Dreptul romanesc in etapa 1848-1866. legislatia cu caracter reformator a lui alexandru ioan cuza

DREPTUL ROMANESC IN ETAPA 1848-1866. LEGISLATIA CU CARACTER REFORMATOR A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Perioada care a urmat reprimarii revolutiei romane de catre fortele interventioniste straine a fost marcata de incheierea si semnarea urmatoarelor documente:

Conventia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominatia traditionala comuna a Rusiei si Turciei asupra Principatelor si modifica in mod restrictiv Regulamentele Organice astfel:

a.     domnia nu mai era electiva si viagera; domnii erau considerati inalti functionari otomani, numiti pe un termen de 7 ani de puterea suzerana, cu acordul puterii protectoare;

b.     caimacamia formata din trei persoane s-a redus la una singura;

c.      Adunarea Obsteasca Legiuitoare si Adunarea Obsteasca Extraordinara erau dizolvate si inlocuite cu Consilii (Divanuri Obstesti), compuse din notabili de incredere si membri ai clerului inalt, numiti de domn si avand ca prerogative adoptarea bugetului, a proiectelor de legi, controlul finantelor publice si al gestiunii statului;

d.     Armata si politia erau astfel reorganizate incat sa slujeasca puterea suzerana in apararea ordinii sociale si politicii existente.

Tratatul de la Paris (30 martie 1856) mentinea suzeranitatea otomana asupra Principatelor, insa desfiinta protectoratul unilateral rusesc, instituind protectia colectiva a puterilor garante semnatare in urmatoarele conditii:

a)     Orice interventie militara in Principate trebuia sa intruneasca acordul prealabil colectiv al puterilor garante, in unanimitate;

b)     Cele trei judete din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei;

c)      Principatelor li s-a recunoscut independenta administrativa, dreptul fiecaruia de a intretine o armata nationala, de a emite legi si de a se angaja liber in comertul cu alte state;

d)     A fost instituita o Comisie permanenta a statelor riverane Dunarii, incluzand si Principatele, care urma sa elaboreze regulamentele de navigatie;

e)     Vointa populatiei cu privire la viitorul statut al Principatelor urma sa fie consultata prin convocarea unor adunari ad-hoc reprezentative pentru toate starile sociale. In scopul cunoasterii starii interne si a propunerilor adunarilor ad-hoc se instituia o comisie speciala de informare a puterilor semnatare, cu sediul la Bucuresti. O conferinta ulterioara a garantilor urma sa decida statutul definitiv, intern si international, al Principatelor, sub forma unui hatiserif al sultanului.

Depasind prevederile restrictive ale Tratatului, Adunarile ad-hoc (1857) au functionat ca organe imputernicite de alegatori sa consacre pe cale legala imperative nationale. Rezolutiile adoptate de adunari au cerut:

autonomia si neutralitatea celor doua tari;

unirea Moldovei cu Tara Romaneasca intr-un stat cu numele de Romania;

guvern responsabil si constitutional;

adunare legiuitoare reprezentativa;

print strain dintr-o dinastie europeana domnitoare ai carui urmasi sa fie crescuti in religia tarii.

Conventia de la Paris a puterilor garante (1858) a decis asupra statutului juridic international si asupra organizarii interne a Principatelor astfel:

a)     se consacra denumirea de Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, desi acestea erau mentinute ca doua state distincte, cu domni alesi pe viata de adunarile elective si investiti de sultan, adunarile legiuitoare, guvernele si administratia fiind separate. Pana la alegerea viitorilor sefi de stat, guvernarea fiecarui Principat a fost incredintata unei Comisii provizorii, formata din trei caimacami;

b)     armatele trebuiau sa fie separate, dar cu un comandant-sef unic, numit alternativ de cei doi domni;

c)      se prevedea inamovibilitatea judecatorilor si independenta lor fata de executiv;

d)     era consacrat principiul separatiei puterilor: puterea executiva revenea domnului; puterea legislativa era exercitata de domn, Adunarea Obsteasca si Comisia Centrala; puterea judecatoreasca era incredintata magistratilor numiti de domn;

e)     domnul promulga legile, emitea regulamente pentru aplicarea acestora, avea drept de gratiere si de comutare a pedepselor in materie criminala;

f)      se consacra principiul egalitatii in drepturi si libertati, in ocuparea functiilor publice pe baza meritelor personale si in sustinerea contributiilor publice; ca o consecinta, au fost abolite rangurile si privilegiile boieresti;

