Natiunea si statul national din perspectiva uniunii europene

NATIUNEA SI STATUL NATIONAL DIN PERSPECTIVA UNIUNII EUROPENE

Revolutia tehnologica, dezvoltarea economica pe care ea a provocat-o si universalizarea culturii prin noile tehnologii de comunicare provoaca in mod necesar o reconstructie a bazelor actualei ordini politice mondiale, precum si o restructurare profunda a actualelor structuri si institutii politice. Incepind cu 1945 a devenit evident ca aceasta ordine politica clasica nu mai corespunde profundelor transformari sociale, economice etc., ce au avut loc in acest rastimp. Aceasta inadecvare s-a manifestat in mod clar in timpul ultimelor trei decenii, mai ales in Europa. In ciuda acestei constatari, se observa o rezistenta clara din partea structurilor si institutiilor politice clasice in fata a tot ce presupune schimbare sau modificare.

a)     Declinul statelor-natiune

Actualele state-natiuni europene sint supuse unei duble contestari. Prima, exterioara, rezultat al interdependentei tot mai mari din toate domeniile: social, economic, politic, militar etc., se reflecta in aparitia structurilor, institutiilor, organismelor etc., supranationale. A doua, contestarea interna, exprimata prin revendicarile anumitor colectivitati care incearca sa-si afirme in fata statului national o identitate politica si culturala proprie prin intermediul revendicarii unei puteri politice proprii, revendicare a carei intensitate si al carei continut variaza vizibil in functie de imprejurarile si cazurile concrete.

Aceasta contestare e provocata, cel putin in Europa, de un proces de slabire vizibila a statului-natiune, avind drept consecinta o criza de legitimitate si, nu de putine ori, o slabire reala a capacitatii de conducere politica, economica, ca urmare a cedarii unei parti din competentele sale, fie in favoarea organismelor supranationale, fie in favoarea organelor si entitatilor infranationale.

Statul national e afectat direct de acest proces de internationalizare. Astfel, in domeniul economic se produce o diminuare clara a capacitatii lui de a lua decizii economice autonome, dupa cum o arata nu numai pierderea puterii regulatoare in politica fiscala si monetara, ci si a multor altor instrumente economice si politice. Pierderea identitatii statului-natiune apare si in domeniul politicii, dat fiind transferul competentelor fundamentale din partea statului catre institutiile comune ale Comunitatii Europene sau catre alte structuri supranationale.

Diminuarea sau limitarea suveranitatii se manifesta in mod dramatic in domeniul politicii militare si de aparare care constituie, dupa cum se stie, una din ratiunile cele mai importante, daca nu chiar ratiunea fundamentala pe care si-o acorda siesi statul national, justificarea istorica a propriei existente. In cazul Europei Occidentale, Alianta Atlantica reprezinta o organizatie supranationala sub conducerea unui comandament militar integrat in timp de pace, cazul cel mai tipic de autodizolvare a ratiunii de a fi a statelor nationale. Triplul fundament pe care se bazeaza statul national: teritoriu, populatie, suveranitate, nu mai are nici un sens, fiindca se deznationalizeaza armata; in interior, statele nationale se transforma in regiuni militare si armata nu mai indeplineste obiectivul istoric al apararii statului national[1].

Rolul statelor de mediator intre regiunile economice si centrele de putere supranationali si capacitatea de a-si exercita un control adecvat si efectiv asupra comportamentelor oligopolurilor devin mereu tot mai restrinse. Se vorbeste tot mai des de procese de dezvoltare regionala care depasesc limitele teritoriale stricte intre state. De aceea, pare inevitabila reorganizarea puterii la scara suprastatala.

Criza statului national nu se manifesta numai in domeniul supranationalului, ci si in interior, unde statele nationale au tendinta de a evolua spre un control tot mai accentuat si spre centralizarea juridico-politica, spre diminuarea autonomiei individului si a societatii civile in general. Inlocuirea statelor nationale cu structuri integratoare de nivel superior, fara o corespunzatoare transformare interna a acestora, ar presupune inlocuirea unui anume numar de state nationale cu un macrostat national, care nu ar face decit sa reproduca, agravindu-le pina la proportii nebanuite, toate defectele actualelor state nationale.

