Irigarea culturilor - conducerea apei de irigat la terenul cultivat

Asigurarea culturilor din pepiniere cu apa, corespunzator cerintelor, reprezinta una din principalele cai de sporire cantitativa si calitativa a productiei de puieti. Chiar daca unele plante lemnoase suporta deficitul divers prelungit de umiditate in sol, marea majoritate a speciilor fores­tiere cultivate in pepiniere realizeaza un maximum de vegetatie si cres­tere atunci cand in sol este asigurata aprovizionarea activa cu apa a rada­cinilor. Obisnuit, aceasta situatie de umiditate optima pentru culturi se gaseste la mijlocul intervalului dintre coeficientul de ofilire si capacitatea de camp pentru apa a solului. In conditii de optim hidric in sol, toate functiile plantelor se desfasoara normal si  cresterile sunt active. Exista la noi regiuni si perioade secetoase, cand regimul de umiditate inregistreaza o departare, mai mica sau mai mare, de acest optim. In aceste situatii, plan­tele cultivate absorb tot mai greu si mai putina apa iar cresterile vege­tative scad puternic.

Pentru a avea o imagine cat mai clara, privind asigurarea umiditatii optime in sol pe toata durata cat se cultiva terenul, este necesar sa se intocmeasca bilantul apei in sol. La stabilirea acestuia se au in vedere, pe de o parte, acumularile (din zapada topita peste iarna, din precipitatiile cazute in perioada de vegetatie, din apa freatica ajunsa in stratul fiziologic al solului) si, pe de alta parte, pierderile (prin evaporatie, transpiratie etc.). Cand raportul dintre apa acumulata si apa pierduta este subunitar, apare necesitatea completarii cantitatii de apa in deficit, prin irigare sau udat artificial.

Irigarea este o masura tehnica prin care se urmareste, la nevoie, apro­vizionarea dirijata a solului cu apa.

In vederea reducerii sau inlaturarii udatului artificial se iau obisnuit masuri pentru sporirea acumularilor de apa in sol (prin desfundarea adanca de toamna, retinerea zapezii peste iarna etc.) si pentru diminuarea pier­derilor (prin afanarea superficiala a solului si  mulcire, prin combaterea buruienilor etc.). Cu toate aceste masuri, in regiunile secetoase ale tarii, umiditatea naturala a solului ramane insuficienta pentru cresterea normala a culturilor. Situatii similare pot sa apara si in unele regiuni cu precipitatii anuale suficiente, cand se cultiva specii mai exigente fata de umiditate sau cand apar perioade de seceta. De aceea, se impune ca orice pepiniera sa fie asigurata cu o sursa de alimentare cu apa pentru irigarea culturilor la nevoie.

Conducerea apei de irigat la terenul cultivat se face in mod diferen­tiat, in functie de debitul si  nivelul sursei, de relieful terenului si de metoda de irigare folosita. Astfel, in cazul cand sursa de apa este un rau sau parau, lac ori bazin de acumulare, in care nivelul apei este la o cota mai ridicata decat terenul de irigatie, trecerea apei din sursa pe canalul sau conducta principala se face gravitational. Daca apa din sursa de alimentare se afla sub nivelul terenului de irigat, se folosesc pompe care ridica si dirijeaza apa cu presiune pe conducte principale.

Oricare ar fi sursa de alimentare, apa folosita la irigat trebuie sa corespunda unor conditii de calitate. In solurile bine aprovizionate in ele­mente minerale, cantitatea de saruri din apa de irigat nu trebuie sa depa­seasca 1 g/l. Utilizarea unor ape cu continut ridicat de saruri determina cresterea concentratiei solutiei solului, care influenteaza negativ cresterea culturilor. De asemenea, nu este admis ca apa de irigare sa contina rezi­duuri nocive pentru culturi. Temperatura apei folosite la udat artificial trebuie sa aiba valori apropiate de cea a mediului inconjurator (15-20°C in lunile de vara). Apa prea rece duce la perturbarea proceselor fiziologice ale culturilor irigate. De aceea, in multe pepiniere, sunt necesare bazine pentru incalzirea naturala a apei inainte de folosirea ei la udat.

