Statul si dreptul in perioada regimului turco-fanariot

Statul si dreptul in perioada regimului turco-fanariot

Sectiunea I. Contextul politic international

La 1683, Turcia a inregistrat un esec la asediul Vienei. Din acel moment, raportul de forte dintre Turcia si Rusia in sud-estul Europei s-a schimbat in favoarea Austriei, dovada ca Transilvania a trecut de sub suzeranitate otomana sub cea habsburgica. In noile conditii, Turcia a inasprit regimul de exploatare a tarilor romane, incat acestea s-au apropiat de Rusia, dovada ca Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Petru cel Mare. Pentru a curma aceasta tendinta, Turcia a introdus in tarile romane regimul turco-fanariot, caracterizat, in primul rand, prin faptul ca domnii nu mai erau alesi si confirmati, ci erau numiti de catre Turcia, de regula, din randul grecilor din Fanar, iar, in al doilea rand, prin faptul ca autonomia tarilor romane a fost grav incalcata. Cu toate acestea, tarile romane nu au fost pasalacuri turcesti, ci au avut legi si institutii proprii.

In Moldova regimul turco-fanariot a fost instaurat in anul 1711, iar in Tara Romaneasca in anul 1716. A durat pana la 1821.

A evoluat in doua faze:

- 1711 (1716) - 1774 (Pacea de la Kuciuk-Kainardji);

- 1774 - 1821.

Sectiunea a II-a. Organizarea de stat in prima faza a regimului turco-fanariot

In prima parte a acestui regim a avut loc o serie de transformari in organizarea statului, atat la nivel central, cat si la nivel local.

Astfel, la nivel central institutia domniei s-a transformat, in sensul ca domnul era numit de catre Turcia, ocazie cu care domnii tarilor romane, la investitura, plateau sume mari de bani; de asemenea, sume mari de bani trebuiau platite si cu ocazia reinvestirii, astfel incat domnii fanarioti devenisera agenti fiscali ai Portii. Datorita acestor interese, domniile ereau foarte scurte, media fiind, de regula, de doi ani si jumatate. Sistemul a avut insa si aspecte pozitive, deoarece domnii fanariotii ereau frecvent mutati dintr-o tara in alta. Aceasta practica atesta faptul ca Turcia recunostea identitatea institutionala a tarilor romane. In al doilea rand, in baza acestei practici, domnii fanarioti, in special Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot), au promovat aceleasi reforme in tarile romane, contribuind la pregatirea terenului in vederea unirii Principatelor romane.

Cu privire la Sfatul domnesc, noua denumire a acestui organ al statului era de Divan domnesc. Numarul membrilor sai s-a restrans, odata cu atributiile sale, de aceea domnii fanarioti nu se sprijineau pe elementul politic local, ci pe clientela lor politica.

Dregatoriile au ramas aceleasi, pastrandu-si vechile competente, insa numarul dregatorilor a sporit, deoarece domnii fanarioti erau constransi sa satisfaca interesele clientelei lor politice prin acordarea de dregatorii, incat s-a ajuns la dublarea sau triplarea unor dregatorii. Spre exemplu, in anul 1802 erau 8 comisi in Tara Romaneasca. De asemenea, s-au creat si noi dregatorii. Spre exemplu, in Tara Romaneasca s-a creat vornicia de sus, iar in Moldova a fost introdusa bania. Pe de alta parte, s-au facut unii pasi importanti inainte in sensul specializarii dregatoriilor, o mai buna fixare a competentelor, precum si introducerea sistemului remunerarii dregatorilor.

Sectiunea a III-a. Dreptul in prima faza a regimului turco-fanariot

Alte transformari au fost introduse prin reformele realizatre de catre Constantin Mavrocordat, caci prin asezaminte succesive acesta a reorganizat administratia locala, administrarea bisericii, a modificat sistemul fiscal si a adus modificari statutului juridic al boierilor. Aceste reforme au fost codificate in Asezamantul din 1740, al carui text a fost publicat in 1742 in Franta.

In cea ce priveste reforma administratiei locale, Constantin Mavrocordat a numit la conducerea fiecarui judet si, ulterior, la conducerea fiecarui tinut cate doi ispravnici, care erau subordonati marelui vistiernic si domnului; unul dintre cei doi ispravnici exercita atributiuni administrative, iar celalalt atributiuni judiciare. De aceea, s-a afirmat ca in vremea lui Constantin Mavrocordat s-au facut primii pasi in directia separarii puterilor in stat, asa cum aceasta a fost conceputa in Occident, in sensul ca prin numirea celor doi ispravnici cu competente diferite s-a realizat separarea puterii administrative de cea judecatoreasca.