De aceea, statul-natiune va suferi o importanta transformare care poate duce chiar la disparitia lui prin integrarea sau depasirea lui de catre o serie de structuri suprastatale. Cind se vorbeste de disparitia statelor nationale, nu se are in vedere   disparitia statului inteles ca abstractie a unei puteri politice supreme, ci la disparitia unei forme anume prin care s-a exercitat puterea politica in ultimele doua secole. Simbioza intre revolutia industriala si statul national va ceda locul unei noi simbioze intre revolutia tehnologica si un nou tip de stat pe care inca nu-1 putem defini, dar care ar putea fi denumit provizoriu stat comunitate. Inlocuirea statelor nationale va duce la transformari importante in principiile de baza ale actualei ordini politice intre care trebuie sa mentionam in primul rind principiul suveranitatii. Este ceea ce se intimpla de fapt in procesul unificarii europene. Pina acum, statul si dreptul au fost strins legate. Dreptul, in sensul clasic a constituit intotdeauna o emanatie a suveranitatii statale. Nu se recunoaste alt drept decit cel generat de propriul stat: dreptul international e acceptat doar in masura in care statul il legitimeaza. De aceea, in procesul unificarii europene sint depasite limitele clasice ale suveranitatii; mai ales trei dintre ele: suprematia, indivizibilitatea si unitatea statului. Pe linga legile statului, exista legi sau norme comunitare, exista legi sau norme regionale sau autonome, spre exemplu, pacte sau acorduri juridice valabile intre entitati interregionale, transfrontaliere etc.

In formarea statelor nationale s-a produs un fenomen destul de nociv. Practic toate formatiunile sociale si teritoriale premoderne au fost supuse unei omogenizari, diversitatea culturala, subsumindu-se totul unei unice culturi national-statale. Aceasta eroare a avut consecinte istorice importante. Unele dintre ele apar si astazi, uneori chiar cu o mai mare intensitate si gravitate, dupa cum arata explozia nationalismului in intreaga Europa, declansata de diversele nationalitati si regiuni care in vremea statelor nationale n-au putut sa se constituie in state nationale proprii.

Criza statului-natiune ca forma de organizare juridico-politica generala si universala, si inlocuirea lui cu structuri supranationale poate sa ne duca la aceeasi greseala, chiar mai grava decit aceea comisa acum doua secole. Trebuie sa constituim o Europa supranationala. Dar aceasta Europa nu se poate constitui impotriva natiunilor si regiunilor, nici la marginea lor, ci trebuie sa fie rezultatul acestei varietati, al bogatei si complexei interdependente sociale si culturale dintre diferitele colectivitati care compun societatea europeana.

De aceea, reorganizarea macroputerii implica o reorganizare profunda a microputerilor la scara infranationala. Ceea ce punem in discutie nu e unul sau altul dintre statele natiune concrete, ci statul natiune in sine, ca mod specific de organizare a societatilor moderne.

Internationalizarea activitatii politice si institutionalizarea corespunzatoare vor permite ca statul natiune sa nu mai fie punctul central pe care se bazeaza actualele sisteme politice si vor produce, in consecinta, efecte importante in continutul si atitudinea fata de conceptul de natiune, concept care, ca si acela de stat natiune, nu va mai fi axa fundamentala a sistemului politic. Este evident ca daca statul national nu va mai avea sens, cu atit mai mult nu vor avea sens revendicarile nationaliste ce-si propun crearea unui stat national propriu si independent.

In epoca noastra nu mai pare logica, cum se intimpla in statele nationale constituite, apararea statului natiune ca o unitate sacra si de neatins. La fel, nu mai pare adecvata, cum se mai intampla in cazul unor miscari nationaliste, punerea in discutie a existentei anumitor state nationale fara a pune in discutie in acelasi timp propriul stat national considerat in sine.

Dialectica stat national - stat federal din perspectiva Uniunii Europene

Revendicarile nationaliste s-au bazat in secolul trecut pe principiul nationalitatilor. Atit datorita influentei, imediat dupa primul razboi mondial, a doctrinei wilsoniene, cit si a tezelor leniniste, principiul nationalitatilor a fost inlocuit in primul patrar al veacului nostru cu principiul autodeterminarii popoarelor. Acest principiu se afirma incepind cu acea epoca ca un drept cu caracter general, avind de aceea un continut univoc in sensul recunoasterii capacitatii de autodeterminare a popoarelor in a-si alege propriul viitor. Sub protectia lui, s-au pus revendicari politice foarte variate si care, concret, cuprind formule diverse ca unirea cu un stat deja constituit, integrarea intr-o instanta superioara prin formule de autonomie, federatie sau confederatie sau constituirea unui stat national propriu si suveran.

