JURNALISM - INTIMITATEA SI VIATA PARTICULARA A PERSOANEI

In anii 1950, editorul american Robert Harrison a avut ideea crearii unei reviste, intitulata Confidential, specializata pe scandalurile de la Hollywood. Platind sume mari pentru ponturi si informatii, el si investigatorii angajati de revista obtineau detalii foarte intime legate de viata particulara a starurilor. Fiecare articol era scris in urma unor investigatii serioase, iar angajatii revistei nu aveau scrupule in privinta metodelor pe care le foloseau, angajand prostituate ca sa intinda capcane victimelor, inregistrand si filmand in secret intalnirile si confesiunile acestora. Vanzarile revistei Confidential au crescut fabulos, atingand 4.000.000 de exemplare – un record american. Dar tentatiile de a vinde negativele, benzile si alte dovezi catre starurile bogate, s-au dovedit a fi prea puternice.

Revistei i s-a intentat proces, o membra a redactiei s-a sinucis, redactorul sef si-a impuscat nevasta si apoi s-a sinucis intr-un taxi, iar Harrison a fost nevoit sa-si vanda revista[1].

Se ridica intrebarea, in ce consta dreptul la viata privata?

Parintii legislatiei vietii private sunt considerati doi procurori din Boston, Samuel Warren si Louis Brandeis, autorii unui articol intitulat “Dreptul la viata personala” si aparut in Harvard Law Review, in decembrie 1890. Acestia sustineau necesitatea aparitiei unui nou domeniu al dreptului care sa protejeze universul intim al persoanei. In articol ei aratau ca barfa devenise o afacere, iar amanuntele despre relatiile sexuale apareau in paginile ziarelor[2].

In esenta, dreptul la intimitate, asa cum l-au descris cei doi procurori, este dreptul de a fi lasat in pace (the right to be left alone), de a fi scutit de publicarea informatiilor intime de catre o presa insolenta si tot mai puternica[3]. Insa dreptul la intimitate inseamna mai mult decat interdictia incalcarii proprietatii si publicarii de informatii personale. Intimitatea reprezinta si dreptul de a interzice exploatarea comerciala neautorizata a numelui sau a imaginii, de a nu fi supus unei supravegheri neautorizate ori dreptul individului de a-si verifica propriile documente medicale, fiscale si alte dosare private aflate in posesia statului sau a altor institutii, de a corecta inadvertentele din dosare si de a fi protejat impotriva difuzarii documentelor personale[4].

In societatea romaneasca post-decembrista nu i s-a acordat inca atentia cuvenita problemei ocrotirii vietii private. Desi dreptul la viata intima, familiala si privata este consacrat expres de Constitutie inca din 1991, in domeniul imaginii si onoarei persoanei nu s-au produs schimbari semnificative, fiind conservate mentalitatile de sorginte comunista care cultiva inegalitatea de tratament intre cei aflati la putere si cetatenii de rand. “Zvonul, confidentialitatea neverificabila, trocul informational, informatiile si imaginile din spatiul intim, obtinute fara permisiunea persoanei aflate «in obiectiv», interviurile si imaginile «deschise» cu victime sau delincventi minori, tratarea suspectilor drept criminali gata judecati si condamnati sunt in continuare prezente in presa noastra”[5].

Din pacate, publicul din Romania nu constientizeaza pe deplin faptul ca dreptul la intimitate si la viata privata este un drept esential al omului si favorizeaza, atat ca potential subiect de presa, cat mai ales din postura de consumator al ei, o anumita promiscuitate a mass-media[6].

Atunci cand vorbim despre incalcari ale vietii private, ne referim la dezvaluirea unor fapte reale, care, din diverse motive, nu ar trebui date publicitatii. In ceea ce priveste protejare universului intim, majoritatea autorilor considera ca nu se pot bucura in mod egal de protectie persoanele publice si cetatenii de rand. Motivul principal al acestei situatii il constituie conditia asumata a persoanelor publice de a fi in centrul atentiei ca urmare a vointei lor, nu a unor conjuncturi de necontrolat. Se considera ca nici o persoana publica, indiferent daca este politician, actor faimos, cantaret sau sportiv, nu a fost obligata sa devina celebra. Din acest statut liber asumat decurg evident si o serie de avantaje indiscutabile, dar care au ca revers o restrangere a universului intim.

Asa cum prevede codul etic elaborat de Conventia Organizatiilor de Media „Jurnalistul este dator sa respecte viata privata a persoanei (inclusiv aspectele care tin de familie, domiciliu si corespondenta). Amestecul in viata privata este permis atunci cand interesul public de a afla informatia prevaleaza. In acest context este irelevant daca o persoana publica a dorit sau nu sa dobandeasca aceasta calitate. O activitate nu este privata doar pentru motivul ca nu este desfasurata in public”.

In practica s-a dovedit ca o delimitare exacta a sferei private de sfera publica este dificil de realizat. Jurnalistul se poate afla in situatia de a detine si a fi in masura sa publice informatii care vizeaza viata privata a cuiva, informatii considerate interesante si relevante pentru opinia publica. Exista o mare diferenta insa, intre interesul public si ceea ce publicul poate considera interesant, daca e prezentat intr-o maniera indeajuns de senzationalista. Jurnalistii trebuie sa aiba motive foarte intemeiate ca sa incalce intimitatea persoanelor si trebuie sa fie constienti de consecintele unui asemenea gen de gazetarie.

In literatura de specialitate americana se face distinctie intre urmatoarele patru modalitati de incalcare a vietii private: dezvaluirea de fapte jenante, intruziunea, punerea intr-o lumina falsa si comercializarea numelui sau a imaginii fara acordul persoanei.

1.     Dezvaluirea de fapte jenante.

Acest domeniu se refera la publicarea si raspandirea unor informatii personale, numite detalii intime sau fapte jenante.

Publicarea faptelor jenante implica folosirea unor informatii care sunt “atat de intime”, iar dezvaluirea lor atat de “nejustificata”, incat socheaza sau “ultragiaza notiunea de decenta”[7].

Poate fi vorba de dezvaluirea unor fapte apartinand trecutului sau prezentului descoperite direct de jurnalist, dar si de aspecte ale vietii intime aflate prin cercetarea unor documente de uz privat sau unor dosare instrumentate de institutii ale statului[8].

Un caz foarte cunoscut, din practica instantelor americane, este cel dintre revista Time si Dorothy Barber. Revista Time a incalcat intimitatea femeii publicand fara consimtamantul ei o fotografie din salonul de spital si un articol despre neobisnuita ei problema alimentara. Boala a facut-o pe Dorothy Barber sa slabeasca, chiar daca consuma cantitati impresionante de alimente. Curtea Suprema din Missouri a considerat achizitionarea si publicarea fotografiei ca fiind o invadare a vietii particulare a femeii, intimitate protejata de relatia confidentiala dintre medic si pacient. Curtea a sustinut ca publicul putea fi informat despre ciudata boala a femeii fara a-i fi dezvaluita identitatea[9].

