Comunicare politica

COMUNICARE POLITICA

Comunicarea politica este "o forma a comunicarii prin intermediul careia se transmit intentionat si directionat mesaje avand continut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare in masa sau prin alte instrumente si actiuni, transfer si contratransfer informational care se realizeaza intr-un camp sau intr-un spatiu de actiune bine definit, intr-o anumita perioada de timp, folosindu-se tehnici si metode de formare a imaginilor actorilor politici specifice publicitatii si care are drept scop principal realizarea unei legaturi pe cat posibil pozitive intre actorii politici si opinia publica si invers" (pag 31-32 Flavius Calin Rusu).

Comunicarea politica poate fi definita in opinia autorului Andrei Stoiciu, plecand de la definirea marketingului politic. Marketingul politic este "metoda globala de organizare, prezentare, promovare a informatiei si a resurselor necesare realizarii unor obiective politice" (pag 13). Resursa cea mai importanta utilizata de catre marketingul politic este informatia. De aici rezulta eticheta ce reprezinta o incarcatura simbolica, imaginea care identifica, da valoare si reprezinta produsul. Astfel informatia este sursa vitala a cunostintelor necesare unei campanii de marketing politic.

Comunicarea politica "include procedurile si actiunile prin care este folosita si organizata informatia politica" (pag 14). Autorul este de parere ca nu trebuie confundata sau identificata comunicarea politica cu propaganda electorala. Comunicarea politica "include toate actiunile de recrutate de personal, de conceptii, de ancheta, de marketing, de evaluare strategica, de grafica, de analiza a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregatire a raspunsurilor care preced, care pot fi tiparirea de afise electorale sau interventia unui candidat pe postul de televiziune" (pag 14).

In cadrul aceleasi lucrari, , identifica patru reguli de baza ale comunicarii politice: pastrarea coerentei, adaptarea campaniei la timpul prezent, identificarea minimala si coordonarea maxima.

Pastrarea coerentei este in opinia autorului un tot unitar al comunicarii politice. Deoarece exista diverse actiuni care se desfasoara la momente diferite si de catre actori diferiti, este obligatoriu sa se pastreze o consecventa. Succesiunea elementelor trebuie sa fie logica, foarte bine gandita pentru ca de unitatea lor depinde si atingerea scopului final. Unitatea actiunilor apare atunci cand se elimina contradictiile la nivel intern sau extern. Aceste conflicte pot aparea atunci cand exista discrepante de imagine, cand un actor politic nu are un discurs fie conform ideologiei sau inconsecvent. Cu alte cuvinte, lipsa coerentei insemna scaderea credibilitatii omului politic, adica, scaderea numarului de votanti.

Adaptarea campaniei la timpul prezent, este o adaptare de fapt la realitatea sociala, economica, politica si culturala a societatii in care traieste. Populatia este cea care va da tonul si ritmul discursului politicianului, pentru ca fara a raspunde la anumite nevoi va aduce cu sine grave disfunctionalitati de imagine si de profil ale actorilor politici. De aceea nici o campanie care a fost efectuata si a fost castigatoare nu trebuie sa fie considerata ca si eficienta din start.

Identificarea minimala, este procesul prin care se face prezentarea produsului. "In marketingul politic, imaginea este cea care da valoare produsului promovat, iar aceasta imagine trebuie sa reprezinte ceva diferit, cu care un alegator sa se poata usor identifica" (pag 16). Cu alte cuvinte, identitatea cuprinde doua componente majore, si anume apartenenta la un grup si diferentierea in cadrul aceluiasi grup. Omul politic este parte componenta a unui partid prin aderarea lui la ideologie, ceea ce il face un membru al grupului. Dar in acelasi timp este necesar ca omul politic sa se diferentieze de ceilalti pentru a putea sa isi creeze identitatea care il va face recunoscut si popular. Imaginea creata trebuie sa fie pozitiva si mai ales mentinuta in aceasta pozitie.