Eseu: Fisa de evaluare - cuvantul potrivit si dictare (c, o, l, E, C, L, O) Eseu: Alternativa educationala ,, montessori''

Pina acum, majoritatea revendicarilor nationale istorice s-au concretizat in exigenta constituirii statelor nationale suverane. Fara indoiala nu e intimplator ca, cu mici exceptii, actualul val nationalist din Europa Occidentala prezinta conotatii specifice care-1 diferentiaza de alte valuri nationaliste din trecut, in masura in care revendicarile sale nu sint indreptate direct spre exigenta crearii unui stat national propriu.

In perfecta consonanta cu criza statului national, actualul val nationalist apare configurat ca o anumita forma de dezintegrare care permite simultan o forma de integrare mai ampla pe drumul spre o noua ordine politica, toate acestea ca o consecinta a unui dublu proces centrifug si centripet, simultan si complementar care tinde sa restructureze entitatile socio-politice cu caracter centripet compatibile cu entitatile economice-normative cu caracter centrifug.

Tocmai in cadrul acestei duble tendinte trebuie sa fie luat in considerare astazi dreptul la autodeterminare si nu prin utilizarea unor scheme sau criterii din secolul trecut, nici datorita diferentelor insurmontabile - prin relatie mimetica cu procesul decolonizarii lumii a treia.

Cum am mentionat deja, statul-natiune, conditionat de transformarile sociale, economice, politice, militare, tehnologice si culturale etc., nu pare un instrument potrivit pentru a organiza si structura noua societate tehnologica. Statul national incepe sa fie tot mai putin sinonim cu independenta. De aceea atit statele nationale constituite, cit si cele care doresc sa se constituie si-au pierdut sensul, cel putin in lumea civilizata si, mai ales, in Europa.

De aceea, problema nationala in Europa nu mai e sinonima probabil cu problema crearii de noi state nationale, ci cu depasirea sau disparitia celor existente. Devine necesara o redesenare a hartii europene, in acord cu miscarea centrifuga si centripeta deja mentionata. Care vor fi entitatile rezultate din aceste miscari nu se poate preciza dinainte. In opinia expertilor Europa constituie in prezent o realitate foarte complexa care se exprima la trei nivele globale:

statele nationale care, in ciuda faptului ca sint inca in forma dominanta de stat, trec printr-o criza grava;

diverse organizatii suprastatale de integrare, inca slabe, dar care arata in mod clar dorinta de a se transforma in realitati imposibil de neglijat;

reaparitia sau consolidarea unor formatiuni sociale care-si proclama puterea politica proprie.

in acord cu conceptia clasica despre suveranitate, statele nationale au tins in trecut spre autosuficienta. Probabil ca expresia cea mai explicita a unei asemenea autosuficiente apare reflectata in conceptia traditionala despre frontiera ca o linie rigida de separatie ce delimiteaza perimetrul in care isi exercita suveranitatea fiecare stat. Dar intensificarea schimburilor reciproce de bunuri si produse, mobilitatea persoanelor ca urmare a bunastarii economice, si usurinta comunicarii, apropierea progresiva in plan cultural, datorata dezvoltarii si schimburilor reciproce de bunuri materiale de cultura si in domeniul mass-mediei, intr-un cuvint internationalizarea absoluta in toate domeniile vietii golesc repede de sens aceasta conceptie invechita asupra frontierei, inlocuind-o cu un nou concept inteles ca o zona privilegiata de intilnire pentru dezvoltarea cooperarii internationale, pulverizind astfel conceptul clasic de suveranitate.

Toate statele, dar mai ales cele europene sint in mod irevocabil de acord asupra necesitatii intaririi legaturilor de cooperare si asupra renuntarii la parti fundamentale ale suveranitatii lor, atit in aspecte teritoriale, cit si in cele sectoriale. Exercitarea puterii de catre stat nu mai are un caracter exclusiv. Ea se bazeaza pe criterii alternative, de impartire si concurenta. Relatiile inter-europene bazate pina recent pe antagonismele intre diferite state nationale se bazeaza acum tot mai mult pe o fructuoasa si pozitiva relatie de cooperare, care se extinde dincolo de nivelele si structurile strict statale. Exercitarea relatiilor internationale nu mai e un drept exclusiv al statelor, ci si al entitatilor si institutiilor regionale tot mai prezente in viata internationala (acordul de cooperare transfrontaliera, conferinte ale autoritatilor locale si regionale, infratiri de localitati etc.) mergind pina la entitati private cu caracter comercial, profesional, cultural.