g)     era admisa exproprierea in scop de utilitate publica, in schimbul unei drepte despagubiri, fapt ce deschidea posibilitatea improprietaririi, fie si partiale, a taranilor clacasi;

h)     Conventia avea anexata si o lege electorala care consacra sistemul votului cenzitar, care conditiona participarea la vot de un prag al proprietatii atat de inalt incat numarul electorilor directi era limitat la cateva mii de persoane (in special mosieri) si impiedica accesul majoritatii populatiei sarace la viata publica (alegatorii primari), care vota prin delegatie;

i)       se prevedea constituirea a doua institutii comune pentru cele doua Principate: Comisia Centrala, competenta sa elaboreze proiecte de legi de interes comun pentru ambele Principate (privind unificarea vamilor, a serviciilor de posta si telegraf, stabilirea regimului monetar unic, a aceluiasi sistem de masuri si greutati etc.), si Inalta Curte de Casatie, cel mai inalt for judecatoresc.

j)       in plan extern, Principatele ramaneau sub suzeranitatea Portii, dar legaturile lor continuau sa aiba un caracter contractual, implicand drepturi si obligatii reciproce. Autonomia lor era garantata.

Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris

Al. I. Cuza, neputand exercita o domnie efectiva in conditiile fixate prin Conventia de la Paris, a fost nevoit sa impuna o noua lege fundamentala, prezentata drept un act constitutional al Conventiei de la Paris. Cu toate ca, in realitate, conventia a fost incalcata, puterile garante au acceptat politica faptului implinit.

Potrivit Statului Dezvoltator, domnul cumula atributii executive si legislative, putand emite decrete fara consultarea Parlamentului. De asemenea, initiativa legislativa apartinea in exclusivitate domnului, care pregatea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat. Domnul avea si dreptul de veto absolut, putand sa refuze sanctionarea proiectelor votate de adunarile legislative. Atunci cand legislativul, nu se afla in sesiune, domnul putea emite decrete, fara obligatia ratificarii ulterioare a acestor decizii.

Parlamentul unicameral a fost inlocuit cu un parlament bicameral (cu denumirea de Corpurile Legiuitoare), format din Adunarea Electiva (Camera Deputatilor) si Adunarea Ponderatrice sau Corpul Ponderator (Senatul). Camera Deputatilor era compusa din 60 de membri, avand in frunte un presedinte numit de domn; ea aproba bugetul de stat si dezbatea proiectele de legi, pe care nu le putea respinge, ci doar restitui Corpului Ponderator spre reformulare. Senatul era prezidat de mitropolit, fiind compus din 64 de membri, din care 1/3 erau numiti de catre domn; el aproba toate proiectele de legi adoptate de Adunare, inainte de a fi sanctionate de domn, avand si dreptul de a judeca si constitutionalitatea legilor.

Puterea legislativa era exercitata de catre domn impreuna cu Parlamentul, in timp ce puterea publica era incredintata domnului, Adunarii Elective si Corpului Ponderator. Corpul Ponderator era compus din senatori de drept, senatori numiti de domn, in timp ce Adunarea Electiva era aleasa conform dispozitiilor noii legi electorale.

In vremea lui Alexandru Ioan Cuza si din dispozitia sa au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedura civila si Codul de procedura penala. Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, in linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celei mai moderne legislatii in materie, introducandu-se norme si institutii juridice dintre cele mai evoluate. Principalele reforme ale lui Cuza au fost reforma agrara si reforma electorala, alte reforme privind invatamantul (Legea instructiunii publice din 7 decembrie 1864 instituia un invatamant de 4 ani, obligatoriu si gratuit), armata (prin Legea organizarii puterii armate din 9 decembrie 1864, modificata in anul 1868, ostirea era structurata pe cinci componente: armata activa, armata teritoriala formata din dorobanti si calarasi, militiile, garda civica oraseneasca si gloatele), biserica (prin Legea privind numirea de catre domn a mitropolitilor si episcopilor s-a deschis calea viitoarei autocefalii a Bisericii Ortodoxe Romane, ca atribut al independentei depline) etc. Opera legislativa a lui Cuza a plasat Romania in randul tarilor cu cea mai inaintata legislatie. In acelasi timp, ea a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evolutie a practicii instantelor in directia celor mai inalte exigente ale epocii, a stimulat inflorirea invatamantului juridic, a stiintei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabila valoare, la afirmarea gandirii juridice romanesti in tara si peste hotare, la insusirea tehnicii juridice in toate nuantele sale, ceea ce s-a rasfrant pozitiv asupra activitatii teoretice si practicii juridice.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Prin adoptarea unei legislatii moderne s-a constituit sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea Romaniei. Crearea sistemului judiciar modern in perioada domniei lui Cuza a determinat evolutia practicii instantelor in directia exigentelor epocii, dezvoltarea invatamantului juridic si a stiintei dreptului.