Coordonarea maxima. Elementele ce compun comunicarea politica trebuie puse intr-o anumita ordine pentru a se folosi potentialul fiecarui element la maximum. Pentru ca sa existe o coordonare eficienta este nevoie te etapizarea procesului comunicarii politice precum si respectarea termenilor limita stabiliti pentru indeplinire etapelor. De asemenea este necesara "respectarea tuturor regulilor de prudenta necesare pentru a nu anticipa rezultatelor alegerilor sau deciziilor adversarilor, pentru a nu miza sau folosii informatii care nu sunt sigure si verificate s.a.m.d." (pag 17)

Comunicarea politica, in opinia autoarei Camelia Beciu, are urmatoarele elemente distinctive: o retea de interactiuni, dimensiunea reprezentativa, ritualizarea, rolul mass-media, o practica democratica.

O retea de interactiuni. Comunicarea politica inseamna existenta a mai multi de doi interlocutori. Actorii sociali ce poseda identitati diferite, determina o retea sau o configuratie de retele de care trebuie sa se tina cont in comunicarea politica.

"Din acest punct de vedere, comunicarea politica este un concept global care vizeaza: institutii si actori cu resurse, proiecte si legitimitati diferite; procese, interactiuni si relatii care au anumite configuratii si un anumit impact social" (pag 16).

Comunicarea politica are un emitator pe langa actorul politic si un actor social ce nu poseda identitate politica. Spre deosebire de alte tipuri de comunicare, comunicarea politica "inglobeaza contracte de comunicare diferite, de unde si finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune si, in acelasi timp, informare; strategie si in acelasi timp practica democratia" (pag 16).

Dimensiunea reprezentativa. Un participant la comunicarea politica trebuie sa isi creeze un statut politic, asta daca nu l-a dobandit deja. Comunicarea politica trateaza acele teme ce sunt de interes public si care se incadreaza in perceptiile colective existente la un moment dat.

"Din aceasta perspectiva, comunicarea politica reprezinta un «teritoriu» simbolic in care actorii politici negociaza constructia agendei publice conferind vizibilitate unor proiecte care vizeaza comunitatile, grupurile sociale si societatea in ansamblu" (pag 16).

Ritualizarea. Comunicarea politica este un rezultat al interactiunii dintre actorii sociali diferiti ce sunt reprezentati ai unor institutii, proces din care rezulta o tipologie diversa a interactiunilor ce dau nastere comunicarii politice.

"Din acest punct de vedere, comunicarea politica este mult mai conventionala si mai ritualizata decat alte acte de comunicare" (pag 17).

Rolul mass-media este important in procesul comunicarii politice, deoarece ajuta la o mai buna vizibilitate a informatiei politice pentru a ajunge sa fie dezbatuta de catre public. "Mass-media sunt cele care pot media interactiunea dintre participantii la comunicare politica si care furnizeaza imagini ale acestei interactiuni. Asadar, mediatizarea este o conditie intrinseca a oricarei actiuni de comunicare politica" (pag 17).

O practica democratica. Comunicarea politica in afara rolului strategi pe care il are pentru un actor politic, este si un mijloc de implementare a unor practici sociale. Practicile de comunicare politica dintr-o societate pot evidentia gradul democratic al unei societatii.

Pentru a intelege mai bine comunicare politica, dar mai ales abordarile care stau la baza definirii ei, Gerstle imparte in patru mari abordarii definitiile comunicarii politice: abordarea din perspectiva comportamentalista, abordarea din perspectiva structuro-functionalista, abordarea interactionista si abordarea dialogica.