In cazurile referitoare la violarea intimitatii jurnalistii se apara invocand valoarea de stire a articolelor sau pretinzand ca subiectul si-a dat consimtamantul la publicarea acelor informatii. Reclamantii din aceste cazuri nu invoca publicarea unor informatii false, ci rusinea, umilinta, suferinta, provocate de publicarea unor informatii adevarate, dar care sunt atat de intime incat dezvaluirea lor aduce o grava atingere personalitatii individului. Sub acest aspect se deosebesc in principal de cazurile de calomnie, in care apararea jurnalistului consta in dovedirea adevarului afirmatiilor sale[10].

Invocarea valorii de stire se poate face cu succes atunci cand presa relateaza despre documente publice, activitati publice ale politiei, pompierilor sau altor oficialitati, dar si atunci cand informatiile, desi nu sunt de interes public, se refera la fapte ciudate sau neobisnuite.

Informatiile despre boli si spitalizare, operatii nu pot constitui stiri.

In general, nimeni nu poate intenta proces pentru raspandirea informatiilor care provin din documente oficiale, care sunt deja publice. Astfel, presa este libera sa difuzeze informatii aparute in documente publice, cum sunt dosarele penale si civile solutionate cu hotarare definitiva sau informatii referitoare la activitatile publice ale unei persoane.

Intr-un caz din jurisprudenta Statelor Unite s-a hotarat ca nu este vorba de incalcarea intimitatii unei persoane atunci cand informatiile provin din documente publice. Subiectul articolului era faptul ca o femeie a fost sterilizata dintr-o eroare, in timpul unei spitalizari. Informatiile proveneau dintr-un dosar inaintat autoritatilor in care se afla o plangere la adresa spitalului[11].

Curiozitatile, ciudatenile, fobiile, inclinatiile, talentele, abilitatile sunt si ele subiecte se stire. Tot aici se incadreaza si macabrul, terifiantul si prostul gust.

Un tribunal din California a dat castig de cauza revistei Sport Ilustrated intr-un proces de viata particulara. Revista a publicat un articol despre unul dintre cei mai mari surferi de pe coasta californiana, in care se spunea ca acesta obisnuia sa manance insecte, sa se rostogoleasca pe scari pentru a impresiona femeile, se mutila pentru a obtine ajutor de somaj astfel incat sa poata acorda mai mult timp sportului sau preferat. Curtea a hotarat ca dezvaluirile revistei nu sunt atat de jenante incat sa se renunte la calitatea lor de stire si ca publicarea lor reprezinta o „incercare jurnalistica legitima” de a explica stilul indraznet al sportivului[12].

Se considera ca si informatiile provenite din vechi documente publice isi pot pastra calitatea de stire.

Curtea Suprema din Louisiana a hotarat ca saptamanalul Iberville South nu a invadat viata particulara a lui Carlysle Roshto cand a publicat o poveste veche de 25 de ani despre condamnarea acestuia pentru un furt de vite. Articolul a aparut la rubrica “Stiri din trecut”, care continea materiale selectate la intamplare din numere mai vechi ale ziarului. Curtea a afirmat ca ziarul a dat dovada de lipsa de sensibilitate atunci cand a publicat povestea lui Roshto, insa a hotarat ca nu trebuie sanctionat pentru ca a publicat informatii adevarate, corecte, iar relatarile erau lipsite de malitiozitate[13].

Un exemplu oarecum similar este cel al publicarii de catre saptamanalul Academia Catavencu a unei hotarari judecatoresti vechi de aproape treizeci de ani prin care senatorul, pe atunci PNT-CD, George Pruteanu era condamnat la o pedeapsa privativa de libertate pentru savarsirea a opt infractiunii de spargere si furt[14]. Era adevarat ca, insotit de un prieten, tanarul furase dintr-un garaj doua borcane de muraturi, un cadru stricat de bicicleta si un bibelou, dar destul de putin relevant dupa trecerea a cateva decenii de cand cei doi isi ispasisera pedeapsa. De fapt, daca persoana implicata nu ar fi fost celebra, cu siguranta, materialul nu ar fi fost publicat.

In tarile cu o legislatie a vietii private suficient de bine consolidata, tendinta generala este de a nu considera intruziune in viata privata atunci cand informatiile despre trecutul persoanei provin din dosare judiciare finalizate cu hotarare definitiva. Aceasta tendinta vine insa in contradictie cu un alt concept al dreptului modern: dreptul la uitare. Acesta consta in dreptul persoanei de a nu i se reaminti, cu obstinatie si in permanenta, unele fapte ori imprejurari din trecutul vietii sale, ispasite intr-un fel sau altul, de natura a-i provoca, in prezent, o stare de stinghereala sau un sentiment de inferioritate[15].

Pe langa invocarea calitatii de stire, jurnalistii acuzati de dezvaluire de fapte jenante pot aduce si argumentul ca reclamantul si-a dat consimtamantul la publicare. Persoanele care participa la evenimente publice sau care stau de vorba cu jurnalisti isi dau implicit consimtamantul sa se scrie despre ei. Nu acelasi lucru se intampla daca persoanele intervievate nu stiu cu cine vorbesc sau ca informatiile furnizate de ele vor fi publicate.

Cu cat faptele sunt mai intime, cu atat mai mult jurnalistul are nevoie sa obtina consimtamantul scris explicit al persoanei in cauza de a publica numele sau fotografia.

Tot in contextul dezvaluirii de fapte jenante este abordata si protectia spciala de care trebuie sa beneficieze anumite categori de persoane, precum victimele de accidente sau infractiuni, persoanele care sufera de boli incurabile sau persoanele cu dizabilitati, delincventii minori, persoanele decedate .

Potrivit codului deontologic adoptat de Conventia Organizatiilor de Media, „identitatea victimelor accidentelor, calamitatilor, infractiunilor, cu precadere cele ale agresiunilor sexuale, nu trebuie sa fie dezvaluita, cu exceptia situatiei in care exista acordul acestora sau cand un interes public major prevaleaza. De acelasi regim beneficiaza si persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilitati, refugiati, etc.)”.

1.1 Victimele infractiunii de viol

Potirivit practicii americane, jurnalistii iau decizii referitoare la dezvaluirea informatiilor intime tinand cont de trei obligati care, uneori, sunt conflictuale: obligatia de a informa publicul, aratarea compasiunii si educarea societatii.

Numerosi jurnalisti sustin ca obligatia de a informa publicul este prioritara in cele mai multe cazuri legate de viata privata, inclusiv in ceea ce priveste raspunsul la intrebarea daca trebuie sau nu dezvaluita identitatea victimelor infractiunilor de viol. Spre exemplu, editorul publicatiei americane Providence a dezvaluit numele unei femei, victima a unui viol, explicand ca nu considera ca ar trebui ca aceste victime sa beneficieze de un tratament special, prin nedezvaluirea identitatii. Ascunderea identitatii reprezinta suprimarea unei informatii publice, iar jurnalistii nu ar trebui sa accepte acest lucru[16]. De aceeasi parere este si Alan Dershowitz, profesor la Harvard Law School, care sustine ca daca presa dezvaluie numele presupusului violator, care beneficiaza de prezumtia de nevinovatie, trebuie sa dezvaluie si numele victimei, adica al persoanei care formuleaza acuzatiile, pentru ca nici o plangere de viol nu este anonima[17].