Codul civil

Codul civil roman a fost adoptat in anul 1864 si a intrat in vigoare la 1 decembrie 1865, fiind, alaturi de Codul penal, Codul de procedura civila si Codul de procedura penala, una dintre cele patru componente esentiale ale operei legislative infaptuite de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. In momentul publicarii, el s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, dar dupa abdicarea lui Cuza a fost repudiat sub titlul de Codul civil roman. Nu este o copie fidela, ci o adaptare a celui francez, tinandu-se seama de conditiile si traditiile juridice ale tarii noastre. Codul a inlocuit legiuirile lui Caragea si Calimach, pastrand unele reglementari din acestea cu privire la relatiile personale si de familie.

La elaborarea Codului civil roman s-a avut in vedere si doctrina juridica a vremii, deoarece in lucrarile elaborate dupa adoptarea Codului civil francez s-au constat unele deficiente tinand de tehnica redactarii sau de unele contradictii intre articolele sale.

Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei carti si din dispozitii finale:

- Un titlu preliminar cu privire la legi si aplicarea lor in timp si spatiu;

- Cartea I despre persoane;

- Cartea a II-a despre lucruri;

- Cartea a III-a despre diferite moduri de dobandire a proprietatii;

- Dispozitiile finale in legatura cu intrarea in vigoare a codului si abrogarea altor legiuiri mai vechi.

Persoanele. Cartea I privind persoanele stabilea varsta majoratului la 21 de ani, dar prevedea si o procedura speciala a emanciparii persoanei de la 18 ani, prin care dobandea o capacitate juridica apropiata de a majorilor. Persoanele juridice se clasificau in persoane juridice cu scop lucrativ si fara scop lucrativ, fiind infiintate prin decret domnesc.

Familia. Functia economica era concentrata in mana capului familiei, ceilalti membri fiind obligati sa il ajute la sporirea acesteia. Sub raport etic, se mentinea inegalitatea dintre sexe.

Casatoria era privita ca un contract, o tranzactie juridica si de cele mai multe ori era precedata de logodna. Intocmirea actelor de stare civila nu mai intra in atributiile clerului, ea fiind data in competenta ofiterului de stare civila. Casatoria devine un act pur civil.

Raporturile dintre soti erau dominate de principiul puterii maritale a sotului. Femeia era lipsita de drepturi, inclusiv de cele politice. Cu privire la bunurile pe care sotii le aduceau in casatorie, se aplica principiul libertatii de alegere intre regimul separatiei bunurilor, al comunitatii de bunuri sau al regimului dotal. Dota adusa de sotie trebuia mentionata in actul dotal, urmand ca bunurile sa fie administrate de sot in interesul casatoriei. Ele puteau fi instrainate numai in cazurile prevazute de lege si cu conditia cumpararii unor bunuri similare, care deveneau dota. Cercetarea paternitatii era interzisa, sub pretextul apararii familiei legale. Chiar recunoscut de tata, fiul natural putea avea doar beneficiul starii civile, dar nu si alte drepturi si obligatii, existente doar intre mama si copilul ei natural.

Codul civil roman mentine divortul, aplicand principiul egalitatii de tratament al sotilor in cazul desfacerii casatoriei pentru adulter. Alte cauze de divort erau: excesele, cruzimile, insultele grave, vrajmasia unuia dintre soti fata de celalalt, condamnarea la munca silnica, consimtamantul ambilor soti.

Bunuri. Cartea a II-a si a III-a se refereau la bunuri si la modurile de dobandire a proprietatii. Prin patrimoniu se intelegea totalitatea drepturilor si obligatiilor unei persoane ce reprezentau o valoare economica.