Abordarea din perspectiva comportamentalista. Unul dintre pionierii comunicarii este H.D. Lasswell care in 1948 punea intrebarea "Cine spune ce, cui, prin ce mijloace si cu ce rezultate?" pentru a putea descrie o actiune de comunicare. Shanon si Wever propun in 1949, locica teoriei matematice a comunicarii. Comunicarea este inteleasa mai intai ca o suma de factori din care fac parte emitatorul, mesajul, receptorul, codul, canalul si situatia. Apoi, comunicarea este conceputa asemenea procesului liniar, care este transmiterea informatiei continute in mesaj de la emitator la receptor. Rezulta astfel ca efectul pe care al produce comunicarea asupra destinatarului este ceea ce o caracterizeaza.

Definitiile ce insista pe procesul de transmitere sau pe efectul ce il produce sunt numeroase. Pentru G.A. Miller, "comunicarea este transmiterea unei informatii de la un punct la altul" (pag 33). "Comunicam pentru a influenta, pentru a produce un efect in concordata cu intentiile noastre" (pag 33), este de parere D.K. Berlo. De la o astfel de idee a comunicarii, este de parere Gerstle, ca s-a incercat definirea comunicarii politice. H. Eulau, S.J. Eldersveld si M. Janowitz, politologi dar care aveau la baza teoriile behavioriste, "imagineaza comunicarea drept unul dintre cele trei «procese (cu liderul si cu structurile de grup) prin care influentele politice sunt mobilizate si transmise intre institutiile guvernamentale si comportamentul electoral»" (pag 33).

Eseu: Elemente cu influenta asupra managementului resurselor umane din organizatie Proiect: Ce face managerul ?

Abordarea din perspectiva structuro-functionalista. Jacques Gerstle este de parere ca o astfel de abordare "schimba definitia comunicarii, inscriind-o in contextul societatii ca pe un ansamblu al sistemelor aflate in relatie. Comunicare politica rezida in ansamblul de procese interactive dintre elementele unui sistem si intre acest sistem si elementele inconjuratoare" (pag 35). Conceptele cheie sunt astfel sistem, schimb, echilibru.

Sistemele, precum cele politice, economice, culturale, care definesc societatea, folosesc un proces de transmitere de informatii prin fluxuri specifice fiecarui mediu. Astfel politicul este situat pe o pozitie secundara.

Comunicarea politica este "o activitate de comunicare, cu specific politic in functie de consecintele ei, actuale sau potentiale, asupra politicului"(pag 36) este de parere R. Fagen. Pentru K.W. Deutsche "comunicarea politica nu are existenta proprie deoarece intreaga politica trebuie analizata ca fiind o comunicare: «a conduce este, mai intai de toate, o activitate de comunicare»" (pag 36).

Eficacitatea sistemului este data de patru factori, este de parere Jacques Gerstle: importanta informatiei, timpul de asteptare necesar sistemului pentru refacere, castigul realizat prin fiecare operatie corectiva si deplasarea scopului comunicarii. De aceea Almond vede comunicarea ca pe "elementul dinamic al sistemului politic, de care depind alte procese, precum socializarea, atragerea, participarea" (pag 36). Potrivit lui D. Easton, "comunicarea nu este un concept central, modelul sau fundamentandu-se pe aceeasi logica a schimbului de informatii intre sistem si mediu. Cerintele si suporturile care intra in sistemul politic sunt transformate in decizii si reactioneaza asupra modelului printr-un mecanism de feedback" (pag 36-37).

Comunicarea politica poate fi definita, dupa cum remarca Camelia Beciu in lucrarea Comunicare politica, tinand cont de aspectul instrumental al comunicarii politice si de cel institutional.

Aspectul instrumental clasifica comunicarea politica ca pe o relatie de persuasiune intre interlocutori, un proces de influentare si intentionalitate.

Astfel, comunicarea politica este, pentru Belanger, "o relatie sociala echivalenta cu influentarea, insa o influentare in primul rand voita, transformata apoi in actiune sau, dimpotriva, in absenta actiunii, adica in omisiune. Este intotdeauna vorba de o interventie intentionala in comportamentul potential al receptorului" (pag 128 / 19).

