asteptari industriale si colective si a unor exigente functionale ale sistemelor sociale” (I. Dragan, 1996, pp. 179‑180). Din aceasta perspec­tiva functionalista, eficacitatea mesajelor mass‑media depinde de asteptarile publicului; acesta selecteaza diferite continuturi si le utilizeaza in maniera activa, in functie de trebuintele sale concrete (dimineata, un program de radio care ofera informatii utile va fi preferat unuia care contine numai muzica; dupa‑amiaza, in intervalul de odihna, optiunea poate fi inversa). In consecinta, fiecare canal din audiovizual, fiecare publicatie, fiecare emisiune ori articol este „evaluat” pe baza capacitatii sale de a acoperi anumite nevoi sau de a oferi anumite satisfactii; institutiile sistemului mass‑media se vad astfel puse intr‑o situatie de concurenta si de lupta permanenta, pentru a atrage atentia audientei, pentru a o convinge de valoarea mesajelor lor si pentru a o mentine legata de emisiunea, textul, programul sau publicatia care distribuie acele continuturi. „Astazi, indeosebi datorita con­curentei dintre diferitele canale, publicul ocupa un loc central, devine referinta obligatorie a oricarui program, caci numai astfel se poate asigura complicitatea celui care priveste, deci fidelitatea sa fata de prezentator, emisiune si post. Obtinerea acestei compli­citati reprezinta unicul mod prin care se pot evita intreruperile pe care receptorul le poate produce, utilizand telecomanda. Televiziunea moderna creeaza astfel un «pact» intre jurnalisti si public, cerand si incurajand partici­parea constanta a spectatorului. «Fiti alaturi de noi», «ramaneti cu noi» sunt formulele ce exprima aceasta tendinta” (R. De Berti et alii, 1990, p. 74).

Nevoia de informare poate mari, pe neasteptate, audienta unor mesaje: astfel, dezbaterea Kennedy – Nixon a fost urmarita de 85 de milioane de oameni; la vestea asasinarii lui J.F. Kennedy, audienta programelor de stiri ale televiziunilor a crescut de la 25% la 70%; inmormantarea lui Kennedy a fost urmarita de 93% din audienta (M. Emery, E. Emery, 1992, p. 486). Alteori, atractia exercitata de un program de divertisment, care ofera trairi vicariale si satisfactii imediate, poate sa declanseze o mobilizare generala in jurul unui asemenea produs mediatic: in 1953, peste 70% din casele din SUA in care se aflau televizoare erau conectate la serialul O iubesc pe Lucy, in care actrita Lucille Ball (interpreta eroinei), care era insarcinata atat in viata reala, cat si ca personaj fictiv, dadea nastere unui fiu; la randul sau, episodul „Cine l‑a impuscat pe J.R.” din serialul Dallas a beneficiat de o audienta de 83 de milioane de persoane (ceea ce a facut ca un clip publicitar de 30 de secunde sa coste 250.000 de dolari); in 1976, difuzarea filmului Pe aripile vantului a adus 110 milioane de privitori.

LUCRARE: Cinematograful danez LUCRARE: Lista Filmelor Romanesti din Toate Timpurile

Nevoile satisfacute de mass‑media pot fi de natura cognitiva (dobandi­rea de informatii, cunoastere, opinii), afectiva (dobandirea de experiente emotionale), socio‑integrativa (intarirea contactelor cu familia, prietenii, vecinii, colegii de munca etc.), personal‑integrativa (intarirea increderii in sine si a sta­tusului) si de scadere a tensiunii („escapismul”, posibilitatea evadarii din grijile cotidiene). Nu toate aceste nevoi sunt legate de problemele practice; o parte din ele pot fi inter­pretate si ca „recompense”, ca modalitati de dobandire, prin consumul de mesaje mass‑media, a unor „gratificatii” simbolice. In felul acesta, un continut mediatic poate satisface mai multe necesitati si, invers, aceeasi necesitate poate sa‑si afle raspunsul in mesaje de presa diferite. Centrul de greutate se muta acum asupra motivatiilor ce determina alegerea unui ziar, program, articol, autor – motivatii in functie de care creatorii de mesaje mass‑media isi vor construi textele si isi vor organiza prioritatile. Ignorarea acestor criterii de selectie specifice unui anumit tip de public poate avea consecinte nefaste: spre exemplu, emisiunea‑concurs „Fort Boyard” a postului France‑2 a fost mutata de marti seara in programul de luni seara, cu intentia de a i se mari audienta, prin exploatarea curiozitatii manifestate de public dupa week‑end, in prima zi a saptamanii; aceasta schimbare a fost un esec total, audienta emisiunii inregistrand o scadere drastica. Cei care urma­reau acest concurs (si gaseau deci satisfactii in consumarea programului) erau copiii, carora parintii le permiteau sa se culce mai tarziu marti seara, pentru ca (in sistemul francez) miercurea nu se tin cursuri; luni seara aceasta alegere devenea imposibila si emisiunea isi pierdea astfel o mare parte din audienta (apud V. Brocard, 1994, p. 63).

