Rolul investitiei in economia mondiala

Rolul investitiei in economia mondiala

Investitiile au un puternic efect de antrenare atit in interiorul economiilor nationale, cit si in cadrul economiei mondiale; efectul investitiilor se manifesta atit in plan economico-social, cit si in plan tehnico-stiintific si cultural.

Efectele scontate ale activitatii investitionale au influente determinante asupra dezvoltarii economiei unei tari din multiple puncte de vedere. Prin efectul lor benefic, se creeaza si se asigura o strinsa corelatie intre procesul de productie, repartitie, schimb si consum. Investitiile contribuie la dezvoltarea continua si in lant a legaturilor dintre ramurile si sectoarele economice.  In ansamblul lor, investitiile au un efect multiplicator asupra activitatii economice a unei tari, antrenind si dezvoltind relansarea economica, fapt care conduce la sporirea profiturilor agentilor economici si implicit la o contributie sporita a acestora, prin majorarea cuantumului bazei impozabile, fata de bugetul statului.

Efectul multiplicator al investitiilor rezida si in aceea ca dezvoltarea unei anumite ramuri industriale necesita cresterea corespunzatoare si a altor ramuri si subramuri, care contribuie la sustinerea si dezvoltarea acesteia.

Se poate aprecia ca investitiile constituie un factor activ ce asigura implimentarea tuturor solutiilor de tehnica si tehnologie avansata pentru economia tarii, creindu-i posibilitatea de a deveni competitiva pe pietele externe.

Rolul si functiile investitiilor in asigurarea cresterii economice a fost abordat de diverse doctrine economice si dezvoltat in timp in diverse modele de crestere economica. Conceptul de crestere economica presupune sporirea cantitativa a activitatilor si rezultatelor acestora in ansamblul economiei nationale, in strinsa legatura cu factorii care contribuie la aceasta sporire[1]

Cresterea economica poate fi realizata numai prin sporirea potentialului productiv. Acesta insa sintetizeaza efortul intregii economii nationale si este determinat de volumul disponibil al factorilor de productie si de nivelul eficientei utilizarii acestor factori. Potentialul productiv se formeaza si se dezvolta prin acumularea de capital uman si material, deci prin investitii economice, iar rata sa de crestere reflecta posibilitatile de sporire a productiei reale[2]

Procesul de crestere economica este unul de adaptare reciproca a cererii si ofertei agregate, fiind astfel abordat prin prisma modificarii potentialului de productie a ofertei agregate sau prin prisma productiei reale. In contextul primei abordari procesul de crestere economica este sustinut de factorii ofertei agregate, iar in cel de-al doilea context, de factorii cererii agregate. Generatoare de utilitati de consum si de capital de productie, cererea globala efectiva este cea care determina agentii economici sa produca bunuri materiale si servicii in functie de anticiparile pe care le fac cu privire la vinzarea acestora. Generatoare de venituri de consum, economii si investitii, oferta globala efectiva sustine cererea globala efectiva, asigurindu-i atit utilitati necesare, cit si mijloace banesti pentru realizarea lor reala in cadrul tranzactiilor economice.

Cresterea economica prin oferta depinde, in principal, de urmatorii factori: munca, exprimata prin numarul total al lucratorilor (L), capitalul (K), inovarea tehnologica (T). Comensurarea influentei acestor trei variabile exogene asupra cresterii economice, care poate fi exprimata prin venitul national (Y), se face de regula, cu ajutorul functiei de productie. In aceasta situatie functia macroeconomica de productie este:

Y = f (L,K,T)

Cresterea volumului factorilor utilizati si avantajele tehnologice contribuie la cresterea productiei. Ecuatia urmatoare reflecta dependenta ratei de crestere a productiei de ratele de crestere si de structura in care se combina acestia la un moment dat:

DY/Y = aDL/L + (1-a)DK/K + DT/T

unde: DY/Y - ritmul de crestere a productiei,

DL/L - ritmul de crestere a volumului de munca,

DK/K - ritmul de crestere a volumului de capital,

DT/T - ritmul de crestere a progresului ethnic,

a si (1-a) - exprima ponderea din venitul national care revine muncii si respectiv capitalului.