Alti jurnalisti sustin ca dezvaluirea numelor victimelor le produce acestora o suferinta nemeritata. In practica jurnalelor americane, pana in anii 1960, publicarea numele victimelor de viol era ceva obisnuit, in special daca era vorba de cazuri aflate pe rolul instantelor de judecata. Dar organizatiile feministe au protestat, sustinand ca publicarea numelor acestor femei la face sa fie victime de doua ori, odata cand infractiunea a fost comisa si a doua oara cand este publicat articolul. Aceste organizatii justifica diferenta de tratament ce trebuie acordata acestei categorii de victime datorita stigmatizarii lor. „Atata timp cat oamenii pastreaza o anumita discretie in ceea ce priveste actul sexuale si corpul omenesc, violul va fi considerat ceva dezonorant – nu neaparat o stigmatizare in sensul ca victimele sunt considerate vinovate pentru ceea ce li s-a intamplat, ci o stigmatizare ce leaga irevocabil numele victimei de un act umilitor”, sustine Robin Benedict, profesor de jurnalism la Universitatea Columbia[18].

Incepand cu anii 1990, majoritatea organizatiilor de presa au stabilit interdictii clare privind publicarea numelor victimelor de viol, in semn de compasiune pentru suferinta lor.

Unii jurnalisti sustin ca mass-media are datoria de a educa societatea, iar nedivulgarea numelor victimelor nu face altceva decat sa contribuie la stigamtizarea sociala a acestora. Jurnalista Jane Schorer a scris un articol despre victima unui viol dintr-o localitate rurala din Iowa. Victima a fost de acord sa i se dezvaluie identitatea si a dat detalii explicite referitoare la infractiune si la ceea ce a simtit in timpul investigatiilor politiei sau in timpul procesului. Identificarea victimei a fost criticata de unele persoane, dar cei mai multi oameni au sunat la ziar pentru a sustine initiativa de a ridica „valul de discretie” care acopera aceasta infractiune. Jurnalista a scris acest articol cu speranta ca societatea, in ansamblul sau, este pregatita sa asculte problemele cu care se confrunta victimele violurilor. Eforturile sale au fost rasplatite cu un premiu Pulitzer[19].

Unele feministe au aplaudat aceasta initiativa, sustinand ca dezvaluirea numelor acestor victime face ca violul sa nu mai fie o infractiune fara chip si atrage atentia asupra ororii pe care o pricinuieste[20].

Acceptarea dezvaluirii identitatii victimelor de viol ar avea insa si alte consecinte, precum scaderea numarului femeilor dispuse sa depuna plangeri impotriva agresorilor. Mai mult de doua treimi dintre femeile care au raspuns unui sontaj de opinie au afirmat ca sunt dispuse sa depuna plangere in cazul in care sunt victimele unei astfel de infractiuni, daca stiu ca numele lor nu va fi dezvaluit presei[21].

1.2. Victimele altor infractiuni

Atitudinea reprezentantilor presei fata de victimele infractiunilor este, de asemenea, subiect de discutie. Un ziarist de la The Boston Globe, devenit victima a unei talharii, a experimentat tratamentul pe care colegii de breasla il aplica celor aflati intr-o astfel de situatie. El a recunoscut ca, in astfel de imprejurari, politistii sunt intelegatori si trateaza victimele intr-un mod uman, in timp ce majoritatea jurnalistilor le trateaza drept subiecte de presa, aratand foarte putina intelegere[22].

Victimele infractiunilor spun ca este suficienta suferinta celor intamplate si se plang ca nu pot suporta sa fie hartuiti de ziaristi cu intrebarile lor iscoditoare.

Codurile de conduita le amintesc jurnalistilor ca victimele infractiunilor nu sunt obligate sa dea declaratii presei, iar fotografiile acestora trebuie obtinute numai cu acordul lor prealabil[23].

1.3. Victimele accidentelor si catastrofelor

In ceea ce priveste victimele catastrofelor, accidentelor, dezastrelor, reglementarile legale si codurile deontologice recomanda pastrarea unui echilibru intre datoria ziaristilor de a informa opinia publica si dreptul persoanelor de a-si trai durerea in intimitate.

Zilnic intalnim in presa informatii si imagini care pun accent pe durerea semenilor nostri. In apararea acestei atitudini se invoca, de obicei, argumentul valorii de stire.

“Fireste, o catastrofa aviatica sau feroviara e de maxim interes. A filma insa, sau a fotografia in detaliu, trupuri macelarite ori carbonizate, a intervieva raniti care au nevoie de primul ajutor, a hartui rudele disperate sunt tot atatea atentate la adresa bunului simt, dand apa la moara acelora care acuza presa de vampirism”[24].

In general, se considera ca nu se poate gasi si invoca nici un scop nobil care sa poata indulci invadarea directa si lipsa de sensibilitate fata de victimele nevinovate ale tragediilor.

Directorul executiv al Providence Journal-Bulletin, afirma in legatura cu aceasta problema: “Pot sa inteleg publicarea fotografiei unui accident de masina ca o lectie. Ceea ce nu pot intelege este publicarea imaginilor cu sotii, mame, copii indurerati… Ce sens are expunerea unei mame care tocmai si-a pierdut copilul intr-un incendiu? Se presupune ca ar avea efect de reprimare asupra piromanilor? Sunt sigur ca aceia care nu ezita sa publice astfel de imagini vor folosi pretextul pios de a cita faimoasele cuvinte ale lui Charles A. Dana: «nu am fost prea mandru sa public ceea ce a permis Providenta Divina sa se intample»”[25].

DOCUMENT ONLINE: Cinematograful italian DOCUMENT ONLINE: Etapa de pre - productie (pregatire)

Multi jurnalisti sustin ca, prin intervievarea supravietuitorilor unor tragedii, pot obtine informatii valoroase, care pot ajuta publicul sa inteleaga mai bine ce s-a intamplat. De multe ori, insa, in astfel de situatii, jurnalistii nu gasesc cele mai fericite moduri de abordare a acestor persoane vulnerabile, iar relatarile agresive le produc acestora suferinte emotionale.

Multi jurnalisti considera ca intervievarea familiilor victimelor tragediilor, in special in cazul victimelor de razboi, este esentiala pentru un material de presa. Intervievarea rudelor victimelor trebuie facuta cu multa politete si respect fata de pierderea suferita.

Experienta tarii noastre poate fi folosita pentru a ilustra modul in care mass-media nu trebuie sa procedeze. poate In 1996 la Baia Mare s-a petrecut un tragic accident de avion. Un reporter si un operator ai postului de televizune PRO TV au transformat insa tragedia unei familii intr-un spectacol morbid. Ei au ajuns la garsoniera unuia dintre copiloti inainte ca familia acestuia sa afle de accident si i-au comunicat sotiei cele intamplate filmand reactiile sale la aflarea cumplitei vesti. Sotia copilotului a fost infatisata fara mila, in fata unei intregi tari in cel mai groaznic moment din viata ei. Postul nu a fost sanctionat de catre C.N.A. pentru modul in care a abuzat de dreptul de a informa publicul, invadand intimitatea acelei familii in momente deosebit de dureroase.

1.4. Bolile incurabile

Datele privitoare la starea de sanatate a persoanei sunt considerate de domeniul privat. Exceptie fac persoanele publice implicate in viata politica, mai ales cele care detin functii importante in stat.