Drepturile patrimoniale puteau fi:

- drepturi reale, care ii permiteau unei persoane sa-si exercite atributele determinate de lege, dandu-i o putere juridica directa si imediata asupra unui lucru;

- drepturi de creanta, acele drepturi pe care o persoana le exercita in contra alteia pentru a o obliga sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Proprietatea era cel mai important drept real, fiind amplu reglementata: atribute, forme de stapanire a lucrurilor, alte drepturi reale accesorii: servitutile, uzufructul etc. Dreptul de proprietate era considerat sacru si inviolabil. Proprietatea putea fi transmisa prin acte juridice incheiate intre persoane in viata (inter vivos) sau prin acte juridice incheiate pentru cauza de moarte (mortis causa).

Codul civil prevedea urmatoarele moduri de dobandire a proprietatii: legea, traditiunea, hotararea judecatoreasca, conventia, ascensiunea imobiliara si mobiliara, prescriptia achizitiva sau uzucapiunea, ocupatiunea.

Au fost reglementate ca dezmembraminte ale dreptului de proprietate urmatoarele drepturi reale: uzufructul, servitutea, superficia, embaticul sau emfiteoza.

Proprietatea asupra bunurilor mobile se dobandea prin traditiune corporala, iar cea a imobilelor prin inscrierea in cartea funciara[1].

Obligatii si contracte. Codul civil a proclamat libertatea partilor contractante, astfel ca orice conventie incheiata de persoane capabile este permisa cu conditia ca ea sa nu fie contrara unei dispozitii legale, ordinii publice sau bunelor moravuri[2].

Contractul sau conventia reprezenta acordul de vointa a doua sau mai multe persoane in scopul de a produce un efect juridic: a crea, a transmite sau a stinge un drept. Conditiile generale ale contractelor erau: capacitatea partilor contractante, obiectul contractului si cauza. Codul clasifica contractele in consensuale (incheiate prin simplul acord de vointa al partilor) si solemne (incheierea lor presupunea indeplinirea unor formalitati).

Cvasicontractele (faptele licite din care se puteau naste obligatii) erau imbogatirea fara cauza, plata nedatorata, gestiunea de afaceri. Stingerea obligatiilor se putea face prin: plata, novatie, compensatie, remiterea lucrului datorat, pierderea lucrului datorat, confuziune, anulare sau resciziune, efectul conditiei rezolutorii.

Codul civil a reglementat, in principal, urmatoarele contracte: vanzarea-cumpararea, locatiunea, societatea, mandatul, imprumutul, depozitul si contractele aleatorii.

Garantiile erau de doua tipuri:

- garantii personale (fidejusiunea, cautiunea, chezasia), care constau in obligatia pe care si-o luau una sau mai multe persoane de a-l indestula pe creditor in cazul in care debitorul va fi in imposibilitate sa o faca;

- garantii reale, care decurgeau din afectarea speciala a unor bunuri de a servi la asigurarea platii creantei unui anumit creditor.

Codul civil mai prevedea autonomia de vointa a partilor, raspunderea personala pentru fapta proprie etc. Raspunderea colectiva si raspunderea pentru fapta altuia erau admise numai in cazuri exceptionale (raspunderea parintilor pentru fapta copilului lor minor, raspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale sau de lucrurile neinsufletite care le apartin.

Succesiuni. Succesiunea poate fi transmisa pe cale legala (ab intestat), in ordinea gradelor de rudenie, si pe cale testamentara. Succesorii legali se imparteau in trei clase: succesorii legitimi (descendenti, ascendenti si colaterali pana la gradul 12), succesori neregulati (copiii naturali, sotul supravietuitor, statul) si succesorii anormali (adoptatul, adoptatorul si rudele lor). Descendentii si parintii beneficiaza de protectia acordata prin institutia rezervei succesorale. Codul retinea un drept de uzufruct in favoarea vaduvei sarace, atunci cand era in concurs cu descendentii, si un drept de proprietate, atunci cand era in concurs cu alte rude. Adoptatul avea statutul de succesor legitim fata de adoptatorul sau, dar nu avea nici un drept succesral fata de rudele acestuia. Testamentul putea fi olograf (scris, semnat si datat de catre testator), autentic (semnat de testator si transmis judecatorului care ii conferea autenticitate prin citirea in sedinta publica) sau mistic (secret, semnat de testator si prezentat judecatorului, inchis si pecetluit, acesta incheind un proces-verbal pentru a fi deschis in conditiile aratate de testator).

