Principalele notiuni privitoare la cercetarea stiintifica

Principalele notiuni privitoare la cercetarea stiintifica

Stiinta

Prin stiinta intelegem ansamblul sistematic de cunostinte veridice despre natura, societate si gandire, reproducerea, reflectarea generalizata si abstractizata a realitatii.

Stiinta constituie factorul primordial al progresului. Prin studierea legilor obiective care guverneaza fenomenele, stiinta urmareste sa prevada desfasurarea acestora.

In patrimoniul stiintei nu intra orice cunostinte, ci numai cunostinte esentiale, sistematizate, coerente din punct de vedere logic, certe si necontradictorii, verificate de practica. John Bernall (1901-1971, fizician englez consacrat si ca teoretician al stiintei), sublinia ca, prin natura ei, stiinta trebuie sa aiba si un caracter explorativ. Stiinta, ca forma specifica a constiintei sociale, cuprinde un sistem de cunostinte care ia nastere si se dezvolta pe baza practicii social-istorice. Acest sistem reflecta adecvat legile obiective ale unui domeniu determinat al realitatii sub forma unor teorii in care se structureaza logic notiunile, categoriile, principiile in care se reflecta sintetic dezvoltarea cunostintelor. stiinta largeste necontenit posibilitatile de actiune ale societatii, punandu-i la indemana informatii asupra unor fenomene si procese care pareau cunoscute sau care scapasera de multe ori sesizarii directe.

Finalitatea practica este o nota definitorie a stiintei ca forma a constiintei sociale. Din acest punct de vedere, stiinta reprezinta anumite analogii cu productia materiala.

Stiinta, datorita specificului ei de a putea reflecta realitatea obiectiva, de a prelucra si generaliza un imens material faptic prin metode rational-abstracte si datorita independentei sale relative, are posibilitatea de a juca un rol activ in solutionarea cerintelor practicii, in optimizarea continua a rezolvarilor pe care le da.

Caracteristicile stiintei

Caracteristica definitorie a stiintei este finalitatea ei practica in domeniul productiei materiale si a schimbarii relatiilor sociale.

Stiinta se caracterizeaza prin:

- unitate;

- generalitate;

- certitudine;

- obiectivitate;

- intemeiere metodica;

- dezvoltare progresiva.

Evident, numai in conditiile in care aceasta disciplina intruneste niste caracteristici esentiale, poate fi considerata stiinta. J.D. Bernall considera ca stiinta poate fi considerata:

1) institutie

2) metoda;

3) acumulare de cunostinte transmise prin traditie;

4) factor important in mentinerea si dezvoltarea productiei;

5) unul din cei mai puternici factori in formarea convingerilor si atitudinilor fata de univers si om

Majoritatea celor care se ocupa de filosofia, sociologia si psihologia stiintei sunt de acord in a considera stiinta ca un ansamblu de cunostinte sistematice referitoare la un domeniu anumit, dobandite prin metode obiective, prin activitatea unor specialisti si care (cunostintele) generalizate, exprimand legitatile domeniului sunt aplicate in practica servind progresul.

Dupa N. Margineanu (1975) stiinta are trei caracteristici fundamentale:

1. Rationalitatea;

2. Obiectivitatea, prin care se intelege corespondenta dintre lume si imaginea ei in mintea noastra;

3. Completitudinea, caracteristica a etapei actuale a stiintei, in care patrunde logica si matematica, pentru sistematizare si explicare.

La caracteristicile mai sus amintite se adauga si cea de predictie, adica de construire a viitorului pe baza datelor existente.

Elementele care compun stiinta sunt [27]:

1. rezultatele;

2. ipotezele;

3. teoria;

4. teoria generala;

5. metodologia.

La acestea, M. Epuran (1992) adauga si specialistii si practica.

Clasificarea stiintelor

Astazi stiintele se prezinta ca un sistem, mult mai omogen si mai bine structurat decat acum cateva decenii, datorita faptului ca realitatea, viata, societatea sunt investigate multitalteral, nu numai de stiinte particulare, ci si de catre stiinte interdisciplinare si transdisciplinare.

Aristot clasifica stiintele in teoretice (metafizica, fizica, matematica), practice (etica, stiintele economice, politica) si poetice muzica, poezia, arhitectura).