Aprovizionarea culturilor cu apa se face pe mai multe cai si anume, prin irigare de suprafata sau prin revarsare, irigare subterana sau submersiune si prin ploaie artificiala sau aspersiune. Oricare ar fi metoda aleasa, ea trebuie sa fie accesibila mecanizarii, sa asigure udarea uniforma a solului pe adancimea pana la care patrund radacinile, sa mentina struc­tura solului, sa evite levigarea elementelor minerale din straturile supe­rioare ale solului etc.

Irigarea de suprafata prin revarsare, presupune ca terenul pepinierei sa fie usor inclinat (l-2°), iar sursa de apa situata la cota cea mai ridicata din cuprinsul sau vecinatatea pepinierei. In acest caz, apa de udat curge sub forma unei panze subtiri si continue pe suprafata cultivata sau este dirijata cu ajutorul unor rigole sapate intre randurile de puieti. Irigarea culturilor nu se realizeaza uniform; de aceea, metoda poate fi folosita cel mult in pepiniere de importanta secundara, situate la munte, unde necesi­tatea udatului artificial apare mai rar.

Analiza: Modul de folosire a ingrasamintelor naturale in livada Referat: Lucrarile solului – aspecte privind utilizarea masinilor

Irigarea subterana prin submersiune presupune conducerea apei sub presiune printr-o retea de tuburi perforate si ingropate la o anumita adancime in sol. Metoda este putin folosita, deoarece se consuma o cantitate mare de apa la irigat, iar conductele ingropate pot incomoda adesea lu­crarea si intretinerea solului.

Irigarea prin aspersiune este metoda cea mai avantajoasa si frecvent folosita in pepinierele mari cu caracter permanent. In acest caz, apa este adusa sub presiune si distribuita pe suprafetele de irigat cu ajutorul aspersoarelor (pluviatoarelor) sub forma de picaturi (ploaie artificiala). Udatul prin aspersiune umezeste nu numai solul, ci si atmosfera inve­cinata, spala si racoreste frunzele plantelor cultivate. In cadere, picaturile de apa absorb din aer oxigen, bioxid de carbon si alte gaze, avand astfel capacitate mai mare de solubilizare a elementelor minerale din sol. In apa folosita la irigarea prin aspersiune pot fi solubilizate ingrasaminte chimice pentru fertilizarea suplimentara in perioada de vegetatie. De asemenea, aspersiunea poate fi folosita usor ca masura de combatere a ingheturilor.

Indiferent de metoda de irigare adoptata, cantitatea de apa folosita trebuie sa asigure mentinerea unei umiditati optime in sol. Cantitatea de apa care se administreaza unei culturi, pe suprafata de un hectar, intr-o repriza, reprezinta norma de udare, ce se calculeaza cu formula :

in care :

Q    este norma de udare (in m³/ha) ;

H    - grosimea stratului de sol activ care se uda (in m) ;

Gv greutatea volumetrica a stratului activ (in t/m³) ;

C - capacitatea de camp pentru apa in % din greutatea solului uscat ;

P_min plafonul minim (in %).

Plafonul minim al umiditatii solului marcheaza pragul deasupra ca­ruia se afla domeniul umiditatii usor accesibile sau limita inferioara a acestei umiditati. Se deduce din formula :

in care :

Co este coeficientul de ofilire ;

C  - capacitatea de camp pentru apa a solului.

Cand umiditatea solului scade sub plafonul minim, alimentarea cu apa a culturilor prin irigare trebuie sa fie facuta in toate fenofazele de crestere vegetativa si mai cu seama in perioadele de crestere activa. In cazul speciilor cu seminte marunte, care se seamana la suprafata sau pana la adancimea de l-2 cm, este necesara o udare premergatoare semanatu­lui daca solul nu este suficient de umed.

Dupa rasarirea culturilor, determinarea si cunoasterea permanenta a intervalului umiditatii usor accesibile si a pragului de trecere la plafo­nul minim al umiditatii prezinta o importanta deosebita in tehnica irigatiei, deoarece pe baza acestor date, se pot stabili riguros stiintific momentul de aplicare a udarilor si  marimea normei de udare, pentru completarea rezervei de apa din sol la nivelul capacitatii de camp.

La sfarsitul verii sau inceputul toamnei, udatul artificial inceteaza, pentru a da posibilitatea coacerii tesuturilor la puieti. In lipsa de ploaie, irigatia se aplica si cu ocazia repicajului, butasirii sau recoltarii materia­lului de plantat.