Problema „alegerilor” si a stabilitatii/mobilitatii publicului se complica din cauza facilitatilor tehnologice (satelit, cablu, video, telecomanda, walkman, teletext si Internet), care ofera oportunitati noi de „navigare” printre produsele mass­‑media. Spre exemplu, un sir de studii efectuate in 1988 in SUA arata ca utilizarea telecoman­dei (fenomenul de zapping) face ca audienta sa scada cu 10% in inter­valul de maxima audienta (prime time) si cu 17% in momentele de distribuire a reclamelor. In Franta, o serie de cercetari din 1995 arata ca, in momentul difuzarii reclamelor, 40% din telespectatori schimba canalul, 31% se scoala si rezolva mici treburi casnice, 10% raman in fata televizorului, dar se ocupa cu altceva, si numai 18% privesc reclamele.

Modelul „uses and gratifications” s‑a dovedit a fi unul dintre cele mai fructuoase instrumente de analiza a receptarii mesajelor mass‑media (si aceasta in ciuda vocilor care au criticat fragilitatea teoretica a premiselor sale functionaliste – vezi D. McQuail, 1987, pp. 234‑237). El s‑a concentrat indeosebi asupra variabilelor masurabile, adica a opiniilor publicului prin care acesta justifica o anumita alegere, o anumita preferinta. Dar receptarea mesajelor presei nu solicita numai un act de selectare (urmat de consum pasiv), ci si un subtil proces de interpretare. Ceea ce implica alte metode de cercetare si o alta perspectiva teoretica.

Analiza receptarii. Mesajele presei sunt astazi accesibile, datorita explo­ziei tehnologiilor moderne, unor audiente deosebit de variate din punct de vedere social, lingvistic, cultural, al varstei sau sexului. Se comporta oare aceste audiente uriase asemenea unei mase omogene, in care se imprima aceleasi semnificatii, sau reactioneaza asemenea unor cristale, care preiau mesajele si le transforma in nenumarate sclipiri, diferite de la o clipa la alta? Astfel spus, receptarea mass‑media este un act de impunere unidirectionala a unor continuturi, sau, din contra, un proces „interactiv”, in care „spectatorii stabilesc semnificatii proprii si construiesc propria lor cultura” (I. Ang, 1992, p. 75)? Mesajelepresei (identice) sunt multiplicate, prin receptarea lor diferentiata: fiecare grup si fiecare individ reconstruiesc semnificatiile mesajelor, le descifreaza si le refac conform propriilor „grile de lectura”. Aceste premise au generat numeroase studii si dez­bateri care definesc doua mari directii de cercetare, avand ca obiectiv:

a)  studiul proceselor prin care publicul construieste o versiune proprie, un sens specific, diferit de cel sugerat de mesajele mass‑media („studiile culturale” propriu‑zise);

b) studiul proceselor de interactiune sociala (in familie, grup) prin care indivizii preiau, dezbat si reconstruiesc semnificatiile propuse de mesajele industriilor culturale („etnografia receptarii”).