In ce priveste reforma din domeniul bisericesc, Mavrocordat a introdus  epitropiile manastiresti (cuvantul "epitropie" isi are originea in grecescul "epitrop", care are intelesul de administrator) care, sub autoritate domneasca, administrau patrimoniul bisericii. Atributiunile jurisdictionale ale clerului au fost restranse pana la desfiintare si s-a hotarat ca preotii sa fie recrutati doar din randul stiutorilor de carte; in schimb, clerul a fost scutit de plata impozitelor.

Pe plan fiscal, unele dintre nenumaratele impozite percepute au fost suprimate, pe cand altele au fost unificate intr-unul singur, numit sama obsteasca, impozit repartizat pe familii sau pe localitati - tidule de bir. Acest impozit consta din 10 taleri, care trebuiau platiti in patru sferturi, adica in patru rate. In zece ani, impozitele au crescut vertiginos, ajungandu-se la plata acestora in 12 sferturi. Functionarii publici ce erau imputerniciti a strange impozitele erau platiti dintr-un fond special, numit casa rasurilor.

S-a modificat si statutul boierilor.

Existau doua categorii de boieri:

- boierii veliti - erau marii dregatori, ce nu plateau impozite; cuvantul "veliti" isi are originea in slavonescul "vel", care are intelesul de mare;

- boierii mazili - erau boieri mai putin importanti, scutiti de plata unor impozite; cuvantul "mazili" vine de la turcescul "mazur", care are intelesul de scos din functie.

Ulterior, boierii veliti erau de doua feluri.

In prim afaza a regimului turco-fanariot nu s-au elaborat coduri de legi, datorita opozitiei Turciei, care nu vedea cu ochi buni elaborarea unui sistem juridic modern in tarile romane. Iata de ce izvoarele dreptului din prima faza a regimului turco-fanariot si-au gasit expresia in reformele lui Constantin Mavrocordat.

In Asezamantul din 1740 nu se vorbeste despre favorizarea taranilor aserviti, ci se spune ca ispravnicii si boierii trebuie sa aiba grija ca taranii aserviti sa isi indeplineasca obligatiile, in sensul inaspririi exploatarii taranilor aserviti prin interzicerea stramutarii de pe mosii, precum si din introducerea unor noi prestatii in munca, fara stabilirea vreunei limite.

Rezultatele recensamantului realizat in 1746 au demonstrat ca in perioada 1741-1746 jumatate din taranii aserviti au fugit din tara, neputand plati birurile, fie in sudul Dunarii, mai exact in Timoc, fie in Transilvania, astfel incat economia agrara era amenintata cu falimentul.

Atunci, in perioada in care domnea in Tara Romaneasca, la 1 martie 1746, Constantin Mavrocordat a dat un asezamant (hrisov), prin care a decis ca toti taranii aserviti care se vor intoarce in tara vor fi eliberati din rumanie, urmand ca taranii intorsi in tara sa primeasca o carte (un document) de eliberare din rumanie pe baza careia se puteau aseza pe orice mosie doreau, iar fostii stapani nu aveau dreptul sa-i urmareasca; de asemenea, in urmatoarele sase luni dupa intoarcere erau scutiti de plata oricaror impozite. Dar acest asezamant a fost prost redactat, intrucat nu s-a precizat pana la ce data pot reveni in tara taranii fugari si, in al doilea rand, pentru ca nu s-a precizat care va fi statutul celor ramasi in tara, astfel incat efectul asezamantului a fost in sens invers, deoarece si cei ramasi au inceput a fugi pentru a se bucura de iertarea de rumanie.

Atunci, constrans de imprejurari, la 5 august 1746 Constantin Mavrocordat a dat un nou asezamant prin care a desfiintat rumania, Prin al doilea asezamant, Constantin Mavrocordat le-a recomandat boierilor sa ii ierte pe taranii intorsi in tara de rumanie. Daca boierii nu dadeau curs acestei recomandari, taranii isi puteau rascumpara libertatea prin plata sumei de 10 taleri.

O reforma similara a initiat Constantin Mavrocordat si in Moldova in anul 1749, pe cand era domn al Moldovei, numai ca dispozitia avea caracter imperativ, in sensul ca boierii erau obligati a elibera taranii din vecinie. Dupa reformele lui Constantin Mavrocordat, in documentele redactate, taranii aserviti erau numiti tarani clacasi sau lacuitori pe mosii.