In Epoca Renasterii, F. Bacon clasifica: stiinte de observatie si stiinte de experiment. Epoca moderna inregistreaza numeroase clasificari datorate lui D’Alambert, Ampére, Stuart Mill, Spencer, s.a.). Retine atentia ideea lui A. Comte de a stabili existenta stiintelor fundamentale (matematica, inclusiv mecanica, astronomia, fizica, chimia, fiziologia si sociologia) alaturi de sistemul stiintelor practice sau aplicate; cele doua sisteme sunt considerate ca absolut separate prin esenta lor. Incercarile de a stabili un criteriu unic pentru clasificarea stiintelor nu au dat satisfactie, datorita numarului foarte mare de stiinte, varietatii fenomenelor pe care acestea le cerceteaza, precum si a faptului ca stiintele insele sunt intr-o continua schimbare si proliferare. Intre aceste incercari este si clasificarea propusa de Fr. Engels, care oranduieste stiintele dupa forma de miscare a materiei: stiinte ale naturii, societatii si gandirii.

Stiintele particulare subordonate sunt fizica cuantica, fizica moleculara, chimia anorganica, chimia organica, botanica, zoologia, fiziologia, economia politica, dreptul, estetica, etica, stiintele politice s.a., care studiaza laturi, aspecte particulare ale diverselor forme de miscare din natura sau societate.

Stiintele particulare de granita (chimia fizica, biochimia, biofizica, antropologia, psihologia umana) reflecta interferentele dintre forme de miscare, intrepatrunderea lor.

Astfel, in limbajul curent se folosesc si termenii de stiinte umaniste si stiinte antropologice, care indica acel grup de stiinte care cerceteaza omul, particularitatile si activitatile sale; stiintele umaniste studiaza societatea si gandirea umana (ex. sociologia, istoria, psihologia, lingvistica). Stiintele antropologice studiaza tot omul, dar mai ales in aspectele lui biologice, determinate evident de conditiile sociale ale existentei. Tot astfel, in alte tari, de ex. in U.S.A. se utilizeaza impartirea disciplinelor in trei grupe: stiinte sociale (antropologia, economia, istoria, politologia, psihologia si sociologia), stiintele umanistice (istoria, filosofia, religia, artele) si stiintele comportamentale (sociologia, antropologia – minus arheologia, lingvistica tehnica si antropologiile fizice, psihologia – minus psihologia fiziologica, aspectele comportamentale ale biologiei, economiei, geografiei, dreptului, psihiatriei si stiintelor politice), diviziune care satisface in plus nevoia obtinerii unei imagini mai complexe asupra activitatii umane (A. Mihu, 1971, I. Pag. 156-157).

In diferitele scheme privitoare la clasificarea stiintelor nu este trecuta disciplina activitatilor corporale, sau a educatiei fizice si sportului, si aceasta din mai multe motive, intre care si acelea ca este vorba de o stiinta relativ noua, care pana nu demult era cuprinsa in ramura pedagogiei sau a medicinei, care astazi se contureaza, asa cum vom vedea mai departe, ca o stiinta interdisciplinara care utilizeaza ipoteze, metode si tehnici din domeniile biologiei, sociologiei, psihologiei, antropologiei si medicinei, fiind ea insasi in acelasi timp stiinta biologica-psihologica-pedagogica-sociologica. Intr-un sistem mai putin riguros de clasificare stiinta activitatilor corporale poate fi plasata in randul stiintelor comportamentale sau ale actiunii practice. Ea ar putea avea deci loc intre disciplinele particulare de granita, in spatiul dintre biologie, antropologie, sociologie si psihologiei si intre disciplinele actiunii, la intersectia stiintelor medicale si stiintele educatiei si instructiei.

Stiintele sociale cerceteaza legile proprii formei sociale de miscare a materiei. Aici investigatia se indreapta spre descoperirea legilor raporturilor sociale. Pentru ca studiaza fenomene sociale, diferite aspecte ale relatiilor dintre oameni, framantarile sociale care au pus in miscare grupuri si clase sociale, stiintele sociale sunt - prin insusi obiectul lor de cercetare - nemijlocit legate de baza economica a societatii.

Stiintele naturii sunt, insa, prin obiectul lor de studiu, prin materialul faptic si prin rezultatele generalizarii logice-stiintifice (legi, axiome, principii, teorii etc.), legate direct de nevoile oamenilor, reflectand schimbarile survenite la nivelul cunoasterii desi, prin caracterul interpretarii general-filozofice, pot intra in sfera disputelor ideologice.

Metoda

Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de cunoastere si de transformare a realitatii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ al stiintei, care jaloneaza calea dobandirii de cunostinte noi. Metoda mai poate fi definita si ca modalitate sau ansamble de procedee folosite in vederea cunoasterii unui obiect.