Mass-media trebuie sa respecte decizia unei persoane de a face sau nu publice aceste date, considerandu-se ca fiecare are libertatea de a hotari cine trebuie sa fie sau nu informat despre starea sa de sanatate sau cine are dreptul sa-l vada pe patul de suferinta.

Un proces celebru este cel castigat de cantaretul Jacques Brel cu putin timp inainte de a se stinge din viata. Paris Match a publicat fotografia acestuia la iesirea din sanatoriu si un articol in care se vorbea despre faptul ca Brel sufera de cancer, iar boala se afla intr-un stadiu avansat[26].

In ceea ce priveste persoanele purtatoare de virusul HIV sau care sufera de SIDA, numerosi jurnalisti sustin ca numele acestora nu trebuie sa apara in presa, datorita temei excesive pe care oamenii o manifesta in legatura cu aceste persoane. Orice dezvaluire a identitatii unei astfel de persoane poate duce la izolarea ei in societate.

Cazul tenismenului american Arthur Ashe este sugestiv pentru atitudinea presei fata de aceste persoane. Arthur Ashe era un sportiv cunoscut, care castigase toate titlurile importante din tenis, dar care fusese nevoit sa se retraga din competitii din cauza unei probleme cardiace. El a devenit comentator sportiv pentru HBO si ABC, a scris pentru numeroase publicatii si a antrenat echipa americana de tenis pentru Cupa Davis din 1983. In urma unei transfuzii de sange a fost infestat cu HIV si s-a imbolnavit de SIDA. Un reporter de la USA Today a aflat aceasta informatie, iar editorul publicatiei l-a sunat pe Ashe si i-a spus ca daca acesta nu infirma informatia, ziarul este dispus sa continuie investigatiile pana cand va gasi o sursa dispusa sa confirme starea lui medicala. Convins fiind ca ziarul va da publicitatii materialul, Ashe a convocat o conferinta de presa pentru a face chiar el public anuntul. El a marturisit presei ca ar fi preferat sa mai amane aceasta dezvaluire pana cand fiica sa de cinci ani ar fi fost suficient de mare pentru a intelege mai bine si ca se teme ca la scoala colegii ei o vor sicana si batjocorii din cauza ca tatal ei este bolnav de SIDA.

Dezvaluirea lui Ashe a fost preluata de aproape toata presa. Multi jurnalisti au sustinut ca relatand despre boala lui Ashe nu au facut altceva decat sa-si indeplineasca obligatia de a informa publicul. Jurnalistii servesc publicul aducand-i informatii, nu ascunzanu-i-le. Altii au sustinut ca dezvaluind situatia lui Ashe au educat publicul cu privire la modalitatile in care aceasta boala se poate transmite si ca astfel, oamenii vor intelege mai bine SIDA. Unii au sugerat chiar ca aceasta poveste va ajuta la eliminarea stereotipurilor de genul SIDA este boala homosexualilor. Au fost insa si jurnalisti care au considerat ca aceasta dezvaluire nu a fost necesara si ca in acest caz necesitatea de a arata compasiune fata de Ashe si familia sa cantarea mai greu decat nevoia de a informa publicul. Asa cum a afirmat un avocat specializat in dreptul constitutional, Floyd Abrams, daca zvonurile aflate de USA Today ar fi fost referitoare la un candidat prezidential, demersul jurnalistilor ar fi fost intemeiat, dar in acest caz, riscul de a produce suferinte era foarte de ridicat, iar informatiile oferite publicului prea putine pentru a justifica dezvaluirea[27].

1.5. Imaginea persoanelor decedate

O problema controversata o reprezinta protectia imaginii persoanelor decedate. Publicarea in revista Paris Match a fotografiilor ce reprezentau ramasitele pamantesti ale unui fost presedinte francez a generat numeroase discutii. Vaduva fostului presedinte, Danielle Mitterand, a formulat o plangere impotriva directorului revistei. In numarul din 25 ianuarie 1996 Paris Match a publicat, pe pagini duble, doua fotografii care-l infatisau pe defunctul presedinte Mitterand pe patul de moarte. Desi, cu exceptia membrilor familiei, nu a fost permis nimanui accesul in camera mortuara, au fost facute cele doua fotografii, fara acordul membrilor familiei si fara ca in timpul vietii, defunctul sa-si fi exprimat consimtamantul in acest sens. Mostenitorii lui Mitterand au invocat incalcarea dreptului la viata privata, iar instantele au considerat ca revista este vinovata de aceasta incalcare. La baza acestei hotarari se afla recunoasterea faptului ca dreptul la viata privata nu se stinge odata cu decesul, ci cunoaste o extensie post-mortem.

In astfel de cazuri este dificil de stabilit daca este vorba de supravietuirea dreptului la viata privata a persoanei decedate sau este vorba de un drept propriu al mostenitorilor, atunci cand propria lor personalitate este lezata datorita legaturilor cu defunctul[28].

1.6. Delincventii minori

Minorii trebuie sa se bucure se o protectie speciale datorita faptului ca mijloacele de comunicare in masa exercita o puternica influenta asupra lor. Difuzarea in mass-media a materialelor referitoare la delincventi minori trebuie sa beneficieze de un regim preferential, deoarece acestia trebuie ajutati sa se indrepte.

Imaginile ce prezinta minori cu comportament deficitar sau prezumati ca au savarsit incalcari ale legii trebuie prezentate astfel incat sa nu fie posibila identificarea lor.

Potrivit codului deontologic adoptat de Conventia Organizatiilor de Media, „jurnalistul este dator sa tina cont de interesul legitim al minorului. El va proteja identitatea minorilor implicati in infractiuni, ca victime sau ca autori, cu exceptia situatiei

in care interesul public cere ca acestia sa fie identificati, sau la solicitarea expresa a parintilor sau a reprezentantilor lor legali, in vederea protejarii interesului superior al minorului”.

2.     Intruziunea

Intruziunea poate fi definita ca invadarea fizica, electronica sau mecanica, extrem de inoportuna, a spatiului privat. Sub acest concept sunt cuprinse un numar mare de fapte cum sunt: conversatiile inregistrate in secret, suprevegherea, fotografiile facute de la distanta cu teleobiectivul, orice fel de patrundere si procurare de informatii din universul personal fara acordul persoanei sau al unui organism abilitat.

Intruziunea se refera la modul de colectare a informatiei si nu la raspandirea ei. Jurnalistii care colecteaza informatii cu o camera ascunsa sau un reportofon ascuns se fac vinovati de intruziune indiferent de ce afla sau daca publica sau nu informatia[29].

In general, presa poate fotografia, filma sau inregistra ceea ce intampla in locurile publice. Nu se considera intruziune filmarea unei perchezitii efectuata de politie asupra unui suspect intr-un loc public, fotografierea unei proprietati private de pe trotuar, fotografierea unei persoane publice atunci cand aceasta ia masa intr-un restaurant etc.

Jurnalistii se pot face insa vinovati de intruziune si atunci cand colecteaza informatiile din locuri publice, daca folosesc metode foarte agresive. Un exemplu elocvent in acest sens este cazul printesei Diana, victima a unui accident auto petrecut la Paris, in timp ce era vanata de paparazzi.