Relatiile dintre boieri si clacasi se stabileau pe baze contractuale, in sensul ca, cel putin teoretic, clacasul putea incheia cu orice boier pe mosia caruia se aseza o tocmeala (un contract). Prin contractele incheiate, boierii se obligau a atribui spre folosinta clacasilor anumite suprafete de pamant pana la un anumit termen, iar clacasii se obligau sa plateasca anumite sume de bani. Dupa executarea acelor obligatii, clacasii, daca doreau, se puteau muta pe alte mosii. Fata de aceasta transformare a raportului juridic tarani-boieri, s-a constratat ca boierii impuneau clacasilor conditii mult mai grele decat cele ce decurgeau din Legea tarii, caci pana in momentul realizarii reformelor lui Constantin Mavrocordat, relatiile boieri-tarani aserviti se stabileau pe baze legale, in sensul ca, in virtutea Legii tarii, boierul trebuia sa puna la dispozitia taranilor aserviti doua treimi din mosie, iar taranul aservit trebuia sa plateasca zeciuiala. In noua situatie, profitand de starea de constrangere in care se aflau clacasii, boierii le impuneau orice conditii. Asa se explica faptul ca domnii fanarioti au curmat intr-o oarecare masura abuzurile boieresti prin anumite hrisoave, denumite ponturi si urbarii, prin intermediul carora s-au fixat obligatiile minime ale boierilor si obligatiile maxime ale clacasilor.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Taranii clacasi stapaneau pamanturile boieresti cu titlu de detentiune, titlu juridic transmis prin contractul de arendare. De aceea, la 1862, tentativa lui Mihail Kogalniceanu de a-i improprietari pe taranii clacasi sub cuvant ca ei ar fi uzucapat pamanturile boieresti a fost dejucata de catre Barbu Catargiu, deoarece clacasii nu puteau uzucapa aceste pamanturi, intrucat prima conditie a uzucapiunii era posesia, or taranii aserviti, ca si clacasii, erau simpli detentori precari. In 1864 a fost lansata teoria conform careia boierii si taranii stapaneau pamantul in indiviziune, iar plata pamanturilor imbraca forma platii zilelor de claca.

Sectiunea a IV-a. Organizarea de stat in a doua faza a regimului turco-fanariot

Dupa 1774 au avut loc unele transformari in planul organizarii de stat pentru stabilizarea domniei, in scopul consolidarii autonomiei tarilor romane, caci, daca in prima faza a regimului turco-fanariot domnii tarilor romane au promovat cu docilitate politica Turciei, in cea de a doua faza domnii fanarioti ai tarilor romane au promovat o politica proprie, promovand o diplomatie oculta, de pendulare intre Turcia si Rusia, fiindca dupa 1774 raportul de forte dintre Turcia si Rusia tinde sa se schimbe in favoarea Rusiei, mai ales in timpul domniei Ecaterinei a II-a. De aceea, domnii fanarioti promovau in secret interesele Greciei, cu sprijinul Rusiei, pentru emanciparea grecilor de sub turci, iar tarile romane trebuiau sa fie o trambulina greceasca.

Prin tratatele de la Kuciuk-Kainardji (1774) si de la Iasi (ianuarie 1792), precum si prin hatiserifuri, s-a decis ca durata domniei sa fie de 7 ani, iar domnii sa fie inlaturati doar pentru abuzuri grave, constatate de catre Turcia. De aceea, la presiunea Rusiei, in 1802 s-a dat un nou hatiserif prin care s-a consacrat inca odata durata de 7 ani a domniei, iar abuzurile domnilor puteau fi constatate doar de catre Rusia, care dobandise un drept de intercesiune (un drept de interventie) in sprijinul tarilor romane, deoarece Rusia se erija in aparatoarea ortodoxiei in Balcani. Asa se face ca, ulterior, rolul domniei tinde sa sporeasca, domnii exercitand atributii legislative, executive si judiciare intr-un climat de autonomie sporita.

Pe plan legislativ, domnii erau cei care promulgau izvoarele dreptului scris, stabileau ierarhia izvoarelor de drept, precum si care dintre dispozitiile Legii tarii se aplicau alaturi de dispozitiile dreptului scris.