Una dintre preocuparile majore ale cercetatorilor, ancorate in campul studiilor culturale, a fost clarificarea fenomenului receptarii diferentiate. Desi un postu­lat teoretic, intemeiat pe structura teoriei hegemonice, sustine ca reprezen­tantii clasei dominante, controland mijloacele de productie a bunurilor culturale, pot impune viziunea lor despre lume ca adevar de la sine inteles, nici W. Hoggart, nici R. Willams, nici S. Hall sau E. Thompson – deci nici unul dintre parintii acestui curent – nu a acceptat ideea ca receptorii nu opun nici un fel de rezistenta. De aceea reprezentantii acestui curent stiintific au studiat diferitele subculturi (ale tinerilor muncitori, ale grupurilor de emi­granti, ale femeilor, ale bandelor de hippies, rockeri, skins etc.), urmarind practicile culturale ale acestora, conflictele dintre valorile si sistemele lor de semnificare si cele ale culturii de elita (dominatoare), modul cum aceste grupuri genereaza, in contact cu produsele industriilor cultu­rale, reprezentari sociale conflictuale. In consecinta, ei au pus problema receptarii in termenii opozitiei dintre puterea sociala (institutiile si indivizii care controleaza productia de cultura si, implicit, de reprezentari asupra lumii) si puterea personala –inte­leasa ca posibilitate a receptorilor de a rezista modelelor simbolice impuse si de a produce sensuri proprii, altele decat cele sugerate de bunurile culturale pe care le consuma (sau, mai corect, care le sunt oferite spre consum).

Din aceasta perspectiva, publicul nu primeste pasiv mesajele, ci negociaza recep­tarea acestora, atat prin posibilitatile pe care le are de a alege un tip sau altul de produs, cat si prin capacitatea de a refuza „lectura preferentiala” (adica acele valori hegemonice, explicit sau implicit incluse in texte, prin care se incearca mentinerea sau impunerea viziunii clasei dominante) in favoarea fie a unei „lecturi negociate”, fie a unei „lecturi in cod opus”. Astfel, conform lui Stuart Hall, lectura negociata „cuprinde un amestec de elemente adaptative si de opozitie: ea recunoaste legitimitatea definitiilor (asupra semnificatiilor evenimentelor – n. M.C.) ca sa sta­bi­­leasca, in abstract, mari categorii de sem­ni­ficatii, pentru ca apoi, la un nivel mai limitat, situational, sa aplice propriile sale reguli []. Aceasta ver­siune negociata este plina de contradictii []. Codurile de negociere functio­neaza prin intermediul a ceea ce am putea numi logici situationale, concrete. Acestea sunt intretinute de relatiile lor inegale, diferentiate, cu logicile puterii. Cel mai simplu exemplu de cod negociat este cel ce determina reactia muncitorului in fata unui proiect de lege care limiteaza dreptul la greva sau in fata argumentelor in favoarea inghetarii sala­riilor. La nivelul dezbaterii economice referitoare la «inte­resul national», muncitorul poate adopta definitia hegemonica, fiind de acord cu ideea ca toti trebuie sa acceptam castiguri mai mici pentru a lupta contra inflatiei. Acest acord de principiu nu poate sa‑i schimbe insa intentia de a face o greva pentru a obtine salarii mai mari sau pentru a se opune legii asupra interdictiei grevelor la nivelul intreprinderilor sau al activitatii sindicale” (1997, p. 70). Lectura in cod opus este cea care produce o interpretare radicala, deoarece deriva dintr‑un sistem de valori si interese alternative sau in totala opozitie cu cel propus de versiunea hegemonica: „Este cazul telespec­tatorului care asista la o dezbatere asupra necesitatii inghetarii salariilor, dar care, ori de cate ori apare argumentul «interesului national», il inter­preteaza in termenii interesului de clasa al celor bogati” (ibidem).