Codul civil cuprindea si cateva prevederi referitoare la raporturile de munca. Astfel, art. 1471 interzicea incheierea pe timp nedeterminat a unei conventii prin care o persoana isi angaja munca sau serviciile. Art. 1472 prevedea ca, in litigiile dintre patroni si muncitori cu privire la conditiile salarizarii si la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvant.

Codul penal

Codul penal a fost publicat in anul 1865 si a ramas in vigoare pana in anul 1937. Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din 1851 si, in mai mica masura, Codul penal francez din 1810.

Structura Codului penal din 1865 este urmatoarea:

- Dispozitii preliminarii;

- Cartea I - Despre pedepse si efectele lor;

Cartea a II-a - Depre crime si delicte in special si despre pedepsele lor;

Cartea a III-a - Contraventiuni politienesti si pedepsele lor.

Partea generala a Codului penal reglementa categoriile juridice de infractiune, pedeapsa, responsabilitate penala, dar avea si numeroase lacune in privinta reglementarii unor institutii de baza ale dreptului penal (tentativa, concursul de infractiuni, recidiva, instigarea, suspendarea executarii pedepsei, reabilitarea etc.).

Conceptul de reglementare a institutiilor penale prevazute in Codul din 1864 era cel al scolii clasice de drept penal, potrivit careia infractiunea era considerata ca fiind o legatura juridica intre lege si infractor.  Fundamentul dreptului de a pedepsi se intemeia pe liberul arbitru, responsabilitatea morala si pedeapsa. Spre deosebire de legiuirile penale anterioare s-a introdus principiul egalitatii tuturor cetatenilor in fata legii, ceea ce a constituit un progres incontestabil[3].

Faptele penale erau clasificate in crime, delicte si contraventii, dupa gravitatea faptei sau dupa pericolul social pe care il reprezentau. Crimele si delictele au fost grupate in patru categorii:

• infractiuni indreptate impotriva statului (tradarea, rasturnarea ordinii de stat);
• infractiuni impotriva Constitutiei (fapte indreptate impotriva sistemului parlamentar sau electoral, infractiuni contra exercitiului drepturilor publice de catre adunarile legiuitoare, falsificarea operatiunilor electorale, infractiuni contra libertatii);
• infractiuni impotriva intereselor publice (abuzul de putere, delapidarea, falsificarea, ultrajul, opunerea fata de autoritate);
• infractiuni indreptate contra intereselor particulare (omorul, amenintarea, ranirile, calomnia, injuria, marturia mincinoasa, sechestrarea de persoane, atentate impotriva moravurilor, impotriva proprietatii - furtul, stramutarea de hotare, distrugerea de bunuri).

Corespunzator clasificarii faptelor penale, pedepsele se imparteau si ele in: pedepse criminale, corectionale si contraventionale (politienesti).

Codul de procedura civila

Codul de procedura civila a fost elaborat si a intrat in vigoare odata cu Codul civil roman, la 1 decembrie 1865. Procedura civila s-a bucurat de o atentie speciala, atentie manifestata atat pe planul propriu-zis al reglementarii juridice, cat si pe cel al doctrinei. Teoreticienii, ca si practicienii dreptului porneau de la conceptia ca normele de procedura civila sunt acelea care dau viata intregului drept privat.

Principalele izvoare ale Codului de procedura civila sunt: dreptul procesual al Cantonului de la Geneva, Codul de procedura civila francez, unele dispozitii din legea belgiana cu privire la executarea silita si unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.

Materia Codului este impartita in sapte carti:

I.   Procedura inaintea judecatoriilor de plasa;

II. Tribunalele judetene;

III.   Curtile de apel;

IV.  Arbitrii;

V. Executarea silita;

VI.  Forme de procedura;

VII.   Dispozitii generale.

Instantele judecatoresti se imparteau in:

• judecatoriile de plasa (nu au functionat din lipsa de cadre);
• tribunalele de judet (cu o competenta generala, marginita insa de un plafon valoric al obligatiilor debitorului);
• Curtile de apel (Bucuresti, Iasi, Craiova, Focsani, ulterior si Galati).