Pe plan executiv, domnul numea si revoca inaltii dregatori, fonda noi asezari urbane sau rurale si elibera pasapoarte. Fireste, desi in acea perioada nu erau pasalacuri, tarile romane nu eliberau pasapoarte proprii, acestea se eliberau de abia din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, dar, ca o expresie a recunoasterii autonomiei, pasapoartele din tarile romane erau eliberate de catre domn, nu de catre functionarii turci, si aveau rubrici distincte, fiind eliberate intr-o forma proprie.

Pe plan judiciar, domnul este presedintele Divanului domnesc, in calitate de instanta suprema.

Inaltul divan exercita si el atributii legislative, administrative si judiciare.

Toate asezamintele domnesti intrau in vigoare dupa ratificarea Divanului domnesc.

Pe plan administrativ, Divanul asigura aplicarea in practica a dispozitiilor legale, infiinta serviciile publice, aproba impozitele fixate de catre domnie.

Pe plan judiciar, Divanul domnesc, in frunte dcu domnul, era instanta suprema.

S-au infiintat epitropii ale obstirilor, ce isi desfasurau activitatea in capitale si in orasele din judete si tinuturi si exercitau, dupa model francez, atributii administrative privind invatamantul, sanatatea, industria, comertul si lucrarile publice.

In ceea ce priveste dregatoriile, apare o inovatie. Aceasta inovatie consta din introducerea dregatoriilor fara slujbe. De aici rezulta ca titlul de boier echivala cu cel de dregator si ca dregatoria se putea cumpara, chiar daca nu avea obiect. Pe aceasta cale, o serie de persoane se innobilau, desi nu exercitau functii in stat, cum a fost cazul caminarului G. Iminovici.

Cu privire la sistemul fiscal, existau doua tipuri de impozite:

- directe, care cuprindeau la randul lor capitatia (impozitul pe persoane) si ajutorintele (impozitele cu caracter exceptional);

- indirecte, care proveneau din taxe pe comertul intern si extern.

Contribuabilii erau de doua feluri:

- bresle;

- birnici, care puteau fi tarani liberi, tarani clacasi, etc.

In domeniul organizarii bisericii au aparut reglementari noi, biserica aflandu-se sub autoritatea domnului, din punct de vedere administrativ, si sub autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol, din punct de vedere spiritual. Mitropolitul trebuia confirmat de catre domn si ocupa cel mai de seama loc in cadrul Divanului Domnesc. Episcopii care aveau eparhii primeau carja episcopala de la domn si aveau unele atributiii judiciare in eparhiile lor. Din punct de vedere ierarhic, sub episcopi se aflau protopopii, staretii si preotii. Existau episcopii in Moldova la Roman, Radauti si Husi, iar in Tara Romaneasca la Ramnic, Buzau si Arges.

Foarte importanta a fost reforma judiciara. Aceasta a fost realizata de Alexandru Ipsilanti, mai intai in Tara Romaneasca, iar apoi, usor modificat, in Moldova.

Prima instanta era judecatoria dupa la judet (judecatoria de judet), care solutiona litigiile dintre tarani, precum si unele pricini penale mai marunte. Apoi erau departamenturile, care erau in numar de trei, dintre care doua erau civile si unul criminalicesc. Urmatorul nivel era ocupat de departamentul velitilor boieri, care judeca in prima instanta litigiile dintre boieri si in apel hotararile celor trei departamenturi. Instanta suprema era Divanul domnesc, care judeca orice pricina civila sau penala fie in prima instanta, fie in apel.

Sectiunea a V-a. Dreptul in a doua faza a regimului turco-fanariot

In domeniul dreptului, autonomia dobandita de tarile romane s-a oglindit si in elaborarea unor coduri de lege, desemnate prin termenii "cod", "codica", "condica". Aparitia acestor coduri marcheaza inceputul modernizarii dreptului nostru si, totodata, inceputul sistematizarii sale pe ramuri de drept, in principal sub influenta franceza si austriaca.

La 1775 s-a adoptat Pravilniceasca condica, la 1806 Pandectele paharnicului Toma Carra, la 1814 Manualul juridic al lui Andronache Donici, la 1817 Codul Calimah (Condica tivila a Moldovei), la 1818, in Tara Romaneasca, Legiuirea (Codul) Caragea.