O asemenea abordare priveste publicul ca o suma de mici grupuri dife­rentiate, active, critice si considera ca receptarea mesajelor mass‑media este un act creativ de pro­du­cere de semnificatii si, prin acestea, de cultura spe­cifica  Drept urmare, atat receptarea critica a programelor de stiri, cat si evaziunea in imaginar, declansata de consumul de fictiune, apar ca forme de refuz al ideologiei dominante, ca o expresie a rezistentei si chiar a luptei de clasa: „In fata unor relatii sociale inegalitare, membrii publicului incearca sa gaseasca rezolvarea imaginara a pozitiei lor de subordonare. Placerea lor (este­tica – n. M.C.) este o forma de rezistenta” (J. Curran, 1992, p. 62). Chiar daca excesiva prin parti‑pris‑ul sau militant de stanga, aceasta perspec­tiva asupra fenomenelor receptarii are meritul de a atrage atentia si de a focaliza eforturile cercetarii asupra si in zona activitatii publicului, a proceselor culturale prin care membrii audientei fabrica intelesuri noi si, prin ele, versiuni noi, speci­fice, asupra realitatii prezentate de mass­‑media. Lucrarile inspi­rate de Scoala de la Birmingham au urmarit fie rezis­tenta grupurilor de muncitori sau de tineri la produsele in serie ale industriilor culturale (vezi studiile lui S. Hall, D. Hebdige, E. Thompson), fie mecanis­mele de reconstructie imaginara a iden­titatii in mediile feminine sau familiare (vezi cercetarile lui J. Radway, M.E. Brown, S. Livingstone), fie procesul de reinterpretare a mesajelor mass­‑media (vezi analizele lui I. Ang, M. Souchon, T. Libes si E. Katz etc.).

Accentuand vitalitatea si energia cu care „cei exclusi de puterea legitima institutionalizeaza si creeaza un univers propriu de semnificatii, preluand materia prima care le este oferita de cultura dominanta si modeland‑o in functie de propriile lor interese” (I. Ang, 1992, p. 80), aceasta abordare a orientat agenda de prioritati a cercetarii de la activitatea producatorului de mesaje la aceea a receptorului, de la text la lector, de la semnificatia din text la semnificatiile negociate, de la publicul global si nediferentiat la micile grupuri, cu valori, interese si viziuni specifice despre lume. Ideea capacitatii receptorilor de a se opune semnificatiilor hegemonice si a libertatii lor de a crea o cultura aparte din elementele distribuite de cultura domi­nanta a dus, in unele abordari, la supralicitarea fortei creatoare a publicului, astfel incat, la limita, s‑a putut afirma, asa cum a sustinut cercetatorul englez John Fiske, ca publicul este „independent” in raport cu mesajele presei, ca el poate negocia, modela si chiar schimba semnificatiile sugerate de textele mediatice. Sa insemne oare aceasta libertate de a imagina noi si noi semnificatii o eliberare a publicului de sub puterea presei, o miscare radicala in sens invers, prin care nu presa influenteaza publicul, ci acesta ii modeleaza pe jurnalisti? Libertatea receptorilor de a „reconstrui” mesajele mass‑media, in actul perceperii lor, nu schimba regula jocului si nu modifica radical relatiile dintre emitatori si receptori: ultimii nu pot interveni in actul de producere a mesajelor, nu pot contribui la constructia lor, sunt si raman, orice ar face, consumatori ai unor produse create de institutii si persoane aflate in afara sferei lor de actiune sociala.

Etnografia receptarii este preocupata de descifrarea mecanismelor prin care membrii unui grup negociaza semnificatiile propuse de produsele cultu­rale, fie prin dialogul dintre ei, fie prin construirea unei configuratii de comu­nicare aparte (aranjarea apartamentului in functie de televizor, organizarea vietii dupa calendarul emisiunilor preferate, reuniri si separari pentru vizio­narea si comentarea unor pro­grame, ritualuri familiale etc.). Cercetarile de acest tip incearca sa surprinda, la fata locului, atat raporturile de interactiune sociala, cat si cadrele spatio‑temporale care contribuie la fabricarea unor interpretari circumstantiale, fragile, evanescente, care nu raman „inscrise” pe un suport sau intr‑o institutie sociala oarecare; ele pot fi intrezarite numai in locul si in momentul in care apar, ca strafulgerari de o clipa, si apoi dispar, in noianul altor prelucrari si reinterpretari ale produselor culturale. „Aceste studii au dezvoltat metodologii de cercetare proprii, avand ca scop surprin­derea proceselor de receptare in situ, adica in situatii concrete, intime. Ele au folosit tehnici de ancheta diverse, mergand de la observarea participativa la inregistrarea video a intervalelor de vizionare, de la studiul documentelor interne, de tip agenda si caiet personal, pana la interviuri aprofundate”
(L. Allard, 1994, p. 68).