Ritmul inovarii tehnologice se reflecta nemijlocit in cresterea productivitatii globale a primilor doi factori, si implicit in cresterea productiei reale. Asadar, intr-o perioada determinata de timp, inovarea tehnologica determina o crestere a productivitatii globale a unei oferte date de capital si munca, devenind un factor direct de multiplicare a venitului national.

Principiul acceleratorului.

Procesul cresterii economice prin cererea agregata a fost analizata prin intermediul principiului acceleratorului, formulat pentru prima data de A. Aftalion (preluat mai tirziu de J. M. Keynes, S. Kuznets, R. F. Harrod si P. Samuelson), potrivit caruia venitul national se majoreaza ca raspuns la cresterea cererii agregate. Deoarece cresterea cererii de bunuri de consum atrage dupa sine sporirea productiei si ridicarea gradului de utilizare a capacitatilor de productie in ramurile care produc aceste bunuri. La un moment anumit stocul de capital devine insuficient si apare necesitatea efectuarii de investitii noi pentru a face fata cererii suplimentare de bunuri de consum, intrind in actiune principiul acceleratorului. Daca acceleratorul este notat cu A, in urma sporirii cererii de bunuri de consum, acesta va fi prezentat astfel:

unde:

DI - sporul de investitii,

DC - sporul cererii de bunuri de consum.

Acest principiu explica faptul ca o variatie a cererii de bunuri de consum antreneaza o modificare si mai mare a investitiilor in economie, dupa care in mod corespunzator sporesc vinzarile firmelor. La inceput cresterea autonoma a investitiilor este cea care dezvolta productia si sporeste consumul, pentru ca treptat, aceste cresteri impreuna cu anticiparile pe care le genereaza, sa contribuie la incurajarea investitiilor. In acelasi timp, sporurile de venit obtinute in urma vinzarilor antreneaza o noua cerere de bunuri de consum care, la rindul sau, determina intreprinderile implicate sa-si restructureze si modernizeze capacitatile de productie, prin noi investitii.

Insa marimea acceleratorului in economie este greu de anticipat si, cu atit mai mult, de cuantificat,daca se au in vedere ca apar o serie de factori:

deoarece o serie de intreprinderi au capacitati de productie neutilizate sau care dispun de stocuri, exista posibilitatea de a raspunde cererii suplimentare aparuta pe piata fara a realiza investitii suplimentare;

decizia de a investi, la nivel microeconomic, depinde de anticiparile intreprinderilor cu privire la cresterea viitoare a cererii de consum, fapt deosebit de dificil de realizat;

chiar daca capacitatile de productie sunt amortizate, unele pot fi utilizate si dupa expirarea perioadei normale de functionare, existand posibilitatea de sporire a productiei chiar fara investitii;

producatorii de bunuri investitionale, pe termen scurt, nu se pot adapta promt si in toate cazurile la cererea suplimentara de bunuri investitionale, ceea ce poate bloca procesul cresterii imediate a productiei;

planificarea anticipata a investitiilor de catre intreprinzatori, face ca uneori activitatea investitionala sa nu sa se poata adapta, pe termen scurt, la ajustarile impuse de evolutia cererii la bunurile de consum.

In mod general, majoritatea doctrinelor economice considera ca investitiile, fiind un mijloc de sporire a capitalului tehnic, au un efect direct asupra productiei, ocuparii fortei de munca si a veniturilor, favorizand sporirea lor intr-o etapa viitoare. In procesul investitional se formeaza relatii determinate intre volumul investitiilor si sporul de productie sau venit datorat acestora, avind un impact nemijlocit asupra ratei de crestere economica.

Referat: Raspunde repede si bine - joc didactic la matematica Referat: PROBA DE EVALUARE - numerele naturale de la 100 la 1000

Principiul multiplicatorului (modelul lui Keynes).

Aceste relatii sunt exprimate in special de multiplicatorul investitiilor sau principiul multiplicatorului, inventat de R. F. Kahn in 1931 si folosit pe larg de Keynes in lucrarea sa de baza "Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor", pe fondul unor serioase distorsiuni economice si sociale, cu care se confruntau economiile nationale si care au culminat cu criza economica din 1929-1933.