Un alt caz celebru care exemplifica modul in care jurnalismul agresiv se poate transforma in hartuire este Onassis v. Galella. Fotograful Ron Galella si-a facut o adevarata cariera din a o fotografia pe Jacqueline Kennedy Onassis si pe copiii ei. In cautare de fotografii si informatii despre doamna Onassis, fotograful a blocat pasaje, a spionat cu teleobiectivul, s-a deghizat in chip de angajat al familiei. Cand Onassis a intentat proces pentru aceasta intruziune, Galella s-a plans ca Onassis este timida in fata aparatului de fotografiat si necooperanta. Curtea a hotarat ca Galella se face vinovat de asaltare, lovire, hartuire si producerea de suferinte emotionale. „Esenta dreptului la viata privata” a spus Curtea, include „dreptul de a fi lasat in pace si de a defini propriul cerc de intimitate, dreptul de a proteja trasaturile si activitatile personale de privirile publicului, dreptul de a proteja trasaturile si activitatile personale de privirile publicului”[30]. Un tribunal districtual i-a interzis lui Galella sa ii faca fotografii lui Jacqueline Onassis de la mai putin de 50 de metri. O Curte de Apel a redus distanta la 8 metri[31].

Potrivit hotirarii unui tribunal american, telefoanele agresive – zece telefoane in decurs de cateva luni – pentru a obtine comentarii sau date despre evenimente ce vor face obiectul stirilor, nu constituie intruziune, ci activitati obisnuite de colectare a informatiilor[32].

Un mai mare interes prezinta intruziunea in locuri private, adica patrunderea in locuinta unei persoane fara consimtamantul acesteia, deschiderea corespondentei altei persoane, ascultarea telefonului, accesarea documentelor din computer etc.

In stransa legatura cu intruziunea si deseori invocata simultan cu aceasta este incalcarea proprietatii private. Daca intruziunea presupune colectarea informatiilor prin mijloace ascunse, incalcarea proprietatii se refera la invadarea fizica a proprietatii cuiva.

Notiunea de domiciliu nu se confunda cu cea de proprietate. De aceeasi protectie beneficiaza si persoanele care, desi nu sunt proprietarul locuintei, o ocupa in mod legal (spre exemplu, chiriasul, studentul care locuieste intr-o camera de camin ori persoana care inchiriaza o camera de hotel).

O problema controversata o reprezinta atragerea raspunderii jurnalistului in cazul in care publica informatii sustrase de catre o alta persoana prin incalcarea spatiului privat.

Un caz cunoscut este cel al redactorului Drew Pearson, care a publicat informatii intime despre senatorul Thomas Dodd, informatii despre care stia ca au fost furate de apropiatii senatorului. Pearson nu a fost acuzat de intruziune sau de incalcare a proprietatii private, pentru ca el insusi nu a intrat pe proprietatea senatorului si nu i-a incurajat pe angajatii acestuia sa sustraga acele documente[33].

3.     Lumina falsa

Alaturi de publicarea de fapte jenante si de intruziune, aceasta este a treia modalitate de incalcare a vietii private.

Lumina falsa reprezinta raspandirea cu buna stiinta a unei imagini false despre o persoana, interpretarea incorecta a unor fapte reale, omiterea unor informatii esentiale sau folosirea lor in afara contextului.

Cele mai frecvente acuzatii de punere intr-o lumina falsa apar din cauza unor comentarii inadecvate adaugate fotografiilor. In acest sens este relevant cazul lui John W. Gill si al sotiei sale, care au fost fotografiati in timp ce se aflau intr-un restaurant din Los Angeles. Fotografia, facuta fara stirea sau consimtamantul lor de un fotograf celebru, Henri Cartier-Bresson, ii reprezenta pe cei doi apropiindu-si fetele.

Fotografia a fost reprodusa de doua reviste, care au fost acuzate de sotii Gill de punere in lumina falsa. Revista Harper’s Bazar a fost achitata, judecatorii neconsiderand ofensator textul care insotea fotografia: “And So The World Goes Round”. Revista Ladies Home Journal a folosit fotografia pentru a ilustra un articol care se referea la pericolele dragostei la prima vedere, fiind insotita de textul “dragostea la prima vedere reprezinta un mare risc.” Curtea a considerat ca fotografia si articolul ii prezentau pe cei doi soti intr-o lumina falsa[34].

Lumina falsa are multe in comun cu calomnia, dar si cu dezvaluirea de fapte jenante. La fel ca si in cazul calomniei, prin punerea in lumina falsa este afectata reputatia persoanei, iar faptele afirmate sunt false. In ceea ce priveste asemanarea cu dezvaluirea de fapte jenante, este general acceptat faptul ca in ambele situatii reclamantul are acelasi interes, sa nu se afle in atentia publicului fara voia sa, indiferent daca informatia este adevarata sau falsa[35].

In practica Statelor Unite modalitatile de incalcare a vietii private care duc la procese legate de lumina falsa pot fi incadrate in doua categorii: distorsiunea si fictionalitatea.

3.1.Distorsiunea

Aceasta este cea mai des intalnita acuzatie adusa presei si se refera al omiterea unor informatii sau la folosirea lor in afara contextului.

Un exemplu in acest sens este procesul intentat unui post de televiziune din Washington D.C. de Linda K. Duncan pentru difuzarea unor secvente in care se sugera in mod fals ca ea ar avea herpes. Postul de televiziune a filmat cateva secvente pe strada, Linda aflandu-se printre trecatori. La stirile de la ora 6 cand Linda aparea in prim-plan, reporterul facea afirmatii generale legate de herpes. Aceste afirmatii nu sugerau ca doamna Duncan ar avea aceasta boala. Acuzatia de lumina falsa a aparut datorita versiunii editate a materialului care a aparut la stirile de noapte. Cand camera se oprea asupra Lindei, reporterul spunea “nu exista tratament pentru cei 20 de milioane de americani care au herpes”. Tribunalul a hotarat ca juxtapunerea prim-planului Lindei si a comentariului, sugera ca femeia ar avea aceasta boala[36].

3.2. Fictionalitatea

Aceasta consta in inserarea de dialoguri sau personaje fictive in locul unor fapte esentiale reale.

Falsurile minore, care jignesc doar persoanele hipersensibile, nu sunt considerate de instantele americane suficient de ofensatoare pentru a sustine un proces de lumina falsa. De asemenea, falsificarile incredibile in mod evident nu pot fi nici ele invocate in aceste procese.

Curtea de Apel a SUA a hotarat ca o regina a frumusetii nu era indreptatita sa acuze de calomnie si lumina falsa revista Penthouse pentru ca articolul care se referea la ea era evident incredibil. In articol se vorbea despre memoriile unei fictive Miss Wyoming, care putea face barbatii sa leviteze in timpul actului sexual. In motivarea sentintei, judecatorul a spus ca cititorii puteau sa-si dea seama ca partile ofensatoare ale articolului sunt pura fantezie[37].

Totusi, tabloidul Sun a trebuit sa platesca unei femei de 96 de ani 1,5 milioane de dolari pentru publicarea unor informatii pe tema graviditatii sale, informatii pe care cititorul obisnuit nu le-ar crede. Articolul intitulat Cea mai batrana postarita din lume se retrage pentru ca este insarcinata a fost considerat ca fiind extrem de jignitor pentru femeia in cauza[38].

