Reformele si opera legislativa infaptuite de Alexandru Ioan Cuza

Reformele si opera legislativa infaptuite de Alexandru Ioan Cuza

Sectiunea I. Reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Principatelor, realizata prin dubla alegerea a lui Alexandru Ioan Cuza a fost urmata de realizarea unui program de reforme democratice. Pentru infaptuirea acestora, Alexandru Ioan Cuza si colaboratoriii sai, in frunte cu Mihail Kogalniceanu, au procedat mai intai la organizarea statului intr-o forma care sa asigure o autentica unitate politica a natiunii si cadrul initierii reformelor democratice.

Astfel, trecand peste dispozitiile Conventiei de la Paris, care prevedea organe administrative, Adunari elective si guverne separate, Alexandru Ioan Cuza a realizat unificarea treptata a organelor centrale ale statului. In acest scop, in fiecare guvern a numit persoane originare din ambele state, ministerele de la Iasi au fost transformate in directorate ale ministerelor de la Bucuresti, in Adunarile elective ale fiecarui Principat au fost alesi deputati din ambele Principate, a organizat pregatirea si comanda unica a armatei, a creat o retea comuna de posta, telegraf, sanitara si de transport, a dispus sa se practice corespondenta directa intre organele centrale ale administratiei si nu prin intermediul ministerelor de externe.

In acelasi timp, biserica a fost reorganizata, au fost inlaturati egumenii greci si s-a trecut la secularizarea averilor manastiresti.

Pe plan extern, au fost unificate reprezentantele diplomatice, iar celelalte tari trimiteau reprezentante diplomatice unice. Toate aceste masuri au fost aprobate la Conferinta de la Constantinopol din septembrie 1861, dar cu valabilitate doar in timpul domniei lui Cuza. Ca urmare, Alexandru Ioan Cuza a proclamat constituirea Romaniei si a unificat guvernele in decembrie 1861 si Adunarile elective in ianuarie 1862. Pentru asigurarea autonomiei judecatoresti, Romania a respins regimul capitulatiilor. Totodata, statul roman a luat masura interzicerii activitatii judiciare a consulatelor straine si a trecut la punerea in executare a sentintelor date de catre instantele romanesti in cauzele in care erau implicati si straini.

In virtutea suveranitatii manifestate, statul roman a inceput a incheia conventii cu alte state, fara a recurge la serviciile Ministerului de Externe turcesc. Incheierea si recunoasterea unor asemenea conventii a insemnat implicita recunoastere din partea altor state a suveranitatii tanarului stat roman.

Cuza si Kogalniceanu, constatand ca Adunarea electiva, formata in majoritate din mosieri, respinge toate proiectele de reforma si schimba guvernele la doua-trei luni, opunand votul de blam, au facut pregatirile necesare pentru introducerea unui regim de putere personala. Prilejul s-a ivit la 2 mai 1864, cand Adunarea electiva a refuzat sa voteze proiectul de lege electorala. Atunci Kogalniceanu a prezentat Decretul pentru dizolvarea Adunarii elective, dupa care a fost adresata o proclamatie catre popor, ocazie cu care a fost prezentat textul proiectului Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris si al noii legi electorale, care trebuiau aprobate prin plebiscit. Plebiscitul, care a avut loc intre 10 si 14 mai 1864, a confirmat pe deplin adeziunea poporului la actele prezentate.

Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris a fost considerat noua constitutie a tarii. Conform acestuia, domnul cumula atributii legislative si executive, putand emite decrete fara consultarea Parlamentului ori de cate ori situatia impunea masuri deosebite. Parlamentul devine bicameral; era format din Adunarea electiva (Adunarea deputatilor) si Corpul Ponderator (Senatul). Puterea publica este incredintata domnului, senatului si Adunarii Deputatilor. Initiativa legislativa apartinea domnului, care pregatea proiectele de legi cu sprijinul Consiliului de Stat, organism nou creat, format doar din juristi.

Prin noua lege electorala s-a largit considerabil dreptul de vot, prin inlaturarea privilegiilor comerciale ale mosierilor, permitand accesul larg al burgheziei. Legea electorala prevedea ca alegatorii sunt fie primari, fie directi. Erau alegatori primari cei care plateau un anumit impozit. Cincizeci de alegatori primari numeau un alegator direct. Puteau fi alegatori directi cei care aveau un venit anual de minim 100 de galbeni, preotii, conducatorii unor institutii si cei cu studii superioare. Alegatorii din ambele categorii trebuiau sa aiba cel putin 25 de ani.

Puteau fi alesi in Adunarea electiva cetateni romani care aveau cel putin 30 de ani si un venit minim anual de 200 de galbeni.

Corpul Ponderator era compus din mitropolitul tarii, episcopii eparhiilor, presedintele Curtii de Casatie, cel mai vechi general in activitate si 64 de membri numiti de catre domn.

Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris prevedea mecanismul adoptarii legilor de catre cele doua camere si sanctionarea acestora de catre domn, precum si modalitatile de punere in aplicare a legilor. Acest Statut, considerat noua lege fundamentala a statului, inlatura Conventia de la Paris, oprind astfel drumul instaurarii unui regim de tutela al marilor puteri, consolidand autonomia, deschizand noi perspective luptei pentru independenta absoluta, precum si drumul infaptuirii reformelor democratice.

Dintre reformele realizate in timpul domniei lui Cuza, cea mai importanta a fost reforma agrara, infaptuita prin legea promulgata la 14 august 1864. Conform acestei legi, "satenii clacasi sunt si raman deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii lor in intinderea ce se hotaraste prin legea in fiinta". Suprafata de pamant asupra careia se recunoaste dreptul de proprietate al taranilor era fixata in functie de numarul de vite pe care acestia le stapaneau. Totodata, legea in cauza a desfiintat regimul clacasiei in schimbul unei despagubiri, pe care taranii urmau a o plati prin sume repartizate anual, vreme de 15 ani. Prin infaptuirea reformei agrare, doua treimi din pamanturile mosierilor au trecut in proprietatea taranilor, dandu-se astfel o puternica lovitura pozitiei economice a boierimii. Totodata, s-au deschis largi perspective dezvoltarii capitaliste, creandu-se conditii pentru accelerarea progresului societatii romanesti.

Deosebit de importante au fost si celelalte acte normative cu caracter reformator adoptate in perioada de referinta. Dintre acestea amintim: Legea pentru consiliile judetene si Legea comunala din 1864, prin care s-a reglementat modul de constituire, organizare si functionare a comunelor si judetelor. De asemenea, mentionam Legea privind organizarea armatei, care sublinia teza inarmarii, la nevoie, a intregului popor, precum si Legea cu privire la organizarea judecatoreasca, in care erau aratate instantele judecatoresti: judecatoriile de plasa, tribunalele judetene, curtile de apel, curtile cu juri si Inalta Curte de Casatie si Justitie. Deosebit de importante pentru dezvoltarea societatii au fost si legile cu privire la instructiunea publica, cu privire la pensii, cu privire la contabilitate, precum si Legea de infiintare a Casei de Depuneri si Consemnatiuni.

Sectiunea a II-a. Opera legislativa a lui Alexandru Ioan Cuza

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate si Codul civil, Codul de procedura civila, Codul penal si Codul de procedura penala, elaborate in vremea si din dispozitia lui Cuza. Aceste coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic necesar dezvoltarii legislatiei romanesti. Prin adoptarea acestor coduri, Romania a intrat in randul tarilor cu cea mai inaintata legislatie. Opera legislativa a lui Alexandru Ioan Cuza a influentat pozitiv teoria si practica juridica, a stimulat dezvoltarea invatamantului juridic, a stiintei dreptului, a dus la afirmarea gandirii juridice romanesti in tara si peste hotare.

Codul civil a fost redactat de Comisia Centrala de la Focsani din ordinul lui Cuza. Comisia, ale carei lucrari au durat pana in 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile romanesti anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de un imens prestigiu si care servise drept model celor mai multe coduri burgheze, proiectul Codului civil italian Pisaneli, care fusese atunci elaborat si care se bucura in Europa acelor vremuri de o deosebita apreciere, legislatia civila a Belgiei si doctrina juridica a vremii. Codul civil roman a fost adoptat in 1864 si a intrat in vigoare la 1 decembrie 1865. In momentul publicarii, s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, iar dupa abdicarea lui Cuza s-a republicat sub titlul de Codul civil roman. Legislatorii lui Cuza au avut ca principala sursa de inspiratie Codul civil francez, dar principiile si dispozitiile acestuia nu au fost preluate in mod mecanic, ci selectiv, prin adaptarea lor la realitatile romanesti. Codul civil elaborat in vremea lui Cuza a preluat in mod selectiv si dispozitii din alte coduri straine si a avut permanent in vedere dispozitiile din legiuirile romanesti anterioare, de sorginte bizantina. Dreptul bizantin a fost dreptul roman adaptat la conditiile feudalismului.

Codul civil roman este format dintr-un preambul, care se refera la lege in general, precum si la aplicarea ei in timp si spatiu, din trei carti si din partea privitoare la Dispozitiile finale. Prima carte era consacrata persoanelor, cea de a doua era consacrata bunurilor, iar ultima modurilor de dobandire si transmitere a proprietatii.

Codul penal a fost publicat in 1865 si a ramas in vigoare pana in 1937. La elaborarea acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile romanesti anterioare, din Codul penal francez din 1810 si din Codul penal prusian din 1851.