Pravilniceasca condica a fost nemijlocit expresia tendintei tarilor romane spre autonomie juridica, pentru ca la acea epoca, in momentul intensificarii relatiilor cu cetatenii din vestul Europei, Turcia pretindea ca acelor straini sa li se aplice regimul capitulatiilor, dupa cum pretindea ca acelasi regim al capitulatiilor sa se aplice si in tarile romane. Dupa o serie de dispute s-a decis ca, deopotriva, cetatenii statelor din vestul Europei sa se bucure de regimul capitulatiilor in Imperiul Otoman, adica sa fie judecati pe teritoriul Imperiului Otoman dupa legile lor, sub motivul ca principalul izvor de drept era Coranul, pe cand ei aveau alta religie. Dar cetatenii din Occident au pretins ca regimul capitulatiilor sa se aplice si in tarile romane.

Alexandru Ipsilanti, in replica, a raspuns ca in tarile romane nu se aplica Coranul, deoarece, in primul rand, au alte izvoare de drept si nu sunt incluse in Imperiul Otoman, ci sunt doar vasale acestuia. La acest raspuns, reprezentantii statelor occidentale au pretins aplicarea regimului capitulatiilor, pe motiv ca procedura de judecata era inapoiata. Atunci, Alexandru Ipsilanti a modificat organizarea instantelor si procedura de judecata dupa model european.

La 1775, in Tara Romaneasca, a fost adoptata si promulgata Pravilniceasca Condica, intrata in vigoare abia in 1780, datorita opozitiei Turciei. Prin aceasta s-a organizat sistemul judiciar in patru trepte si s-a introdus o procedura de judecata moderna sub influenta austriaca. De asemenea, Pravilniceasca condica cuprindea si dispozitii in domeniul dreptului civil si al dreptului administrativ, precum si reglementari cu privire la relatiile dintre boieri si tarani. Denumirea de "Pravilniceasca condica" este conventionala. In fapt, se numea Mica randuiala juridica; a fost redactata in limba romana si in limba greaca.

Dar este de retinut ca editia in limba greaca abunda in termeni juridici romanesti, de unde s-a tras concluzia ca autorii au fost romani.

Pravilniceasca condica a fost elaborata pe baza Legii tarii, a basilicalelor, a practicii judiciare interne si externe si a doctrinei juridice occidentale. Se pare ca autorul a fost Ienachita Vacarescu.

Pandectele paharnicului Toma Carra, redactate in 1806, imbracau forma un proiect de Cod civil structurat in trei parti: persoane, lucruri si actiuni, numai ca a fost elaborata doar prima parte, privind persoanele, dupa modelul Codului civil francez (1804), ramasa insa in manuscris.

Manualul juridic al lui Andronache Donici a aparut in 1814. Cel mai mare pravilist (jurist) moldovean, Andronache Donici, a alcatuit un Cod civil dupa modelul Codului civil francez din 1804 si al Codului civil austriac din 1811. Desi acest cod a fost foarte apreciat, el nu a fost niciodata promulgat de catre domnie. Totusi, datorita valorii sale, el a fost aplicat in practica instantelor de judecata.

Codul Calimah a fost elaborat in 1817, in Moldova, din ordinul domnitorului Scarlat Calimah, ordin ce fusese dat inca de la 1813. A fost publicat in doua editii. Editia din 1817 a fost redactata in limba greaca, iar cea din 1833 in limba romana. Principalii autori ai editiei in limba greaca au fost: Andronache Donici, Anania Cuzanos si Cristian Flechtenmacher. Autorii versiunii in limba romana au fost: Cristian Flechtenmacher, Damaschin Bojinca si Petrache Asachi. Acest cod cuprinde doar dispozitii de drept civil. Autorii s-au inspirat din Legea tarii, din basilicale, din Codul civil francez si din Codul civil austriac. Cu privire la dispozitiile din Legea tarii, ele nu s-au mai aplicat in forma traditionala in care se aflau, ci au fost integrate expres in dispozitiile Codului. Codul Calimah este format dintr-o prefata, trei parti si doua anexe. Mai mult chiar, in prefata se mentioneaza ca ori de cate ori judecatorul constata o lacuna a Codului, va aplica dispozitiile Legii tarii, ce continua a fi in continuare dreptul nostru comun, chiar si in acea perioada.

Prima parte se refera la Dritul persoanelor, partea a doua se refera la Dritul lucrurilor, iar partea a treia la Inmarginiri ce privesc dritul persoanelor dimpreuna cu cel al lucrurilor. Cele doua anexe cuprind dispozitii de drept comercial, referitoare la licitatie si faliment.