Caracterul stiintific al unei metode, eficienta ei practica depind de reflectarea veridica a fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se afla in realitatea obiectiva. Aparand ca un rezultat al cunoasterii realitatii obiective, metoda devine o premisa a cercetarii ei ulterioare. Metoda se afla, de aceea, in unitate indisolubila cu teoria. Metoda in stiinta ia nastere prin conversiunea domeniului teoretic enuntiativ al unei stiinte in domeniul teoretic normativ, in indicatii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obtine despre el cunostinte autentice. Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite in majoritatea stiintelor mentionam: observatia, experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului determina complexitatea metodelor.

In domeniul educatiei fizice se folosesc metode din stiintele biologice si sociale, intr-o unitate caracteristica numita metoda complexa.

Metodologie (gr. methodos = cale, mijloc si logos = stiinta).

Prin metodologie intelegem ansamblul metodelor folosite intr-o stiinta anumita al carui fundament il constituie sistemul celor mai generale legi si principii ale stiintei respective.

Metodologia este o parte a filosofiei care se ocupa cu analiza teoretica a metodelor folosite in stiinta moderna; este stiinta despre metoda.

Metodologia se profileaza ca domeniu in filosofia moderna prin Bacon^[1] si Descartes^[2], dar devine o preocupare sistematica abia in secolul al XIX-lea, odata cu dezvoltarea intensa a stiintelor experimentale.

Tehnici si procedee de cercetare

Procedeele si tehnicile constituie modul particular in care este aplicata o metoda la domeniul specific al cercetarii. Ele sunt modalitati practice de actionare in cadrul metodei. Spre exemplu, aplicarea metodei observatiei presupune atat perceperea sistematica a fenomenului cat si inregistrarea obiectiva a datelor. In acest scop se folosesc tehnicile foto-cinematografice, inregistrarile magnetice, actografice s.a.m.d. Transcrierea, sistematizarea si prelucrarea datelor se face dupa diferite procedee grafice, statistice etc.

Cunoasterea

Cunoasterea reprezinta procesul complex de reflectare a realitatii obiective in constiinta oamenilor. 'Forma superioara, activa si complexa de reflectare, de insusire, de reconstituire in gandire a realitatii obiective de catre subiect' (Teoria cunoasterii = ramura a filosofiei care studiaza posibilitatea, izvoarele, formele si legitatile cunoasterii) [30].

Activitatea de cunoastere a omului reprezinta unitatea necesara, dialectica a doua trepte: senzoriala si rationala a doua tipuri de cunoastere: empirica^[3] si teoretica. Cunoasterea empirica este reflectarea obiectelor in procesul interactiunii nemijlocite (sau mijlocite de instrumente si aparate) a omului cu acestea, metodele specifice fiind: observatia, descrierea etc. Pe aceasta treapta are loc culegerea faptelor, a datelor care fixeaza manifestarile exterioare, fenomenele, proprietatile obiectelor. Cunoasterea teoretica este adancirea cunoasterii prin intermediul gandirii, patrunderea in esenta lucrurilor, sesizarea legaturilor lor interne, a cauzelor si legilor lor. Ea are loc pe baza prelucrarii datelor obtinute de cunoasterea empirica, prin metode ca: analiza si sinteza, inductia si deductia etc. Cunostintele dobandite se structureaza si se fixeaza in forme specifice de reflectare: reprezentari, concepte , legi etc. proprii cunoasterii rationale.

Cercetare. Tipuri de cercetare

Termenul cercetare este comun, fiind folosit in fiecare moment in legatura cu o anumita activitate individuala sau colectiva.

Cercetarea stiintifica este definita ca investigatie, studiu, in vederea descoperirii si punerii in evidenta a noi cunostinte (legi, fenomene, procese, etc.) si verificarea acestora.

Notiunea de cercetare, de regula, este corelata cu notiunea de stiinta, deoarece stiinta nu se realizeaza in afara cercetarii. Cercetarea reprezinta una din functiile stiintei, a doua functie fiind interpretarea. Pentru cercetare aspectele definitorii sunt investigarea realitatii concrete, in mod sistematic si pe baza observatiei si experimentului, urmarind descrierea si clasificarea calitativa de ordin logic, cat si inregistrarea cantitativa de ordin matematic.

Stiinta nu este numai o acumulare de cunostinte transmise prin traditie, cat si metoda de dobandire a acestor cunostinte. Apare fireasca existenta aspectelor metodologice ale cercetarii indicata de J. Bernal: observatia si experimentul, clasificarea si masura, aparatura, limbajul stiintific, legile, ipotezele si teoriile, strategia. Toate acestea sunt componente ale stiintei privita ca metoda.