Multiplicatorul lui Kahn se sprijina pe conceptul de "cheltuiala" si exprima sporul de venit indus de cresterea cheltuielilor de investitii. Multiplicatorul arata de cate ori este mai mare sporul de venit adus de un spor al investitiei.

Daca multiplicatorul este notat cu K, in urma sporirii investitiilor obtinem:

iar

unde:

- sporul de venit

- sporul de investitii.

Investitiile suplimentare - prin efectul lor asupra productiei, ocuparii fortei de munca, cererii de bunuri de consum si de bunuri de capital - atrag o crestere a venitului de K ori mai mare decit sporul investitiilor.

Keynes a introdus in analiza multiplicatorului conceptul de inclinatie marginala spre consum (c') si de inclinatie marginala spre economii (s'), pentru a demonstra cum se repartizeaza venitul intre consum si investitii in scopul realizarii unei anumite cresteri economice, marcata, in analiza sa, de cresterea ocuparii. In acest sens, Keynes afirma ca "multiplicatorul ne spune cu cat trebuie marita folosirea miinii de lucru incat sa dea nastere unui spor de venit real suficient de mare pentru a determina populatia sa faca economii suplimentare necesare; el este o functie de inclinatiile psihologice ale populatiei"[3].

Incorporarea in analiza a inclinatiilor psihologice, exprimate de c' si s', a condus la determinarea multiplicatorului investitiilor (K) in functie de acestea:

Deci K este inversul inclinatiei marginale spre economii (s'). Cu cit sunt mai ridicate cheltuielile suplimentare de consum, cu atat este mai mare K si invers, cu cat se economiseste mai mult din venitul suplimentar, cu atat K corespunzator este mai redus.

Mecanismul multiplicatorului ofera posibilitatea determinarii sporului de venit care rezulta din cresterea investitiilor. Este foarte important de subliniat faptul ca efectul multiplicatorului este acelasi si in cazul unei reduceri a investitiilor in sens negativ insa.

Pentru Keynes si discipolii sai, aceasta constatare a avut o importanta cruciala. Keynes rastoarna toate canoanele de pana atunci, afirmand faptul ca: "Statul poate sa intervina in timpul recesiunii pentru a grabi relansarea economica. De ce sa asteptam atita vreme si sa induram atitea suferinte, pina cand economia se va insanatosi singura?". Keynes respinge ca gresita, legea Say, sustinind ca echilibrul economic nu se stabileste in mod automat. Sistemul economic capitalist, scrie el, "pare a fi capabil sa se mentina de-a lungul unei perioade considerabile intr-o stare cronica de activitate subnormala, fara sa se manifeste vreo tendinta nici spre redresare, nici spre prabusire totala".

Pina la Keynes insa, economistii clasici recomandau statului sa nu intervina prin politici economice discretionare, nici in timpul recesiunii, nici in timpul expansiunii economice, motivand ca pe termen lung economia se va autoregla (este vorba despre legea debuseelor sau legea lui J. B. Say care a analizat circuitul economic, ajungind la concluzia ca in conditiile economiei de piata crizele generale de supraproductie sunt imposibile).

Elementul de rezistenta, in jurul caruia vor gravita mai tirziu toate politicile dirijiste, este investitia. Datorita efectului de multiplicator al investitiei, interventia statului poate fi eficienta.

In perioadele de recesiune, orice stimulare a investitiilor induce un efect amplificator de relansare economica. In perioadele de expansiune, "supraincalzirea" economiei poate fi evitata prin descurajarea investitiilor. In majoritatea terapiilor dirijiste pe care keynesistii le recomanda, instrumentele fiscale joaca un rol cheie. Nici politicile de interventie monetara nu sunt dispretuite, dar ele sunt mai putin eficiente in aceste circumstante. Iata de ce, din perioada postbelica pina in prezent, foarte multe dintre statele lumii au acordat o atentie deosebita politicilor statului in domeniul investitiilor.