4.     Comercializarea

O data cu dezvoltarea presei si mai ales cu cresterea importantei reclamei in economia interna a oricarui organism de presa a aparut necesitatea protectiei persoanei impotriva utilizarii numelui sau imaginii, fara permisiunea sa, in scopuri comerciale sau propagandistice[39].

Pagubele suferite de o persoana in acest caz pot avea doua forme: ca si in cazul luminii false, persoana careia i s-a folosit identitatea in scopuri comerciale poate suferi rusine sau umilire ori, in cea de-a doua forma, persoana poate suferi pierderi in proprietatea comerciala, mai ales daca este vorba despre o celebritate, care astfel isi pierde valoarea “publica”[40].

Persoanele a caror identitate este exploatata fara consimtamanul lor pot fi recompensate, in urma proceselor, pentru rusinea sau umilinta suferita. Spre exemplu, omul de afaceri Donald Manville a primit despagubiri pentru incalcarea vietii sale particulare atunci cand fotografia sa a fost folodita fara acordul sau intr-o reclama de ziar pentru o spalatorie. Manville a pozat in fata unei spalatori intelegand ca acea fotografie va fi utilizata pentru a ilustra un articol de ziar, nu pentru ca fotografia sa fie publicata ca o reclama ce sustinea ca lantul de spalatorii Norges este o investitie buna[41].

Celebritatile si persoanele publice au si ele castig de cauza atunci cand numele, fotografiile sau talentele lor au fost exploatate comercial fara permisiunea lor.Spre exemplu, actorii Nicole Kidman si Tom Cruise au dat in judecata producatorul de parfumuri “Sephora” pentru ca a folosit ilegal imaginea lor pentru promovarea produselor sale. Reclamele intitulate “Parfumurile vedetelor” sugerau ca cei doi actori prefera si folosesc produse “Sephora”. Considerand ca au fost transformati, fara acordul lor, in manechine fara salariu, cei doi actori au cerut despagubiri in valoare de 15 milioane de dolari.

Inotatoarea Camelia Potec a dat in judecata revita Cosmopolitan, cerand despagubiri in valoare de 150.000 de euro, deoarece a considerat ca revista i-a incalcat dreptul la viata privata atunci cand a publicat in articolul intitulat “Camelia Potec imaginea brandului Omega in Romania” lucruri false, referitoare la anumite produse cosmetice pe care aceasta le-ar folosi. Dupa ce sportiva a fost aleasa sa repre­zinte imaginea brandului Omega, revista Cosmopolitan a fost invitata la St. Moritz pentru un interviu. Redactorul, in loc sa se intereseze de relatia Potec – Omega, s-a limitat la a se interesa de produsele cosmetice pe care aceasta le foloseste. Desi nu a indicat vreo marca sau produs preferat, in articol o gama de produse cosmetice au fost promovate alaturi de ima­ginea sportivei. In plus, fotografia publicata in revista a fost pre­luata fara acordul Cameliei Potec de pe site-ul Omega. Sportiva a sustinut ca i s-au incalcat dreptul la viata privata, in dimensiunea dreptului la imagine precum si dreptul la nume, prin exploatarea comerciala neautorizata[42].

Se considera ca promovarea propriilor publicatii sau emisiuni prin reclame continand fotografii sau imagini publicate ori difuzate anterior nu consituie apropriere. Un astfel de caz este cel al revistei Holiday chemata in judecata de actrita Shirley Booth, deoarece revista si-a facut reclama cu fotografii ale actritei pe care la publicase anterior. Fotografiile actritei fusesera facute pentru a ilustra un reportaj de calatorie. Holiday a folosit din nou fotografiile intr-o reclama pentru revista. Curtea de Apel din New York a considerat ca atata timp cat reproducerea a fost folosita pentru a ilustra calitatea si continutul revistei in care a aparut initial, nu a fost incalcata legea, desi reproducerea a aparut in scopul promovarii revistei[43].

Dand o mai mare considerare decat pana in prezent, vietii private, proiectul noului cod penal insereaza in cadrul infractiunilor indreptate impotriva libertatii persoanei, la art.204, infractiunea incalcarii dreptului la viata privata, potrivit careia, „incalcarea dreptului la viata privata a unei persoane prin folosirea unor mijloace de interceptare de la distanta de date, informatii, imagini sau sunete din interiorul locurilor aratate in art.203 alin.(1), fara consimtamantul persoanei care le foloseste sau fara permisiunea legii, se pedepseste cu inchisoare stricta de la unu la 3 ani sau cu zile amenda”.

Articolul mentionat face referire la locuinta, dependinta, incaperea, respectiv locul imprejmuit pe care-l foloseste persoana vatamata. Aceasta dispozitie legala va ingradi libertatea presei, sau va delimita locul de unde incepe dreptul la viata privata si unde se sfarseste libertatea presei?

De altfel, Conventia Europeana a Drepturilor Omului reglementeaza in articolul 8 dreptul oricarei persoane la viata privata si de familie, la respectarea domiciliului sau si a corespondentei. Astfel, nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat cand aceasta masura este „necesara intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau moralei ori protejarea drepturilor si libertatilor altora”.

In considerarea acestui principiu, Curte Europeana a Drepturilor Omului a decis ca mentinerea in vigoare a unei legislatii care incrimineaza relatiile homosexuale constituie o incalcare a dreptului reclamantilor la viata privata. In consecinta, aceasta legislatie „este de natura sa afecteze direct dreptul reclamantilor la viata privata, deoarece amenintarea ce planeaza asupra lor este reala”2

Doctrina3 juridica a grupat protectia vietii private referitoare la o persoana tinand cont de mai multe aspecte:

Respectul comportamentelor

Respectarea anonimatului

Respectul vieti relationale a persoanei

Respectul identitatii persoanei .

Devine astfel incontestabil faptul ca viata privata nu se confunda si nici nu se exclude cu viata publica a unei persoane, iar intinderea limitelor vietii private si determinarea celor ale vietii publice se modifica de-a lungul timpului, fiind influentate de diversi factori, fie cei caracteristici mass-media, fie cei politici sau de conjunctura.

Respectul comportamentelor

Fiecare persoana se manifesta prin intermediul a diverse comportamente, care-i definesc caracterul si personalitatea. Pentru ca personalitatea sa se exprime liber, o persoana are dreptul la viata intima si privata. Aceasta inseamna existenta unui teritoriu personal, ferit de intruziuni nedorite.

Nu vom analiza in profunzime acest aspect, intrucat violarea de domiciliu a fost deja discutata, din punct de vedere al legislatiei penale. Precizam decat ca prin domiciliu intelegem nu numai domiciliul statornic, conform unei definitii jurisprudentiale, ci acel loc in care o persoana „are dreptul de a se considera la sine, oricare ar fi titlul juridic in baza caruia ocupa acel loc”1.

Persoana are dreptul sa fie perceputa de terti asa cum doreste, creand o aparenta voita care configureaza imaginea sa exterioara. De aceea, persoana care si-a schimbat numele si nu mai doreste ca acesta sa fie cunoscut de catre alte persoane, trebuie sa-i fie respectat dreptul, iar publicarea unui material cu privire la acea persoana trebuie sa aiba loc in acest context numai sub numele cel nou si numai cu consimtamantul sau expres poate fi uzitat vechiul sau nume.