Elementul national si regional in perspectiva Uniunii Europene

Pina recent, regiunile nu au avut in sinul Comunitatii Europene o existenta oficiala. A trebuit sa se astepte aprobarea Tratatului de la Maastricht pentru ca regiunile sa primeasca pentru prima oara un rang institutional. Dupa cum se stie, numitul tratat prevede in art. 198 alin. A, B, C, crearea unui Comitet al Regiunilor cu caracter consultativ.

E evident ca solutia problemei nationaliste in Europa apare legata de forma care se va finaliza dezvoltarea institutionala a comunitatii, dar acordarea unui rol important, in calitate de subiect activ, regiunilor nu depinde doar de constructia europeana, ci si de recunoasterea explicita a faptului national si regional de catre diferitele state europene.

De fapt, lipsa recunoasterii faptului national sau regional de catre comunitate nu a impiedicat pastrarea prezentei mai mult sau mai putin intense a unor regiuni in plan comunitar. Si aceasta prezenta nu a fost determinata sau favorizata de institutiile comunitare, ci de structura federala sau regionala interna a statelor de care apartineau (este cazul landurilor germane, al comunitatilor autonome spaniole si in mai mica masura al unor regiuni italiene).

De aceea, in momentul abordarii problemei regionalizarii europene e necesar sa tinem cont de o dubla perspectiva: cea statala, a fiecarui stat membru, si cea comunitara, considerata in ea insasi. Din perspectiva statului, experienta unor state descentralizate, in special experienta Republicii Federale Germane arata ca prezenta regionala in Europa se bazeaza pe patru caracteristici:

1. Implicarea directa a regiunilor in acele probleme care afecteaza interesele sau competentele specifice lor in doua moduri: a) printr-un birou sau o delegatie la sediul institutiilor comunitare, fara putere de decizie, dar cu o mare capacitate de informare si gestiune, si b) prin organele centrale ale statului in baza negocierii si elaborarii normelor comunitare daca aceasta le afecteaza competentele.

2. Punerea in practica de catre regiuni a deciziilor comunitare in toate chestiunile care se inscriu in atributiile si competentele lor.

3. Exercitarea de catre regiuni a unui rol larg si bine conturat in asa numitele "relatii transnationale', adica toate acele activitati externe destinate sa le favorizeze dezvoltarea economica, sociala si culturala. Asa de pilda, vizite ale delegatiilor regionale in strainatate, invitarea reprezentantilor tarilor straine, participarea la manifestari comerciale sau turistice sau organizarea de intilniri de studiu sau chiar incheierea de acorduri informale cu alte regiuni europene sau cu state straine.

4. In sfirsit, in acele regiuni care se afla situate in zone de frontiera, e absolut necesara intarirea cooperarii transfrontaliere de interes comun intre diferitele regiuni. in acest sens, o interpretare deschisa art. 8 din Actul Unic European care stipuleaza formarea unei piete interioare printr-un spatiu fara frontiere interne ar putea usura foarte mult dezvoltarea regiunilor de frontiera, facind posibila crearea unor centre regionale suprastatale, rezolvind astfel contenciosul istoric.

Din mai multe motive e mult mai dificila abordarea procesului de regionalizare din perspectiva institutiilor comunitare. In primul rind, pentru ca abia se discuta planul aproximativ referitor la tipul de organizare politica ce va structura Uniunea Europeana. In al doilea rind, pentru ca realitatea regionala europeana este extrem de diversa si de complicata. In al treilea rind, pentru ca regiunile devin cu greu recunoscute din punct de vedere institutional.

Cit priveste problema institutionalizarii politice definitive a Uniunii Europene, orice presupunere care poate fi formulata aici nu va fi decit o speculatie. Trebuie sa se vada ce vor aduce incercarile actuale de a elabora o Constitutie Europeana. Se pot imagina totusi trei posibilitati teoretice: o Confederatie, o Federatie sau se va prefera mentinerea unui simplu condominiu bazat pe inlaturarea barierelor la schimbul de marfuri, servicii, capitaluri si persoane, prin mentinerea unor organe specifice care sa regleze conditiile acestor schimburi. Este posibila si o solutie intermediara. Ceea ce este clar e ca, in orice caz, indiferent ce formula va fi utilizata, continutul si reglarea puterii politice si suveranitatea vor fi total diferite de cele clasice. Pe linga clasica diviziune functionala a puterii pare inevitabila o divizare teritoriala a puterii, care va trebui sa fie cel putin dubla (intre state si intre unitati substatale care pot primi pe teritoriile diferitelor state entitati transfrontaliere).