Avind in vedere importanta pe care o reprezinta investitiile, ca suport material al cresterii economice, in literatura economica se prezinta un numar important de modele macroeconomice care abordeaza corelatia directa dintre investitii si cresterea economica sau indirect prin intermediul capitalului fix. Pe linga principiul acceleratorului si multiplicatorului, mai exista un sir de modele ce abordeaza aceasta corelatie cum sunt modelul lui R. F. Harrod, E. Domar, I. B. Clark si R. Solow prin prisma impactului pe care il au investitiile asupra cresterii economice[4]

Modelul lui R. F. Harrod (coeficientul capitalului).

Considerat unul din creatorii teoriei cresterii economice, adept si continuator al teoriei keynesiste, R. F. Harrod considera ca intre capitalul in functiune si veniturile realizate, in conditiile unui progres tehnic neutru si a unei rate a dobinzii neschimbate, exista un raport constant. Relatia care exprima aceasta legatura numita coeficientul capitalului b se calculeaza astfel: 

,

unde:

K - reprezinta capitalul in functiune,

V - venitul realizat.

Prin acest model Harrod demonstreaza ca sporul de capital din anul curent va duce la cresterea venitului in anul urmator, care la rindul sau va asigura un nou spor de capital. O data stabilit b, coeficientul capitalului, poate fi determinat volumul investitiilor necesare pentru obtinerea unui anumit venit V, folosind relatiile:

K = b · V

Aceasta relatie este privita integralist, marginalist ea va deveni:

DK = b · DV

iar  DK = I, deci: I = b · DV

unde:

DK - reprezinta cresterea capitalului de la un an la altul,

I -  investitiile necesare pentru obtinerea venitului V.

Deci modelul elaborat de Harrod ne arata ca un anumit volum de investitii (I) determina o crestere corespunzatoare a venitului (DV)

In ceea ce priveste capitalul unui agent economic, acesta se imparte in capital banesc, folosit pentru cumpararea unor utilaje, materii prime, plata salriilor etc., si capitalul productiv, care constituie forma naturala a capitalului avansat si deci materializat in masini, utilaje, instalatii de lucru etc. In acest caz conditiile la care se refera Harrod sunt indeplinite numai pentru o perioada scurta de timp deoarece progres tehnic neutru practic nu exista, promovarea progresului tehnic realizindu-se in mod continuu, iar ratele dobinzilor se modifica in mod simtitor de la o perioada la alta. Cu toate acestea, aplicarea acestui model are rezultate bune, daca se calculeaza pentru o perioada de 4-5 ani, mai ales in conditiile unei economii stabile, dinamica in care se asigura o modernizare si restructurare continua, dar fara crize economice si salturi, cum sunt inflatia, somajul si blocajul economic.

Modelul lui E. Domar (productivitatea investitiilor).

In cadrul modelului lui E. Domar venitul este inlocuit cu nivelul capacitatii de productie realizata cu ajutorul noilor investitii. El considera ca raportul este constant iar progresul tehnic promovat in unitatea economica respectiva nu are o influenta determinanta in perioada analizata. Modelul lui Domar are urmatoarea expresie:

in care:

- reprezinta productivitatea investitiilor,

Q - capacitatea de productie,

I - volumul investitiilor,

t - timpul.

Folosind diferentele finite, relatia prezentata mai sus devine:

Indicatorul astfel calculat exprima volumul productiei care poate fi obtinut la un leu investit, mai exact sporul de capacitate de productie realizat un leu investit. Facind analogie intre productivitatea investitiilor si coeficientul capitalului (b) si avind in vedere ca prin capacitate de productie se intelege productia maxima ce poate fi obtinuta in anumite conditii tehnice date, intre cei doi indicatori se stabileste relatia:

ceea ce inseamna ca productivitatea investitiilor este inversul coeficientului capitalului si deci in practica economica poate aplicat fie unul fie celalalt. De altfel, cele doua modele au fost elaborate in acelasi an, fapt pentru care, in literatura de specialitate poate fi intilnita denumirea de modelul Harrod-Domar.

Modelul lui R. Solow.