O persoana are dreptul nu numai la o anumita infatisare a  personalitatii sale, ci si la propria infatisare, la autenticitatea ei. Astfel, o cerere individuala a fost adresata Curtii Europene a Drepturilor Omului, de catre un transsexual care nu a putut beneficia conform legislatiei interne in vigoare de un mijloc juridic eficient pentru rectificarea starii sale civile. Statul a refuzat astfel sa recunoasca victimei, identitatea sexuala, ca element determinant al personalitatii sale, „constrangand persoana sa apartina la un sex care nu mai este deloc al sau.”2

Respectul anonimatului

Anonimatul nu poate fi incalcat decat daca exista un interes social care sa justifice acest fapt. Persoana este indreptatita la secrete ce tin de existenta sa sau de averea a carui beneficiar este. Dreptul la confidentialitate nu este insa absolut, dar orice persoana poate, justificand un interes legitim, sa ascunda celorlalte persoane starea sa de sanatate sau anumite probleme sentimentale sau de alta natura, care privesc in mod direct persoana individului.

Astfel, legea penala incrimineaza fapta de divulgare a secretului profesional, de exemplu, a medicului sau a altor persoane care prin natura profesiei intra in posesia unor astfel de secrete. Infractiunea este prevazuta de art. 196 C. Pen.1

Mai mult, Codul penal incrimineaza inclusiv divulgarea secretului economic, intrucat dezvaluirea starii patrimoniale a persoanei poate atrage consecinte nefaste si poate pune in pericol chiar viata beneficiarului. Conform art.298, alin.1, C. Pen., constituie infractiune si se pedepseste divulgarea unor date sau informatii care nu sunt destinate publicitatii, de catre cel care le cunoaste datorita atributiilor de serviciu, daca fapta este de natura a produce pagube. Potrivit aceluiasi articol, alin. 2, infractiunea consta in aceeasi fapta, savarsita de o alta persoana, oricare ar fi modul in care acea persoana a ajuns sa cunoasca datele sau informatiile.

Deci, daca infractiunea de divulgare a secretului economic nu poate, conform art.298 alin. 1, C.Pen., sa fie savarsita decat de un subiect calificat si anume, un functionar public, in cazul prevazut in alin. 2, subiect poate fi orice persoana, indiferent de calitatea pe care o are. Asa cum reiese din textul legii, divulgarea secretului economic presupune indeplinirea conditiei de a produce efectiv o paguba celui in cauza. Este suficient sa fie creata prin savarsirea faptei numai posibilitatea survenirii unui asemenea rezultat. Daca fapta nu este de natura a produce pagube, divulgarea unor astfel de date, care au caracter economic si nu sunt destinate publicitatii, nu realizeaza elementul material al infractiunii.

In ceea ce priveste latura subiectiva, infractiunea se savarseste cu intentie directa sau indirecta, iar sanctiunea consta in inchisoare de la 2 la 7 ani, daca faptuitorul a cunoscut datele sau informatiile datorita atributiilor de serviciu, si cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani, daca fapta este savarsita de orice alta persoana.

Dreptul la imagine este foarte important, mai ales intr-o epoca a progreselor tehnologice cum este aceasta in care traim. O decizie din anul 1988, confirmata in apel in anul 1991, arata: „Dreptul la imagine nu imbraca un caracter doar moral, fiind un drept personal al titularului sau in sens strict, integrandu-se cu el si beneficiind de protectia articolului 9 Cod Civil, ci si un aspect patrimonial, pentru ca diverse celebritati se preteaza, pentru onorarii care cresc odata cu notorietatea lor, la o exploatare comerciala a propriei imagini”.

Principiul conform caruia imaginea persoanei nu poate fi divulgata fara acordul persoanei are si un aspect patrimonial, atunci cand relevarea unei expresii a corpului unei persoane o prejudiciaza patrimonial data fiind profesia sa: comercializarea unei fotografii a unui fotomodel fara acord sau relevarea unui aspect corporal care ii prejudiciaza cariera. 2 In concluzie, „dreptul la imagine imbraca in cazul particular al unui manechin, o valoare patrimoniala ti protectia acestui drept are ca scop sa evite o utilizare cu titlu gratuit sau eventual o degradare a valori de marfa a imaginii sale”.3

Un alt aspect care intereseaza respectul fata de viata privata vizeaza informatiile nominative, cele care permit identificarea persoanelor fizice. Deosebita importanta generata de protectia vietii private, din acest punct de vedere, a condus la elaborarea pe plan legislativ a Conventiei pentru protectia persoanelor fata de prelucrarea automata a datelor cu caracter personal, semnata de statele membre ale Consiliului Europei.

Conform acesteia, datele cu caracter personal trebuie sa fie obtinute pe cale legala si acest proces trebuie sa fie exercitat in scopuri legitime. Conform art.6 al Conventiei, datele cu caracter personal care privesc originea rasiala, opiniile politice, convingerile religioase sau de alta natura, ca si datele cu caracter personal privind sanatatea sau viata sexuala, nu vor putea fi prelucrate direct, fara garantii concrete puse la dispozitia persoanelor vizate de catre sistemul de drept intern respectiv.

Aceasta interdictie imperativa este consacrata cu scopul de a preveni discriminarile intre indivizi, stabilite pe diferite criterii.

Masuri speciale de securitate vor fi initiate pentru protectia datelor cu caracter personal inregistrate in fisierele automatizate impotriva distrugerii accidentale sau impotriva accesului, modificarii sau difuzarii neautorizate. Articolul 8 al Conventiei prevede garantii suplimentare pentru persoanele in discutie, conform carora acestea pot obtine intr-un termen rezonabil date referitoare la existenta unor astfel e fisiere si la informatiile cuprinse in ele.

Comunicarea trebuie facuta intr-o forma explicita, care sa nu exprime un limbaj echivoc, iar solicitarea unei astfel de comunicari sa nu fie supusa unor conditii de forma excesive si care sa nu fie la indemana solicitantului, sau unor taxe ce depasesc un nivel de trai mediu al societatii respective.

Respectul relatiilor persoanei

Comisia Europeana a Drepturilor Omului a declarat ca notiunea de viata privata „cuprinde si dreptul de a stabili si de a intretine relatii cu alte fiinte umane, mai ales in domeniul afectiv pentru dezvoltarea si implinirea propriei personalitati”.1Comunicarea persoanei prin diferite mijloace (telegrame, scrisori, telefon, internet) este inviolabila. Acest caracter este limitat numai prin lege, practica jurisdictionala nefiind suficienta pentru stabilirea unor reguli de imixtiune in relatiile cu alte persoane.

Curtea Europeana trebuie „sa defineasca intinderea si modalitatile exercitiului puterii de apreciere a Executivului in materie de interceptari”.2 Mai mult, legea care limiteaza dreptul puterii de a intercepta comunicatiile persoanei trebuie sa intruneasca anumite valori de calitate, in acest sens controlul constitutionalitatii legilor avand rolul de a stabili echilibrul dintre inviolabilitatea dreptului la secretul corespondentei si limitarea incalcarii acestui drept de institutiile de stat.