McNair defineste comunicarea politica ca fiind o "comunicare intentionala despre politic" sau "toate discursurile politice", "nu numai enunturile verbale sau scrise, ci si elementele vizuale de semnificatie precum tinuta vestimentara, machiajul, pieptanatura, designul unui logo, toate acele elemente de comunicare despre care se poate spune ca alcatuiesc imaginea politica sau identitatea". (pag 4 / 19)

Achache este de parere ca sunt necesare cateva conditii minimale comunicarii, cu rol intentional: emitator, receptor, un spatiu public, unul sau mai multe canale de comunicare.

Aspectul institutional percepe comunicarea politica ca pe "un sistem alcatuit din resurse tehnologice, conditii etice, profesionale, reglementari normative si conventionale destinate publicitatii politice". (pag 19)

Negrime considera comunicarea politica "un sistem complex de comunicare a informatiei politice intretinut prin practici jurnalistice, socializare politica si democratizarea institutiilor statului". (pag 20)

Comunicarea politica este, pentru Wolton, "un spatiu in care se relationeaza discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima in mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnalisti si opinia publica prin intermediul sondajelor de opinie". (pag 107 / 20)

Veron, propune o abordare asemanatoare cu cea a lui Wolton. Pentru Veron, analizeaza "produsele" comunicarii politice pornind de la produsele mediatice: "fiecare produs final difuzat de media de informare este o configuratie discursiva profund eterogena care rezulta din negocieri multiple: produsul este traversat de strategiile diferitilor actori care intervin in producerea sa. Altfel spus, este vorba despre o suprafata discursiva care devine locul de intalnire al unor operatori strategici de o mare diversitate". (pag 204 / 20)

Roland Cayrol in Noua comunicare politica, vedea procesul comunicarii politice ca un rezultat al conlucrarii dintre "televiziune, sondajele si publicitatea" (apud Thoveron pag 11), rezultand cea ce el numeste sfanta treime. Dar la aceste trei elemente definitorii Gabriel Thoveron in lucrarea Comunicarea politica azi, mai adauga un element, acela fiind americanizarea, rezultand o cvadratura.

Norris adopta un model interactiv oarecum linear, pentru ca: "comunicarea politica este un proces interactiv referitor la transmiterea de informatie intre oamenii politici, noile media si public. Procesul opereaza de sus in jos, de la institutiile guvernului catre cetateni, orizontal, intre oamenii politici, si de jos in sus, de la opinia publica spre autoritati". (pag 1 / 20)

Gosselin defineste comunicare politica pornind de la tipologia actiunii sociale propusa de Weber (apud Beciu). Comunicarea politica este inteleasa atat ca o relatie pragmatica, cat si ca o structura institutionala. Comunicarea politica este definita dupa doua axe: "una orizontala, care vizeaza relatia actiune-receptare, si cealalta, verticala, care introduce arenele si teritoriile in care se desfasoara comunicarea politica" (pag 21).

Abordarea integrata, sustinuta de Camelia Beciu, subliniaza ca un act de comunicare politica este in acelasi timp: o "relatie" intentionala, o luare de pozitie strategica, precum si un "spatiu" de interactiune; un "ritual", dar si un ansamblu de reglementari juridice; un dispozitiv tehnologic si simbolic "care pune in scena" politicul, dar si o practica democratica; un "mesaj" politic, dar si cognitie politica; marketing politic dar agenda publica. Comunicarea politica, conchide autoarea, este multidimensionala daca privim definirea ei nu prin un model linear sau informational, ci unul constructivist sau discursiv.

Comunicarea politica, dupa cum remarca Jacques Gerstle, in lucrarea Comunicare politica, are la baza trei dimensiuni fundamentale: dimensiunea pragmatica, dimensiunea simbolica si dimensiunea structurala.