La baza Codului penal roman a fost pusa conceptia clasica a dreptului penal, profund individualista, care il priveste pe om ca pe o fiinta abstracta, desprinsa din mediul in care isi desfasoara activitatea. Aceasta conceptie priveste infractorul ca pe un om rational, constient de urmarile faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care trebuie a fi exclus din societate prin aplicarea pedepselor cu un pronuntat caracter de intimidare. Abia mai tarziu, odata cu aparitia noilor conceptii cu privire la fapta si faptuitor, precum si cu privire la rolul pedepselor, au inceput a fi luati in considerare si factorii sociali care determina comportamentul uman, ceea ce a dus la o serie de modificari ale codului in cauza, cu accent pe necesitatea reeducarii infractorilor in vederea reintegrarii lor in viata sociala.

Codul penal de la 1865 a fost structurat in trei carti:

- Cartea I - Dispozitii cu privire la pedepse si la felul lor;

- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime si delicte;

- Cartea a III-a - Contraventii.

Infractiunile cuprinse in cod erau de trei feluri:

- crime - erau sanctionate cu pedepse criminale;

- delicte - erau sanctionate cu pedepse corectionale;

- contraventii - erau sanctionate cu pedepse politienesti.

In Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avandu-se in vedere gradul lor de pericol social, infractiunile contra statului: rasturnarea ordinii de stat si tradarea. Apoi urmeaza in functie de gravitatea lor infractiunile contra Constitutiei: faptele contra sistemului parlamentar si a celui electoral. Sunt apreciate ca facand parte din categoria infractiunilor mai grave infractiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea functiilor administrative de catre functionari: abuzul de putere si delapidarea. Alte infractiuni sunt indreptate impotriva functionarilor publici: ultrajul, opunerea fata de ordinele autoritatilor. Cele mai multe dintre infractiunile cuprinse in codul penal de la 1865 erau cele indreptate impotriva vietii, a integritatii corporale, a onoarei si a patrimoniului.

Codul de procedura civila a fost elaborat si a intrat in vigoare odata cu Codul civil. Plecand de la conceptia fundamentala, conform careia normele de procedura civila sunt cele care dau viata intregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au acordat o atentie deosebita elaborarii acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de procedura civila francez, Codul de procedura civila belgian, precum si din legiuirile romanesti anterioare.

Codul in cauza este structurat in sapte carti:

- Cartea I - Procedura inaintea judecatorului de plasa;

- Cartea a II-a - Tribunalele de judet;

- Cartea a III-a - Curtile de apel;

- Cartea a IV-a - Arbitri;

- Cartea a V-a - Executarea silita;

- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;

- Cartea a VII-a - Dispozitii speciale.

Procedura de judecata este orala, publica si contradictorie. Codul arata ca in procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, juramantul judiciar si prezumtiile. Erau prevazute urmatoarele cai de atac: apelul, cand se proceda la o noua judecata de fond, opozitia, care se utiliza impotriva hotararilor date in lipsa, contestatia si recursul. Prin recurs se stabilea daca legea a fost bine interpretata si aplicata.

Codul de procedura penala a fost elaborat si a intrat in vigoare odata cu Codul penal. Principalele surse de inspiratie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile romanesti anterioare, Codul de instructie criminala francez din 1808 si doctrina juridica a vremii.

Codul in cauza prevedea ca procesul penal cuprindea doua faze. Prima faza, cea premergatoare judecatii, avea ca obiective descoperirea, urmarirea si instructia infractorilor. Faza a doua era cea a judecatii.

Codul de procedura penala era structurat in doua carti, corespunzatoare celor doua faze ale procesului. Prima faza a procesului era realizata de catre ofiterii de politie judiciara, care aveau ca sarcina descoperirea infractiunilor, de catre procurori, care aveau ca sarcina urmarirea infractorilor si de catre judecatorii de instructie, ce aveau ca sarcina anchetarea infractorilor, numita instructie.

Faza a doua a judecatii era realizata de catre judecatoriile de plasa, tribunalele judetene, curtile cu juri si de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. Datorita lipsei personalului calificat, judecatoriile de plasa nu au functionat, atributiile lor fiind incredintate subprefectilor ce administrau plasa respectiva. In competenta tribunalelor intrau delictele, iar in competenta curtilor cu juri intrau crimele.

Curtile cu juri erau formate dintr-un complet de judecatori si dintr-un juriu compus din cetateni.

Juriul era chemat sa raspunda prin da sau nu la doua intrebari:

- Daca persoana este sau nu vinovata? In ipoteza in care persoana era gasita vinovata, se proceda la a doua intrebare.

- Daca acea persoana merita sau nu circumstante atenuante? Daca juriul raspundea afirmativ la prima intrebarea, judecatorii faceau incadrarea faptei in textul de lege corespunzator si fixau pedeapsa in functie de dispozitiile legii si de parerea juriului in ceea ce priveste circumstantele atenuante.