Fara a reveni asupra unor idei prezentate intr-un capitol precedent 3, mai spunem ca aceste limitari trebuie prevazute expres, intr-o enumerare limitativa, iar legea trebuie sa defineasca clar persoanele care pot fi expuse unei urmariri a comunicatiilor lor. Constitutia Romaniei reglementeaza in articolul 53, restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati:

Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Restrangerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existentei dreptului sau a libertatii.

Observam o imbunatatire a textului legal, in ceea ce priveste exprimarea, fata de Constitutia Romaniei in 19911, forma revizuita incluzand notiunea de societate democratica, cat si conditia aplicarii unui tratament nediscriminatoriu celor vizati de dispozitivul normativ.

Codul de Procedura Penala al Romaniei reglementeaza in articolele 911- 914 conditiile in care poate avea loc inregistrarea convorbirilor pe banda magnetica. Astfel, acest fapt este autorizat de catre procurorul general al Curtii de Apel, in conditiile stabilite de lege, daca exista indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni pentru care urmarirea penala se face din oficiu, iar interceptarea este utila pentru aflarea adevarului.

Aceste inregistrari audio sau video pot a se constitui in mijloace de proba. Autorizarea procurorului se da pentru cel mult 30 de zile cu posibilitate de prelungire pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputand depasi 30 de zile. Putem considera, dintr-o interpretare literala a acestui text legal, ca prelungirea inregistrarilor se poate produce la nesfarsit?2

Articolul 91 1 C. Pr. Pen. prevede posibilitatea ca aceste inregistrari sa fie facute si la cererea motivata a persoanei vatamate, cu autorizarea procurorului desemnat de catre procurorul general. Procedura prevazuta este aplicabila si inregistrarilor de imagini, asa cum prevede art. 91 3 C. Pr. Pen. Inregistrarile prevazute de articolele citate pot constitui mijloace de proba si daca sunt prezentate de parti, cu respectarea legii.

Avand in vedere legislatia romana in domeniu, asa cum am enuntat-o, este criticabila de unii autori deja amintiti, considerandu-se ca aceasta ne este suficient de clara. Amintim si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, in privinta determinarii notiunii de victima. Este victima orice persoana a carei comunicatie, facuta in orice mod, este interceptata fara procedurile stabilite de lege.

Lato sensu, jurisprudenta europeana a acceptat ca se incadreaza in aceasta situatie si acea persoana careia sistemul de drept caruia ii apartine nu-i pune la dispozitie mijloace eficiente de protectie a dreptului la secretul informatiei, si implicit la viata privata. In acest sens, Curtea Europeana a elaborat conceptul de victima potentiala/ eventuala a incalcarii vreunui drept fundamental al Conventiei Europene a Drepturilor Omului. S-a admis ca are aceasta calitate orice persoana susceptibila, intr-o situatie data, de a intra sub incidenta unor dispozitii legale considerate incompatibile cu scopurile Conventiei.3

De aceea, o persoana se poate pretinde victima in sensul Conventiei prin simplul fapt al existentei unei legislatii ale carei efecte imediate le poate suferi chiar independent de aplicare ei efectiva la persoana in cauza.4 Astfel, s-a decis ca mentinerea in vigoare a unei legislatii care incrimineaza relatiile homosexuale constituie o incalcare a dreptului reclamantilor la viata privata.

Respectul vietii private a persoanei include si respectul legaturilor sale de familie. Viata de familie, in sensul art.8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, „nu cuprinde numai relatii cu caracter social, moral sau cultural, ci inglobeaza de asemenea si interese materiale, caci o viata familiala existenta si efectiva se caracterizeaza mai ales printr-un raport de dependenta pecuniara.” 1

Pentru a proteja dreptul la respectul vietii familiale, statul trebuie sa intreprinda doua feluri de activitati: in primul rand, sa se abtina sa intervina in mod arbitrar in viata de familie, singura ingerinta fiind determinata de Constitutie, art.53, enuntat anterior, iar in al doilea rand, statul trebuie sa actioneze pentru a asigura respectul efectiv al vietii de familie, „in scopul de a permite interesatilor sa desfasoare o viata familiala normala”2

Nu numai relatiile de familie sunt protejate prin lege, ci si relatiile sentimentale, intrucat aceste exprima raporturi afective voluntare. Aici putem include fara indoiala protejarea relatiilor sexuale. Problema apare atunci cand acest drept la protectia relatiilor sentimentale se contrazice cu morala dominanta in societate. Mai mult decat atat, relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex nu sunt acceptate si considerate legale peste tot in lume, iar casatoria este interzisa in majoritatea statelor, intre persoane de acelasi sex. Dreptul la viata privata antreneaza astfel si un alt drept accesoriu, dreptul la respectul identitatii. Acest drept este pus in discutie mai ales in situatia minoritatilor sexuale: homosexuali si transsexuali.

Homosexualii, conform opiniei dominante a Consiliului Europei, constituie o minoritate care nu trebuie supusa discriminarilor, conform art.14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Situatia in dreptul pozitiv al statelor membre se prezinta deosebit, unele legislatii interzicand relatiile homosexuale (Cipru), altele stbilind o varsta minima pentru a cest gen de relatii (15 ani in Suedia, 16 ani in Elvetia, 18 ani in Franta), altele nu mentioneaza deloc practicile homosexuale (Danemarca, Norvegia).

In dreptul roman, relatiile homosexuale erau incriminate prin Codul Penal, partea speciala, art.200 care prevedea: „relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex savarsite in public sau daca au produs scandal public, se pedepsesc cu inchisoare de la 1 la 5 ani.” Persoanele trebuie sa fie majore, ele constituind infractiuni chiar daca nu erau savarsite in public. Aceasta dispozitie legala a fost insa abrogata, dupa indelungi controverse, prin Ordonanta de Urgenta nr.89/ 21 iunie 20013pentru modificarea si completarea unor dispozitii din Codul Penal referitoare la infractiuni privind viata sexuala, , in lumina uniformizarii legislatiei interne cu cea internationala, respectiv cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor omului, in materie.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a aratat ca: „se intelege de obicei prin transsexuali, persoanele care desi apartin din punct de vedere fizic unui sex, au sentimentul ca apartin celuilalt; ele incearca adesea sa acceada la o identitate mai coerenta si mai putin echivoca supunandu-se pentru aceasta unor tratamente medicale si unor interventii chirurgicale in scopul de a-si adapta caracterele fizice psihismului lor”. Curtea Europeana s-a pronuntat asupra problemei transsexualismului in mai multe cazuri1, „estimand ca refuzul statului de a tine cont in starea civila a recurentului de modificarile intervenite in mod licit, constituie o incalcare a dreptului la respectarea vietii private in sensul articolului 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului”. Statul a refuzat sa ia in consideratie un element determinant al personalitatii recurentului, si anume, identitatea sexuala asa cum rezulta ea din morfologia modificata, din atitudinea psihica a recurentului, din rolul social.

Procedand in acest fel, statul il trateaza ca pe o aparenta fara a lua in considerare efectele tratamentului medical licit.2 In temeiul acestor considerente, Curtea Europeana a decis ca nerecunoasterea juridica a noii identitati a victimei, nu este in conformitate cu jurisprudenta europeana si este abuziva.