Pragmatica este definita ca acea arie care se ocupa cu studiul practicilor reale de comunicare. Pragmatica se refera la "relatia care il uneste pe emitator de receptor si care este mediatizata de comunicare" (pag 25 P. Watzlawick apud Gerstle). Comunicarea politica devine in felul acesta o forma a relatie sociale care se stabileste prin comunicare. Interactiunea este realizata prin persuasiune, convingere, seductie, informare, condamnare, negociere sau dominare. Rezulta astfel o perspectiva practica a comunicarii, una care "poate fi conceputa ca o reprezentare a politicului, definit ca spatiu social al tensiunii dintre cooperare si conflict"(pag 26). Ideea de coopera este subiacenta etimologiei termenului comunicare, cuvant care sugereaza o transmitere de informatii, la un amestec si la o partajare a semnificatiilor.

Simbolurile sunt ceea ce folosesc oamenii pentru a da un sens experientei lor. "a simboliza inseamna a reprezenta realul si a stabilii un raport de semnificatie intre lucruri" (pag 28). Pentru a realiza acest lucru, omul se foloseste de limbaj dar si de rituri sau ritualuri. Semnele care sunt folosite nu doar in comunicarea politica, dar si in alte forme ale counicarii umane se regasesc in coduri. Un cod dupa cum defineste autorul, "este un stoc de semne si un repertoriu de reguli care se combina in mod potrivit pentru membrii unei comunitati lingvistice" (pag 28).

Simbolurile ofera strategii ce pot avea grade diferite de intrebuintare. Strategia simbolurilor se axeaza pe o alegere intre descriere si condensare. Simbolurile condensate se caracterizeaza prin marea incarcatura semantica si prin puterea lor de evocare, de identificare ori de protectie. Enuntarea "permite locuitorilor individuali sau colectivi sa realizeze acte de limbaj controlate, sa aiba o grija mai mare sau mai mica in privinta enunturilor si sa le ofere auditoriului spre a produce mesaje de implicare, de interpretare sau de asociere" (pag 29). Comunicarea politica trebuie sa se foloseasca de umorul popular al istoriilor si glumelor, care pot fi un vector puternic al stereotipurilor sociale, rasiale si nationale.

Dimensiunea structurala face trimitere la caile prin care avanseaza comunicarea politica. Acestea pot fi canale, retele si media prin intermediul carora se deruleaza fluxul comunicarii. Conceptul de retea are doua perspective, una sociala iar o alta de comunicatie.

Reteaua sociala se defineste "prin opozitie cu un aparat, drept o organizatie sociala, neconstituita, adica limite imprecise, cu actanti putin specializati in rolurile si conexiunile aleatorii" (pag 30).

Reteaua de comunicatie este reprezentata ca "o infrastructura, adica un ansamblu de posibilitati materiale de comunicatie, care difera de structura de comunicare definita ca ansamblul comunicarilor schimbate in mod real in cadrul unui grup". Prin structura comunicationala se intelege avantajului material dar care nu realizeaza o structura reala a comunicarii. Pentru a exista stabilitate in interiorul unei retele de comunicare este nevoie de trei factori: resursele informationale distribuite inegal, interesul partenerilor pentru schimb si repartizarea puterii in sensul controlului informatiei.

Camelia Beciu in lucrarea Comunicare politica, defineste comunicarea prezidentiala ca cea care desemneaza ansamblul practicilor si tehnicilor de comunicare prin intermediul carora institutia prezidentiala si/sau presedintele disemineaza informatia de interes public si national.

Comunicarea prezidentiala este in opinia autoarei una din cele mai ritualizate forme de comunicare politica. Aceasta constatare se datoreaza modului in care este perceput procesul de transmitere de informatii din partea presedintelui. Momentele in care presedintele are o interventie sau o convorbire devin momente exceptionale, ajung sa fie evenimente in sine sau semne ca pe scena politica se intampla ceva de importanta maxima, de aici rezulta asa numitul "contract" de comunicare. Prin acest contract conchide autoarea presedintele este "reprezentantul natiunii", iar modul de adresare este alocutiunea.