Procedura de judecata era orala, publica si contradictorie. Partile erau reclamantul si paratul. Cererea de chemare in jdecata in fata instantei putea fi facuta de orice persoana avand liberul exercitiu al drepturilor civile. Partile se puteau infatisa in persoana sau prin mandatari asistati de avocati. Inainte de inceperea judecarii procesului, paratul putea ridica exceptia de incompetenta a instantei. Probele care puteau fi administrate erau: acte scrise, martori, experti, cercetatori, juramantul judiciar, prezumtiile. Daca completul de judecata era format din doi judecatori si ei nu erau de acord asupra solutiei, se declara divergenta si, judecandu-se din nou procesul, in complet de trei judecatori, hotararea se lua cu majoritate de voturi, opinia separata urmand sa fie motivata si alaturata sentintei.

Procesul parcurgea o dubla judecata de fond: in fata primei instante si in fata instantei de apel, dupa care urma judecata in recurs.

Partea nemultumita putea sa declare apel la Curte in termen de doua luni de la comunicare. Hotararile pronuntate in apel puteau fi atacate cu recurs la Curtea de Casatie in termen de trei luni de la comunicarea hotararii instantei de fond. Dupa ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, daca debitorul refuza sa se conformeze, aceasta era pusa in executare silita. Executarea se putea face asupra tuturor bunurilor mobile si imobile ale debitorului cu exceptiile prevazute de lege[4].

Caile de atac erau ordinare si extraordinare, o cale de atac neputandu-se utiliza decat o singura data. Caile de atac erau: apelul (prilej cu care se facea o noua judecata de fond), opozitia (impotriva hotararilor date in lipsa), contestatia si recursul.

Prin Codul de procedura civila din 1865 au fost reglementate si unele proceduri speciale, cum ar fi: oferta de plata si consemnatii; sechestrul asigurator si judiciar; dispozitiile relative la absenti; autorizarea femeii maritate de catre tribunal; despartirea averilor dintre barbat si femeie; deliberarile consiliului de familie; interdictia; cesiunea bunurilor; proceduri relative la deschiderea unei succesiuni; conventiile matrimoniale etc.

Codul de procedura penala

Codul de procedura penala a fost adoptat si aplicat concomitent cu Codul penal si a avut ca model Codul de instructie criminala francez (adoptat la 1808).

Codul este compus din doua mari parti:

- Dispozitii preliminare;

- Cartea I - Despre polititia judiciara - reglementa descoperirea, urmarirea si instructia infractiunilor;

- Cartea a II-a - Despre judecata si judecarea proceselor in fata instantelor penale: judecatorii, tribunale, Curtile cu jurati, Curtea de casatie.

Conform Codului de procedura penala, actiunea reprezenta facultatea de a recurge la autoritatea judecatoreasca pentru a obtine recunoasterea unui drept violat si asigurarea restabilirii lui prin mijloace legale.

Legiuitorul vremii a facut distinctia intre actiunea publica si cea privata[5]. Orice infractiune care determina o tulburare a ordinii publice dadea nastere la o actiune publica in fata instantei de judecata, chemata sa constate faptul socialmente periculos si sa aplice sanctiunea impotriva infractorului. Pe langa aceasta actiune, infractiunea mai dadea nastere si unei actiuni private, care avea drept scop repararea prejudiciului cauzat.

Actiunea penala era incredintata unui corp de magistrati, denumit Minister Public.

Odata pusa in miscare, actiunea penala nu mai putea fi retrasa si nici nu se mai putea renunta la ea. Stingerea actiunii penale se realiza prin hotarare judecatoreasca, impacarea partilor si prin prescriptie.

Subiectii procesului penal erau: judecatorul, persoana impotriva careia s-a pornit actiunea penala, Ministerul Public, partea civila si partea civilmente responsabila.

Procesul penal cuprindea trei faze: faza premergatoare judecatii (descoperirea, urmarirea si instructia), faza judecatii si faza executarii hotararii, in caz de condamnare.

Descoperirea infractorilor revenea ofiterului de politie judiciara ce strangea probele referitoare la infractiunile savarsite de autor si inainta dosarul procurorului, care se ocupa de procedura urmaririi infractorului. In cazuri mai complicate, acesta inainta cauza unui judecator de instructie, care proceda la o ancheta numita instructie. Instructia preparatorie avea un caracter secret: ea se desfasura in cabinetul judecatorului si in absenta inculpatului, care nu avea calitatea de a asista la depozitia martorilor. Dupa incheierea instructiunii, judecatorul elabora o ordonanta definitiva, iar procurorul sesiza instanta de judecata.