O analiza mai ampla a modelului de crestere economica a fost realizata de R. Solow, laureat al Premiului Nobel pentru economie, prezentind modelul "cresterii stabile" (1956). Procesul de productie si cresterea economica, in general, sint influentate de o serie de factori economici si sociali. In conceptia lui Solow realizarea corelatii stabile, a unui echilibru economic, poate fi exprimata prin relatia:

c = a / b,

in care:

c - reprezinta rata de crestere a populatiei ocupate,

a - ponderea fondului de investitii in totalul produsului national net,

b - coeficientul capitalului.

Prin aceasta relatie se arata ca obtinerea unui echilibru economic se realizeaza numai in conditiile in care intre ritmul de crestere a populatiei ocupate si ritmul de crestere a capitalului fix exista o egalitate. In caz contrar, in cadrul procesului de dezvoltare economica apar distorsiuni. Astfel, daca ritmul de crestere a populatiei ocupate este superior ritmului de crestere a capitalului fix atunci c va indica o folosire ineficienta a fortei de munca, respectiv la scaderea productivitatii muncii, iar volumul redus de capital fix nu asigura promovarea progresului tehnic. Si invers, cind cresterea numarului de salariati este inferioara cresterii capitalului fix, situatia reflecta un ritm fortat pentru investitii, o supraindustrializare care nu asigura folosirea corespunzatoare a utilajelor din dotarea economiei nationale. Este evident faptul ca nici unul din cazurie prezentate nu este favorabil asigurarii unei dezvoltari echilibrate a economiei, fapt ce impune ca in activitatea practica sa se respecte conditiile modelului propus de Solow.

O cercetare empirica a fenomenelor de crestere si transformare, inceputa in anii '60 ai sec. XX, ce contine preocupari legate de procesele pe termen lung intr-o analiza comparativa a experientei natiunilor, a fost realizata de Simon Kuznets[5].

El a introdus conceptul de crestere economica moderna, care are un continut mult mai divers decit cel definit de alti specialisti in domeniu, luind in considerare si schimbarile institutionale ce favorizeaza schimbarile structurale. Potrivit lui Kuznets, exista factori specifici comuni si un mecanism de interactiune, prin care se produce in lume cresterea economica moderna. Principalii factori, considerati a fi comuni econoiilor nationale din prezent, sunt: sistemul industrial, sistemul de productie care se bazeaza pe utilizarea potentialului tehnologic creat de stiinta moderna; afinitatea dorintelor si aspiratiilor umane. Aceasta se manifesta printr-o rezistenta relativ scazuta fata de difuzarea tehnologiei moderne si prin vointa larg raspindita de a atinge standarde superioare de performanta economica si un nivel de trai mai ridicat. Elementul cheie, evidentiat de Kuznets este faptul ca , daca nu ar exista factorii transnationali substantiali, nu ar exista trasaturile comune semnificative ale cresterii economice a natiunilor.

La mijlocul anilor '80, a aparut o noua teorie a cresterii economice, elaborata de Paul Romer[6] si Robert Lucas, avind ca premisa faptul ca acumularea de capital se asociaza cu acumularea de cunostinte, intrucit in timp nu se produc mereu aceleasi bunuri, ci se produc bunuri noi sau tehnologii noi.

Ideea modelului consta in aceea ca productivitatea unei activitati economice este mai ridicata cind se desfasoara in cadrul altor activitati. Astfel, randamentul social este superior randamentului privat, ceea ce explica aparitia unor externalitati tehnologice pozitive, concretizate in cresterea productivitatii. Acestea provin din acumularea unui factor k ce nu prezinta doar capital fizic, ci si cunostinte. Externalitatile utilizarii capitalului fizic apar datorita complemenatritatii intre firme si activitati, iar externalitatile cunostintelor sunt o consecinta a difuzarii cunostintelor de care beneficieaza toti agentii economici, in virtutea circulatiei informatiei. P. Romer postuleaza ca este posibila mentinerea unei rate pozitive de crestere economica, in conditiile in care randamentele descrescatoare ale factorilor de productie sunt compensate continuu de perfectionarea tehnologiilor, realizata ca urmare a acumularii de capital (k). Investitiile in tehnologii implica modificari in procesele de productie, sporind volumul de produse si competitivitatea acestora, folosind acelasi volum de resurse. Anume acest tip de schimbari permite mentinerea unei cresteri economice continue.