Muchon analizand comunicarea prezidentiala din Franta, a constatat ca aceasta este una din ce in ce mai personalizata. Astfel se face trecerea de la ritualul ce caracterizeaza comunicarea prezidentiala si se trece la o comunicare ce doreste sa puna accentul mai mult pe psihologia personajului prezidential. Camelia Beciu este de parere ca modul de adresare al presedintelui cu toate ca nu seamana cu o alocutiune propriu-zisa, ea este tot perceputa ca o alocutiune, momente exceptional in care presedintele comunica "in fata natiunii".

Camelia Beciu considera ca presedintele "ca reprezentant al natiunii, evoca sau celebreaza memoria colectiva" (pag 24). Atunci cand presedintele se adreseaza natiunii, natiune ce detine o anumita istorie, el o face in calitate de cetatean, lider politic si lider simbolic. Ca lider simbolic, presedintele se adreseaza natiunii-colectivitate, incarnand valori, caractere si idealuri colective. Ca lider politic, presedintele comunica in numele unui stat. Iar in calitate de cetatean, presedintele se adreseaza in numele opiniei publice.

Pe langa rolul important pe care il are presedintele in comunicare, tot atat de important este si rolul institutiei prezidentiale, a carui comunicare se inscrie "in procesul cotidian al comunicarii politice" (pag 24).

Camelia Beciu realizeaza o impartire a modelelor de comunicare prezidentiala prin prisma modului in care presedintii utilizeaza televiziunea pentru a se adresa natiunii si a interactiunii dintre presedinte, mass-media si public.

Denton si Hart (apud Beciu) sunt de parere ca spectacolul politic se datoreaza televiziunii, care "submineaza adesea dimensiunea democratica a comunicarii prezidentiale" (pag 24). Astfel rezulta: politica popularitatii, televiziunea este cea care a determinat aparitia discursului plebiscitar, a discursului destinat marelui public, consensual si popular; politica aparitiilor publice, acapararea de aparitii publice, de capital televizual; riscul demagogiei, televiziunea prin metodele de prezentare a faptelor diminueaza rationalitatea in procesul decizional, rezultand o diminuare eronata a publicului.

Mouchon (apud Beciu), formuleaza trei modele de comunicare, ce tin seama de interactiunea ce are loc intre presedinte si mass-media si rolul pe care il joaca publicul din perspectiva contactului cu presedintele.

Modelul autoritar sau modelul diadic, este modelul in care presedintele se prezinta ca o autoritate menita sa raspunda intrebarilor jurnalistului-vedeta cu privire la punctele esentiale ce intereseaza populatia.

Modelul agora, este modelul in care intrebarile provin din partea unui public bine selectionat, dar care nu poate avea un dialog iar rolul jurnalistului este acela de a selecta persoanele ce vor adresa intrebari, ne mai fiind un purtator de cuvant al opiniei publice. Mouchon este de parere ca modelul agora prin diversitatea opiniilor este mai bun decat modelul autoritar. Cu toate acestea, constata autorul, interventiile nu sunt egale, ci proportionale cu statul participantilor, rezultand un rol infim din partea publicului care se gaseste in ecuatia comunicarii doar pentru a fi desfasurata comunicarea prezidentiala.

Modelul interactiv, este pentru Muchon, un model de comunicare prezidentiala ce se desprinde complet de logica spectacolului. Spre deosebire de modelul agora, modelul interactiv permite un dialog intre public si presedinte. Cu toate acestea exista riscul aparitiei sindromului discutiei de cafenea. Adica, calitatea dialogului depinde foarte mult de selectia participantilor si a interventiei acestora. Un alt risc ar mai fi complexitatea intrebarii care nu permite un raspuns succint si convingator din parte presedintelui.