Codul prevedea ca instante de judecata:

judecatoriile de plasa;

tribunalele de judet;

curtile cu juri;

Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Ca si in materia procedurii civile, judecatoriile de plasa nu au functionat, atributiile lor fiind incredintate subprefectilor care administrau plasile respective. De regula, delictele erau de competenta tribunalelor, iar crimele de competenta Curtilor cu juri, formate dintr-un complet de judecatori si un juriu compus din cetateni care raspundeau la intrebarea daca persoana era sau nu vinovata si daca merita circumstante atenuante. In cazul unui raspuns afirmativ, judecatorii faceau incadrarea faptei in textul de lege corespunzator si stabileau pedeapsa. Procedura dezbaterilor in fata tribunalelor era publica, orala si contradictorie.

Sentintele tribunalului puteau fi de condamnare, de achitare, de absolvire, de incompetenta. Impotriva acestor sentinte, partea condamnata in lipsa sau nemultumita de solutie avea dreptul de opozitiune sau de apel. Tribunalele reprezentau, in ordine ierarhica, a doua instanta penala carora partile li se puteau adresa in recurs. Daca motivele de recurs erau considerate intemeiate, tribunalul casa cartea de judecata, iar cauza era judecata din nou, in fond. Impotriva sentintei tribunalului se puteau declara opozitiunea si apelul adresat Curtii de Apel.

Infractiunile cele mai grave - crimele si delictele politice si de presa - erau judecate la Curtea cu jurati. La curtile cu jurati, procedura dezbaterilor era publica, orala, continua si fara intrerupere. Impotriva deciziilor acestei curti singura cale de atac era cea a recursului in casatie (recursul in interesul legii, recursul in anulare si recursul util sau in interesul partilor), cale extraordinara de atac, de competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Inalta Curte de Casatie si Justitie putea pronunta decizii de respingere si de casare (care puteau fi cu trimitere, fara trimitere, fara trimitere dar cu evocarea fondului).

Reforma agrara

Prin art. 1 al Legii rurale promulgate la 14 august 1864 se dispunea ca taranii sunt si raman proprietari pe loturile pe care le foloseau. In baza acestei legi, "satenii clacasi sunt si raman deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, in intinderea ce se hotaraste prin legea in fiinta". Suprafata pamantului asupra caruia se recunostea dreptul de proprietate al taranilor era fixata in functie de numarul de vite pe care acestia le stapaneau. Acest criteriu a impartit proprietarii de pamant in trei categorii: fruntasi, mijlocasi si palmasi. Pamantul dobandit nu putea fi instrainat timp de 30 de ani. In acelasi timp, s-a desfiintat si regimul clacasiei (dijma, podvezile, zilele de meremet), in schimbul unei despagubiri pe care taranii urmau sa o plateasca in termen de 15 ani, prin sume repartizate anual.

Dupa adoptarea si aplicarea acestei legi, o mare parte din pamanturile mosierilor (aproximativ 2/3) au trecut in proprietatea taranilor, ceea ce a constituit o puternica lovitura data pozitiilor economice ale boierimii si, in acelasi timp, o masura prin care s-au deschis largi perspective dezvoltarii capitaliste in tara noastra[6].

Reforma electorala

Noul Asezamant electoral, pe care Adunarea de la vremea respectiva nu a vrut sa-l dezbata, a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorala din 1864 a mentinut censul pe avere, prevazand ca alegatorii sa fie ori primari, ori directi. Erau inclusi in categoria alegatorilor primari cei care plateau un impozit de 48 de lei in comunele rurale, cei ce plateau un impozit de 80 sau 100 de lei in comunele urbane (in functie de numarul acestora), precum si patentarii, pana la clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de alegatori primari numeau un alegator direct. Erau alegatori directi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienta, venit ce se putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau in alt chip. Puteau fi alegatori directi, fara a justifica venitul de 100 de galbeni, preotii, profesorii academiilor si colegiilor, doctorii si licentiatii facultatilor, avocatii, inginerii, arhitectii, cei care aveau diplome recunoscute de guvern sau erau conducatorii unor institutii. Alegatorii de ambele grade trebuiau sa aiba varsta de 25 de ani. S-a desfiintat impartirea alegatorilor pe colegii, cu precizarea ca unii alegatori isi exercitau drepturile in comunele tribale, iar altii in comunele rurale (colegii de orase si colegii de judete).

Dreptul de a fi ales apartinea cetatenilor romani de peste 30 de ani, cu un venit de 200 de galbeni, fapt care a avantajat mult clasa burgheza.