Dar pe linga aceste realitati institutionale si teritoriale, este previzibila prezenta institutionala a multor altor protagonisti. Astfel, anumite unitati locale, ca marile orase sau asociatiile de municipii sau grupurile si corporatiile cu caracter economic, social, cultural, religios etc. Pe de alta parte, trebuie sa se tina cont de faptul ca relatia generata dintre toate aceste colective nu va fi doar verticala - in directia institutiilor europene centrale si viceversa, ci si orizontala, dat fiind ca se vor stabili multiple relatii perfect institutionalizate intre grupuri, entitati intermediare, localitati infratite, conferinte regionale, etc., cu toate consecintele pe care le va aduce, dupa cum am spus, acest fapt in domeniul suveranitatii.

Referitor la institutionalizarea regionala s-a vorbit de stabilirea unei structuri federale cu doua nivele in care sa fie reprezentate nu numai statele, ci si regiunile printr-un Consiliu sau Senat al Regiunilor, cu competente legislative proprii si cu o capacitate de decizie politica proprie in problemele ce tin de propria sa competenta.

Problemele legate de aceasta sint imense.

In prezent se discuta in mod foarte sumar daca un Senat regional constituie organismul cel mai adecvat pentru reprezentarea regiunilor. Intr-un moment cind parlamentele si-au pierdut nu numai o buna parte din capacitatea de a exercita o putere politica proprie ci chiar de a controla puterea guvernului si administratiei, cit de bine poate garanta o camera legislativa prezenta efectiva a regiunilor in sinul Uniunii Europene? Inainte de a prezenta un model de structurare a puterii regionale este absolut necesar sa se ajunga la definitii clare a ceea ce inseamna regiune, lucru foarte complicat daca se ia in vedere ca procesul de regionalizare care are loc in Europa Comunitara e intr-adevar complex si greu descifrabil. Diversitatea situatiilor e extraordinara si cuprinde aspecte importante ca diferentele de organizare politica intre state, diferentele de natura juridica si, mai ales nivelul diferit de regionalizare. Aceasta complexitate de diversitate apare mai ales datorita existentei unor traditii istorice diferite in cadrul diferitelor tari europene.

Trebuie sa se ia in calcul ca in Europa Occidentala au existat trei mari modele de organizare teritoriala ale statelor. Primul dintre ele, modelul napoleonian in mod clar centralizat, dupa care impartirea teritoriala a statului are un caracter pur functional. Obiectul unei asemenea diviziuni nu e de a reflecta, de a respecta, de a intari particularitatile diferitelor colectivitati teritoriale, ci el asculta doar de necesitatea exclusiva de a face mai eficienta functionarea statului.

Al doilea model istoric apare in tarile germanice. In ele, colectivitatile teritoriale si-au mentinut in mod traditional o insemnata capacitate de decizie in propriile lor probleme, atit in domeniul administrativ, cit si in cel politic. E vorba de o descentralizare avind o clara componenta politica structurata prin intermediul existentei unui stat federal.

In fine, al treilea model, cel anglo-saxon este si el un model descentralizat, dar e vorba de o descentralizare pur administrativa si situata mai degraba la nivel local decit regional In ultima vreme sistemul administrativ britanic a suferit un marcat proces devolutiv. Regiunile britanice s-au bucurat de un inalt nivel de autonomie, insa aceasta autonomie nu are un caracter politic.

Atit modelul germanic, cit si cel britanic se mentin in viata in momentul actual, desi cel de-al doilea a fost si continua sa fie obiectul unei importante contestari in masura in care, impreuna cu autonomia locala se cere o autonomie politica cu caracter regional. Situatia e diferita in cazul modelului iacobino-napoleonian a carui legitimitate a suferit in ultimii ani o depreciere insemnata.

Rezultatele acestei crize variaza in functie de tara. Spania, Italia sau Belgia au optat pentru asumarea in mare masura a modelului germanic. Ele nu s-au structurat ca state federale, dar au recunoscut diferitelor regiuni o larga autonomie. Altele, ca Portugalia sau Danemarca, desi si-au pastrat in general structura iacobina, au acordat o larga autonomie anumitor regiuni specifice. Un al treilea grup in care este inclusa Franta, a inceput un proces de descentralizare pur administrativa. In ciuda faptului ca un atare proces include crearea de regiuni, coloana vertebrala a diviziunii teritoriale continua sa fie constituita de vechile departamente care au cistigat o mai larga autonomie administrativa fata de situatia anterioara. Exista in fine al patrulea grup, in tari ca Grecia sau Irlanda, in care modelul iacobin se mentine, cu toate excesele sale. Cum se pot traduce aceste traditii si aceste diferente intr-un model regional unic pe scara europeana ramine a se vedea.