Jacques Gerstlé in cartea Comunicarea politica este de parere ca televiziunea a jucat un rol important in schimbarea si modelarea strategiilor comunicarii prezidentiale. Sufragiul universal dar mai alese separarea puterilor a determinat un proces de administrare zilnica a comunicarii prezidentiale, pentru ca institutiile media, este de parere autorul, au dobandit o importanta strategica in jocul puterii. Comunicarea electorala avea rolul de a aduce popularitatea candidatului, iar acest proces este unul de care presedintele nu se poate lipsi. Cu alte cuvinte "presedintele duce o campanie fara oprire, in care comunicarea se bazeaza pe popularitate" (pag 92).

Institutia prezidentiala poate sa asigure un control al comunicarii. Prin control, autorul, intelege modul in care va fi construita scena politica. Politica de comunicare va putea sa gestioneze modul in care este organizat un eveniment sau chiar participarea la acel eveniment.

Presedintele nu trebuie doar sa aiba acces la media direct, adica prin discursuri, ele trebuie sa poata avea si o acoperire in cadrul programelor de informare mai ales a programelor televizate. Astfel spus, "administrarea agendei prezidentiale permite orientarea acoperirii mediatice spre actualitate sau inspre crearea actualitatii" (pag 93).

Opinia lui Jacques Gerstlé analizand sistemul politic francez, unul bicefal, este aceea ca timpul acordat presedintelui si guvernului, tind sa fie in favoarea celui de-al doilea. Cu toate acestea, timpul acordat guvernului nu este impartit intre Ministere, ci este concentrat asupra puterii, asupra unui singur om. In plus, presedintele are ca responsabilitati si pe cea de reprezentant al natiunii, rezultand astfel o acoperire media nesolicitata.

Dimensiunea functiei prezidentiale este cea care determina strategia de comunicare. Presedintele, arata autorul, "in perioadele de criza interna sau internationala, in conjuncturile electorale sau in timpul exercitarii curente a puterii", va trebuii sa gestioneze diversele aspecte simbolice ale rolului de: "gardian al institutiilor, garant al unitatii nationale, arbitru, figura tribuniana, sef militar si diplomat" (pag 94). Situatiile de criza in care presedintele este privit ca un garant al libertatii cetatenilor, are suportul segmentelor de opinie ostile.

Comunicarea prezidentiala merge mai departe pana acolo incat vrea sa controleze scena, modul in care este distribuita informatia dar mai ales ce fel de informatie ajunge la public.

De cele mai multe ori, este de parere Jacques Gerstlé, comunicarea prezidentiala are ca baza de sustinere "administrarea popularitatii presedintelui si a deciziilor acestuia, precum si de mentinerea legitimitatii" (pag 94). Functia de presedinte permite orientarea strategiilor de comunicare spre o anumita problema, fie crearea unei noi directii ce trebuie dezbatuta. Perioadele de criza sunt cele mai bune momente pentru presedinte sa isi transmita mesajul, iar oricare ar fi situatia criza sau ameliorare, el trebuie sa isi orienteze discursul in asa mod incat el sa se plieze pe situatia data.

Comunicarea politica a presedintelui nu se rezuma doar la relatarile televizate sau la articolele aparute in ziare, ci pot fi deplasarile in strainatate sau acele gesturi de forta simbolica.

Jacques Gerstlé defineste comunicarea prezidentiala nu doar ca o reducere la cateva tehnici, ci ca pe "un ansamblu de eforturi ale presedintelui, canalizate in directia unui control - prin cuvant, tacere, actiune - al definirii situatiei politice oferite de mijloacele media si de alti actanti politici, sprijnindu-se pe resursele oferite de pozitia institutionala" (pag 96). Obiectivul consta in a orientarea eforturilor spre o reprezentare a eforturilor spre o redare a situatie care sa fie conforma cu punctele de vedere ale presedintelui. Pentru ca acest obiectiv sa fie indeplinit trebuie administrate din timp luarile de cuvant, a intervalelor de tacere si a politicii simbolice.