Legiuirea Caragea s-a publicat in Tara Romaneasca in 1818. Este denumita si Codul Caragea, deoarece a fost elaborata din ordinul domnitorului Ioan Gheorghe Caragea. Principalii autori au fost: logofatul Nestor, care a fost primul profesor ce a predat dreptul in limba romana, Athanasie Hristopol si stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu. Cuprinde dispozitii de drept civil in primele patru parti, dispozitii de drept penal in partea a cincea si dispozitii de drept procesual in partea a sasea.

Cele sase parti ale Codului Caragea erau astfel intitulate:

- Partea intaia - Pentru obraze (persoane);

- Partea a doua - Pentru lucruri;

- Partea a treia - Pentru tocmeli (contracte);

- Partea a patra - Pentru daruri (donatii) si mosteniri;

- Partea a cincea - Pentru vini;

- Partea a sasea - Despre ale judecatilor.

Observam ca primele patru parti ale Codului Caragea formeaza un adevarat cod civil, partea a cincea un cod penal, iar partea a sasea un cod de procedura.

Pravilniceasca condica, Codul Calimah si Legiuirea Caragea au fost abrogate in 1865, moment in care a intrat in vigoare Codul civil roman.

Aceste coduri cuprind dispozitii referitoare la: proprietate, persoane, organizarea familiei, rudenie, succesiuni, obligatiuni, dreptul penal si dreptul procesual.

Cu privire la dreptul de proprietate codurile mentionate au consacrat dreptul absolut de proprietate, facand distinctie intre proprietatea absoluta si proprietatea divizata.

In cazul proprietatii absolute, numita si desavarsita sau neimpartita, toate atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de catre aceeasi persoana.

In cazul proprietatii divizate, atributiile dreptului de proprietate se impart intre doua persoane distincte, si anume o persoana care exercita dritul fiintei lucrului, care se numeste nud proprietar, si o alta persoana care exercita dritul folosului lucrului.

Codurile in cauza stabilesc ca raporturile dintre boieri si tarani se stabilesc in baza contractului de arendare.

Unii dintre domnii fanarioti si-au propus sa desfiinteze drepturile stravechi de proprietate ale boierilor si taranilor prin interpretarea tendentioasa a unor institutii juridice din aceste coduri. Astfel, Scarlat Calimah, domnul Moldovei, a sustinut ca, la origine, toate pamanturile ar fi apartinut domnului si, ca atare, nu poate exista proprietate privata asupra pamantului fara hrisov de danie domneasca, iar pamanturile stapanite fara un asemenea hrisov urmau a trece in stapanirea domnului in calitate de titular al lui dominium eminens. Aceasta interpretare a fost respinsa de Sfatul de obste, argumentandu-se ca, potrivit basilicalelor opereaza prescriptia achizitiva, adica uzucapiunea de 40 de ani, care se aplica si imobilelor domnesti. Astfel, chiar daca s-ar admite ca initial toate pamanturile au fost domnesti si ca ele au ajuns in stapanirea boierilor sau taranilor fara hrisov domnesc, totusi, nu puteau fi preluate de catre domn, intrucat fusesera dobandite prin uzucapiune.

In materia persoanelor, oamenii erau clasificati in liberi, robi si dezrobiti. In categoria oamenilor liberi erau inclusi si taranii clacasi. Era stabilit numarul minim al zilelor de claca la sase, iar maxim la doisprezece in Pravilniceasca condica, pe cand Legiuirea Caragea prevedea numarul minim al zilelor de claca la doisprezece. In perioada in care au fost in vigoare aceste coduri a crescut numarul poslusnicilor si al scutelnicilor, care se aflau in dependenta personala fata de boieri, dar care nu aveau obligatii fata de stat.

Dintre tarani, aproximativ jumatate se aflau in stare de dependenta directa fata de boieri in calitate de scutelnici sau de poslusnici, pe cand ceilalti depindeau de boieri in mod indirect, in calitate de clacasi.

Robii erau asimilati lucrurilor. Totusi, li s-a recunoscut o anumita capacitate juridica, putand reprezenta pe stapanii lor in relatiile cu terte persoane.

Persoanele juridice sunt desemnate prin termenul de "tovarasie" in Pravilniceasca condica si in Legiuirea Caragea, si prin sintagma "persoane moralicesti" in Codul Calimah. Se prevad reglementari amanuntite cu privire la administrarea, infiintarea, raspunderea si stingerea persoanei juridice, precum si privitoare la formarea capitalului si impartirea castigului.