Deci, analiza procesului cresterii economice si afirmarea teoriilor cu privire la aceasta, in ultimile decenii, are tendinte specifice stiintei contemporane, considerind progresul tehnic si factorii ce conditioneaza acest progres ca factor major al cresterii economice. Din perspectivele lui S. Kuznets, H. B. Chenery si a altor economisti, o crestere economica este imposibila doar prin aplicarea unor instrumente macroeconomice. Politica ce tine cont de concordanta dintre efectele la nivel macroeconomic si microeconomice ar fi mult mai eficienta si ar consta din urmatoarele directii:

dezvoltarea unui mediu economic si investitional favorabil pentru realizarea modernizarii si inovarii economice a intreprinderilor;

ridicarea nivelului de calificare a fortei de munca si a numarului de personal calificat;

accelerarea procesului de modernizare a fondurilor fixe;

reformarea si restructurarea sferei tehnico-stiintifice, care determina un potential stiintific ridicat.

Materializarea cresterii economice in unele tari, cum ar fi Japonia[7], a demonstrat, practic posibilitatea materializarii performantelor prin directionarea investitiilor in ramurile prioritare, stimularea si sustinerea progresului tehnico-stiintific in vederea materializarii obiectivelor fundamentale ale cresterii economice.

Izvorul principal pentru realizarea investitiilor il constituie sursele interne. Totusi, fata de ritmul cu care se cere a fi realizata modernizarea productiei si tehnologiilor, precum si fata de necesitatea dezvoltarii si adaptarii productiei si tehnologiilor la exigentele participarii la schimburile economice internationale, nu sunt intotdeauna suficiente mijloace investitionale, precum si tehnologiile adecvate disponibile de provenienta autohtona in raport cu nevoia valorificarii unor resurse naturale si cu cerinta realizarii unor obiective privind dezvoltarea si modernizarea unor ramuri[8]

Deoarece nevoia de capital si de investitii in conditiile globlizarii se ridica la un nivel mult peste posibilitatile economice actuale, se impune apelarea la capital strain. Doar efectele ISD asupra economiei tarilor receptoare sunt bine cunoscute:

a) intreprinderile cu participarea capitalului strain sunt orientate spre export datorita productiei competitive pe alte piete, iar aceasta contribuie semnificativ la intensificarea exportului si accesului la pietele externe;

b) companiile cu capital strain, de regula, investesc intr-o masura mai mare in procesul de productie, renovare si restructurare a intreprinderilor, decit cele nationale, demonstrind simultan existenta unei capacitati sporite de atragere a mijloacelor financiare internationale, destinate investirii, ceea ce influenteaza pozitiv dezvoltarea economica;

c) investitiile contribuie la solutionarea problemei somajului, prin intermediul crearii noilor locuri de munca, factor important al dezvoltarii economice si al racordarii la cerintele internationale cu privire la nivelul acceptabil al somajului;

d) intensificarea proceselor modernizarii economice, prin introducerea noilor tehnologii si know-how-ului, prin introducerea noilor tehnici de marketing, ca urmare a investirii;

e) schimbarea comportamentului firmelor interne - comportament care, in prezent, nu conduce la o alocare rationala a resurselor - prin importul de cultura antreprenoriala ce insoteste operatiunile locale ale firmelor transnationale, precum si ameliorarea performantei economice a acestora, ambele in virtutea transferului complex de resurse realizat prin I.S.D. si a efectelor de antrenare produse de respectivele fluxuri;

f) generarea unor efecte de schimbare la scara macroeconomica, inclusiv a unor efecte de restructurare macroeconomica, cu consecinta redefinirii avantajelor competitive ale economiei nationale;

i) investitiile internationale contribuie semnificativ la intensificarea procesului de privatizare, iar privatizarea infrastructurii de catre companiile straine multiplica investitiile internationale, prin prisma stimularii fluxurilor de investitii in urma imbunatatirii climatului comercial si diminuarii cheltuielilor de afaceri, ceea ce constituie un factor important al dezvoltarii economice si respectiv al unei incadrari in circuitul economic european.