O asemenea perspectiva de cercetare privilegiaza contactul uman direct, expe­rienta de viata imediata, naratiunile si confesiunile „la cald”, relatarea afectiva si conjuncturala; ea se ancoreaza in contexte microsociale si in destine precise, care nu pot revendica (si pentru care nici nu s‑au revendicat) o valoare exemplara si o capacitate de generalizare. Aceasta preferinta pentru „local” si pentru experienta personala plaseaza cercetarile receptarii, din punct de vedere teoretic, in campul antropologiei culturale si, din punct de vedere metodologic, in acela al etnografiei.

Daca reprezentantii studiilor culturale plaseaza negocierea si reconstructia semni­ficatiilor in gandirea si afectele subiectului receptor, cei care practica etnografia receptarii sunt mult mai interesati de actele de comunicare in micro‑grupuri, acte in care plaseaza (si gasesc) procesul de fabricare a unor intelesuri alternative si a noilor viziuni despre mesajele mass‑media. Locul preferat al acestor studii este familia, iar procesul ideal este consumul de programe de televiziune. Cele mai cunoscute studii, evocate astazi ca lucrari de referinta (precum cele semnate de D. Morely, 1986; J. Lull, 1990;
R. Kubey si M. Czikszentmihaly, 1990; D. Buckingham, 1993; D. Pasquier, 1997 etc.), se bazeaza fie pe observarea modului in care membrii unei familii participa la receptarea emisiunilor, fie pe inregistrarea discutiilor uzuale despre televiziune, fie pe colectarea scrisorilor trimise la redactiile unor emisiuni de mare succes, fie pe consemnarea impresiilor, amintirilor si povestilor suscitate de evocarea unor programe TV.

Caracterul aplicat al acestor studii, valoarea lor de adevar, cantonata doar in anumite momente ale vietii, in anumite contexte sociale si in anumite conjuncturi culturale, precum si caracterul eterogen al metodelor folosite au creat o situatie paradoxala: ele au produs surpriza si entuziasm in momentul aparitiei lor, dar nu au putut crea un curent stiintific omogen, o scoala de gandire si o teorie cu mare putere de generalizare. Dar, asa cum observa Dominique Pasquier, „chiar daca cerce­tarea receptarii nu reprezinta un curent unitar, ea se impune prin cateva studii de varf si prin individualitatile ei” (1997, p. 745).

Exercitii

Care sunt formele si planurile sociale pe care se dezvolta efectele mass media?

Care sunt deosebirile fundamentale intre cele trei mari familii de teorii referitoare la efectele mass media?

Relevati asemanarile si deosebirile dintre modelul fluxului intr-un pas si modelul fluxului in doi pasi.

In ce conditii se poate exercita efectul de dependenta de mesajele mass media?

Comentati cele doua forme in care se poate concretiza efectul de “spirala a tacerii”.

Care sunt libertatile consumatorului subliniate de modelul “utilizari si recompense”?

Cum se realizeaza “libertatea” de interpretare a mesajelor mass media?

Repere bibliografice

Balle, Francis, 1990, Médias et société, Paris, Montchrestien (ed. a V‑a)

Dragan, Ion, 1996, Paradigme ale comunicarii de masa, Bucuresti, Sansa

Fiske, John, 2003, Introducere in stiintele comunicarii, Iasi, Polirom

LW Jeffres, Mass Media - Process and Effects, Illinois, Waveland Press Inc., 1986

Lohisse, Jean, 2002, Comunicarea (de la transmiterea mecanica la interactiune), Iasi, Polirom

McQuail, Denis, 1987, Mass Communication Theory, London, Sage Publ.

Severin, Werner, Tankard, J.W. jr., 1988, Perspective asupra teoriilor comunicarii, Iasi, Polirom