Reglementarile privind familia, rudenia si casatoria sunt, in general, conforme dispozitiilor din pravilele anterioare. Se consacra principiul raspunderii personale. Astfel, se precizeaza ca sotia nu raspunde pentru faptele sotului si ca nici parintii nu raspund pentru faptele copiilor lor majori.

Sunt interzise casatoriile intre crestini si necrestini, precum si cele intre oamenii liberi si robi.

Copilul rezultat din unirea unei persoane libere cu una aflata in robie este intotdeauna un om liber.

Obligatia de inzestrare a fetelor la maritat revine parintilor si fratilor, in virtutea dispozitiilor din Pravilniceasca condica si Legiuirea Caragea, pe cand Codul Calimah o prevede doar in sarcina parintilor. Zestrea fetelor trebuia apreciata in bani in momentul constituirii ei, pentru ca, la un eventual divort din vina barbatului, femeia sa dobandeasca bunuri in aceeasi valoare cu zestrea avuta.

Divortul datorat adulterului sotiei avea ca efect pierderea zestrei, ce trecea in proprietatea barbatului.

Sunt reglementate si adoptia, tutela si curatela dupa modelul legiuirilor europene.

Rudenia putea fi de sange sau duhovniceasca. Rudenia de sange era in linie dreapta suitoare si coboratoare, precum si in linie laturalnica sau de alaturi. Fiecare generatie insemna un grad de rudenie.

In materie succesorala, sunt reglementate atat mostenirea legala, cat si mostenirea testamentara.

Se precizeaza care este rezerva succesorala, adica partea din mostenire care poate fi dobandita doar de catre membrii familiei, si care este cota disponibila, adica partea din mostenire care putea fi dobandita si de catre persoanele straine de familie.

Vocatia succesorala apartine celor trei categorii de rude de sange: ascendenti, descendenti si colaterali. Copiii naturali veneau la mostenire in concurs cu cei legitimi, in virtutea dispozitiilor Codului Calimah, pe cand in virtutea dispozitiilor Codului Caragea veneau doar la succesiunea mamei. Sotul supravietuitor dobandea uzufructul unei parti din bunuri cand venea in concurs cu copiii, adica primea spre folosinta si culegerea fructelor o parte din mostenire egala cu cea care revenea unui copil, urmand ca la moarte acele bunuri sa intre in proprietatea efectiva a copiilor. Sotul supravietuitor dobandea in deplina proprietate o cota variind intre o sesime si o treime cand venea in concurs cu copii dintr-o alta casatorie a sotului defunct sau cand nu existau copii. Sotul supravietuitor dobandea intreaga mostenire in lipsa rudelor succesibile. In lipsa oricarui mostenitor, mostenirea era declarata vacanta si culeasa de catre stat.

Reglementarile in cauza consacrau si trimiria, care reprezenta o treime din masa succesorala, destinata cheltuielilor de inmormantare si de pomenire a celui decedat.

In materia obligatiilor, in cele trei legiuiri sunt cuprinse reglementari moderne. Este definit conceptul de "obligatie", sunt aratate izvoarele obligatiilor, este definit contractul, sunt aratate elementele esentiuale ale contractului, sunt reglementate transferul si stingerea obligatiilor, precum si garantiile reale si personale.

Ca izvoare ale obligatiilor, cele trei legiuiri prevad legea, contractul si delictul. 

Contractele sunt clasificate dupa forma in contracte scrise si contracte nescrise, iar dupa efecte in contracte unilaterale si bilaterale. Se precizeaza ca un contract, pentru a fi valabil incheiat, trebuie sa fie conform cu dispozitiile legii si bunelor moravuri. Consimtamantul, ca element esential al contractului, pentru a fi valabil, trebuie sa fie lipsit de sila (violenta) sau de viclesug (dol). Obiectul contractului, ca element esential al acestuia, trebuie sa fie un lucru aflat in comert, adica sa fie un lucru ce poate face parte din patrimoniul unei persoane. Capacitatea juridica, prevazuta pentru prima data ca element esential al contractului, este mentionata ca fiind egala pentru toti, aratandu-se in Codul Calimah, in mod expres, ca "tot omul se socoteste a fi vrednic de a-si castiga drituri in conditiile legii".

In cele trei legiuiri, sunt reglementate amanuntit contractele de vanzare-cumparare, inchiriere, arendare, schimb si comodat.