Criteriul ce sta la baza clasificarii tipurilor de cercetare consta in intentionalitatea cercetarii, scopul pe care il urmareste. Pornind de la acesta, majoritatea autorilor considera trei tipuri de cercetare:

A. - cercetarea fundamentala;

B. - cercetarea aplicativa;

C. - cercetarea pentru dezvoltare.

A. Cercetarea fundamentala urmareste sa descopere ceea ce este esential intr-o anumita directie a domeniului, are caracter de lege sau norma, reprezinta baza teoretica a unui anumit aspect al acestuia. In cercetarea fundamentala se incadreaza investigatiile sub forma de studii teoretice sau cercetari experimentale care duc in final la constituirea cadrului si continutului stiintei domeniului.

In domeniul stiintei activitatilor corporale, studiul calitatilor motrice, indiferent de metodele si tehnicile folosite, are caracter de cercetare fundamentala, daca urmareste stabilirea legitatilor si caracteristicilor acestora.

B. Cercetarea aplicativa are ca principala sarcina furnizarea de date pentru directionarea activitatii practice, pentru cresterea muncii metodice.

Cercetarea aplicativa poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetarii fundamentale. Cercetarea aplicativa indica directia in care o problema practica poate fi rezolvata. De pilda, in domeniul activitatilor corporale, studiul fundamental al calitatii motrice ofera elementele aplicative referitoare la posibilitatile de perfectionare ale acestora in diferite activitati practice din scoli, cluburi sportive, sali de fitness etc..

C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care urmareste crearea acelor produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenta direct activitatea practica. Daca cercetarea aplicativa indica posibilitatile de rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeste in practica aceste posibilitati si ofera totodata tehnologia cea mai adecvata. Este ceea ce se realizeaza pe teren sau in laborator in legatura cu dezvoltarea si perfectionarea calitatilor motrice ale unor anumiti sportivi aflati in 'asistenta stiintifica' a unui laborator sau/si a specialistilor.

Influenta activitatii stiintifice se exercita astazi in toate domeniile vietii sociale prin trasaturi care o diferentiaza pregnant de perioadele anterioare, indeosebi prin amploarea si impetuozitatea cercetarilor stiintifice moderne, prin orientarea lor spre transformarea naturii si a societatii, prin universalitatea de continut, dar si geografica a stiintei contemporane, prin patrunderea ei in straturile cele mai intinse ale societatii, operand transformari in mentalitatea oamenilor.

Stiintei nu i se cer neaparat adevaruri imuabile, conceptia despre adevarurile eterne a fost inlocuita cu aceea de cercetare permanenta, cu noi mijloace de investigatie a realitatii, naturii si societatii. Pentru omul modern stiinta inseamna nu numai un corp cu adevaruri bine stabilite, cat mai ales activitatea de cercetare, adica permanenta abordare sistemica a studiului naturii si societatii spre a le cunoaste in vederea transformarii lor corespunzatoare cu aspiratiile omului.

De aceea, in viata stiintifica a lumii moderne au capatat o importanta primordiala metodele de abordare a realitatii, asigurarea cantitativa si calitativa a cercetarii cu efectivele necesare de cercetatori, constituirea si dotarea corespunzatoare a sectoarelor de cercetare, stabilirea eficientei cercetarii si a cooperarii in cercetare, precum si alte probleme cuprinse in conceptul modern al organizarii cercetarii stiintifice.

Stadiul actual al dezvoltarii stiintei a determinat schimbari calitative esentiale in relatiile ei cu omul, societatea si statul. Caracterul profund al acestor schimbari, precum si complexitatea noilor ei relatii cu constiinta si existenta umana individuala si sociala au schitat, la inceput timid, sub forma unor aluzii, apoi sub forma unor glasuri razlete si, in sfarsit, sub forma unor luari de pozitie bine precizate aria de cuprindere a unei noi discipline stiintifice, pe care specialistii au numit-o stiinta despre stiinta sau scientica.

Scientica

Scientica desemneaza stiinta care se ocupa cu studiul tuturor legaturilor si implicatiilor sociale ale cercetarii stiintifice.

Scientica nu se impune ca atare, nu incepe sa existe si nu-si precizeaza obiectul decat la un anumit nivel de dezvoltare calitativa si cantitativa a stiintei, acesta constituind conditia esentiala care determina aparitia scienticii.

In afara de faptul ca exista si actioneaza numai la un anumit nivel de dezvoltare calitativa si cantitativa a cercetarii stiintifice, scientica mai are o insusire definitorie si anume aceea ca reglementeaza o tripla relatie a stiintei: cu omul, cu societatea si cu statul.

Verificati-va cunostintele:

1. Cum poate fi definita metoda:

sub aspect tehnic;

sub aspect teoretic;

este o activitate corporala.

2. Cum se defineste stiinta?
3. Precizati caracteristicile stiintei.
4. Enumerati elementele care compun stiinta.
5. Ce se intelege prin cunoastere; precizati tipurile de cunoastere.