Institutionalizarea regionala in interiorul unui numar semnificativ de state membre s-a realizat prin intermediul unui proces divers care poarta amprenta diferitelor conditii geografice, economice, sociale, politice etc. Natiuni, regiuni si teritorii istorice sint realitati vii care nu pot fi ignorate, iar factorii istorici, politici, institutionali, culturali etc.

In primul rind, trebuie sa se inteleaga ca in statele europene exista doua categorii de regiuni: Regiuni Autonome sau politice si regiuni administrative care au putine lucruri sau nimic in comun unele cu altele. In al doilea rind, in interiorul regiunilor politice apare o eterogenitate in aspecte importante ca nivelul de competenta, sistemul de distributie material si functional sau de asemenea competente, formula de participare la organismele politice ale statului, relatiile de colaborare intre stat si regiunile autonome, controalele stabilite si sistemul financiar corespunzator.

In ciuda acestor fapte, in cadrul fiecareia din cele trei categorii, regiuni autonome sau politice, regiuni administrative si provincii, apar anumite trasaturi care ne permit sa stabilim o tipologie generala comuna pentru fiecare dintre ele, insa e necesar sa luam in calcul ca o asemenea tipologie are un caracter foarte aproximativ, neinfluentind in mod amanuntit nuantele, de multe ori foarte vizibile care pot separa entitati situate la acelasi nivel.

Diferentele dintre categorii apar atit in domeniul material cit si in cel functional. Din punct de vedere material, in ciuda enormelor diferente de nivel de competenta se observa ca exista un nucleu material de baza comun practic tuturor regiunilor politice, administrative sau provincii. Acest nucleu material de baza cuprinde in general urmatoarele domenii: sector primar in general, bunastare si asistenta sociala, educatie (cu multe limite), cultura si activitati recreative, amenajarea teritoriului, locuinte, transporturi, sosele, mediul inconjurator si planificarea regionala si provinciala. Alt gmp de competenta destul de frecvent intilnit, dar numai in tarile cu o mare traditie descentralizatoare e cel referitor la ordinea publica.

Diferentele sint mult mai substantiale in privinta capacitatii de punere in practica si a limitelor de exercitare a acestor competente ca si sistemul de conducere stabilit. Tinind cont de toti acesti factori s-a incercat propunerea altei tipologie generica. In ceea ce priveste regiunile politice sau autonome trebuie sa se faca distinctia intre doua nivele diferite. In primul rind, este vorba despre landurile germane, comunitatile autonome spaniole, regiunile si comunitatile belgiene, regiunile autonome Azore si Madeira in Portugalia si regiunile cu statut special in Italia. In al doilea rind, putem vorbi despre regiunile italiene. Intre regiunile din primul nivel exista diferente insemnate, detasindu-se mai ales landurile. Importanta lor nu deriva atit din mai mult sau mai putin extinsul domeniu material sau functional cit mai ales din sistemul specific de participare la decizia statului, stabilit de Constitutia germana care stipuleaza ca nu pot fi adoptate decizii care sa afecteze landurile fara consimtamintul prealabil al acestora.

In ceea ce priveste regiunile administrative, in unele tari ca Portugalia si Marea Britanie, ele sint pure abstractii. In cazul Frantei activitatea regiunilor ramine limitata la clarificarea activitatii regionale, dar fara capacitatea politica si financiara de a face apoi efectiva aceasta clarificare. Se considera ca experienta descentralizarii franceze indica asupra necesitatii de a se acorda o autentica putere politica si legislativa regiunilor daca se vrea intr-adevar o descentralizare efectiva.

Astfel putem conchide ca astazi   conceptul de "regiune' este utilizat intr-un sens larg pentru a defini o serie de colectivitati teritoriale care au sau aspira la o identitate si o prezenta proprie in sinul Comunitatii Europene in forma complementara sau alternativa fata de prezenta Statelor Europene. De aceea, in acest concept larg de regiune trebuie incluse realitati foarte diferite intre ele, care merg de la natiuni fara un stat propriu pina la simple unitati administrative descentralizate.