Dintre acestea, cel mai in detaliu reglementat este contractul de vanzare-cumparare. Se preciza ca un asemenea contract putea fi incheiat fie in forma scrisa, fie in forma orala. Cand obiectul contractului era format din bunuri imobile sau robi, se cerea forma scrisa a contractului. In cazul pamantului, trebuiau respectate regulile cu privire la dreptul de protimis. Totodata, era admisa stricarea vanzarii, adica anularea contractului, cand se constata ca ulterior incheierii contractului, pretul reprezenta mai putin de jumatate din valoarea reala a lucrului, fapta ce era denumita leziune.

Contractul de imprumut putea fi incheiat doar in forma scrisa si in prezenta a cel putin trei martori.

Zalogul putea fi scos la vanzare doar la cererea creditorului prin hotarare judecatoreasca.

Chezasii se bucurau de beneficiul de discutiune. Conform acestui beneficiu, garantul urmarit in justitie de catre creditor putea cere acestuia sa se indrepte mai intai asupra debitorului principal si numai daca debitorul principal se dovedeste a fi insolvabil sa se indrepte asupra sa.

Dobanda legala a fost fixata in cele trei legiuri la 10% cu interzicerea antocismului, precum si prin interzicerea cametei.

In domeniul dreptului penal, cele trei legiuiri preiau in linii mari dispozitiile din pravilele anterioare, indeosebi din Cartea romaneasca de invatatura si Indreptarea legii. Infractiunile sunt numite in cele trei legiuiri vini si sunt clasificate dupa gravitatea lor in vini mari si vini mici. Observam din reglementarile in cauza ca notiunea de infractiune nu se desprinde inca de persoana infractorului. Astfel, nu sunt aratate elementele constitutive ale infractiunii, ci se fac referiri doar la categoriile de infractori, precum ucigasi, talhari, hoti, plastografi, etc.

Pentru prima data in legislatia noastra sunt incriminate faptele slujbasilor si dregatorilor, precum abuzurile judecatorilor fata de parti, abuzurile ispravnicilor fata de cetateni, nedreapta luare din partea agentilor executori si nedreapta luare de catre vornici a amenzilor de la tarani.

Avand in vedere noul sistem de probatiune bazat in justitie pe inscrisuri si marturii, erau aspru pedepsiti plastografii (falsificatorii de acte), precum si martorii mincinosi. Plastografii erau pedepsiti cu taierea mainii, iar martorii mincinosi cu amenzi si cu trecerea in Condica siretilor, care constituia un inceput de cazier judiciar, pentru a nu mai fi chemati a depune marturie in viitor.

In vederea consolidarii economiei de schimb erau pedepsiti cei care, in mod fraudulos, declarau ca sunt in stare de incetare a platilor pentru a nu-si plati datoriile. Acesti faliti fraudulosi erau numiti in legiuirile de referinta mofluzi mincinosi. Termenul "mofluz" este de origine turceasca, avand intelesul de a da faliment. Mofluzii mincinosi erau condamnati impreuna cu cei care au tainuit bunurile lor sau care au pretins in mod fals ca sunt si ei creditori ai acestora.

In sistemul pedepselor mentionam pedeapsa capitala pentru hiclenie, omor si talharie. Avem si mutilarea, ce se putea realiza prin taierea mainii pentru plastografie sau pentru furt, bataia cu nuiele la spate, biciuirea in targ a infractorului. Existau si pedepse infamante, precum darea infractorului prin targ, tunsoarea, taierea nasului pentru incest, expunerea femeii vinovate de adulter in piata publica. De asemenea, existau si pedepse privative de libertate, precum ocna, temnita si surghiunul la manastire. Existau si amenzile penale si despagubirile.

In domeniul dreptului procesual, prevederile celor trei coduri in cauza au urmarit modernizarea organizarii instantelor si a procedurii de judecata.

In acest sens mentionam:

- introducerea condicelor de judecata la toate instantele;

- formularea in scris a hotararilor judecatoresti si motivarea lor in scris cu aratarea capului de pravila;

- introducerea reprezentarii in justitie prin mandatari numiti vechili si prin avocati, numiti vechili de judecati;

- ierarhizarea probelor in justitie cu accent pe probele scrise, declaratiile martorilor si cercetarile instantei, numite dovezi cu mestesug;

- introducerea publicitatii tranzactiilor imobiliare, prin tinerea la judecatoriile de la judete de condici speciale pentru vanzarile de pamant si cladiri, precum si pentru testamente si foile de zestre.

Totodata intalnim reglementari speciale cu privire la licitatie, cunoscuta sub denumirea de "vanzare la mezat", procedura falimentului si judecarea comerciantilor de catre arbitri.