Fiziopatologia Antrenamentului

FEBRA

Durerile apar cand muschii nu mai produc energie, ci substante toxice Un muschi neantrenat oboseste mai usor la efort, iar reactiile chimice care se petrec in interiorul lui duc la aparitia febrei musculare. "Au loc arderi incomplete, ceea ce duce la transformarea unor substante, care dau energie muschilor, in altele toxice. Este vorba de transformarea glicogenului (glucidelor) in acid lactic", explica dr. Calin Ciubotaru, medic generalist la un cabinet privat din Bucuresti. Masajul amelioreaza durerile In urma intoxicarii cu acid lactic, muschii nu mai pot face efort si incep sa apara durerile. "Este o suferinta care dispare, daca vascularizarea este buna", asigura dr. Ciubotaru, mentionand ca solutia disparitiei durerilor ar fi efortul fizic moderat, si mai putin medicamentele. "Se pot lua antiinflamatoare, de tipul aspirinei, dar nu trebuie uitate efectele secundare ale acestora si faptul ca sunt agresive pentru stomac", avertizeaza medicul, care le sugereaza sa se protejeze mai ales celor care sufera de ulcer sau gastrita. "Daca exista astfel de probleme, este bine ca medicamentele sa nu fie luate pe stomacul gol si sa fie utilizate pansamente gastrice", spune el. O solutie pot fi si cremele antiinflamatoare, cele revulsive sau masajul, pentru ca stimuleaza circulatia sangelui si ajuta muschiul sa se curete de toxinele care au provocat durerile. Cei care fac febra musculara in mod repetat pot avea diferite carente de substante in organism, cum ar fi cele de sodiu, potasiu sau diverse vitamine, arata unele studii. Dr. Ciubotaru spune insa ca nu exista o legatura intre durerile musculare si lipsa unor substante in corp. "Exista situatii in care febra musculara se manifesta mai des, daca este vorba de anumite boli ale muschilor. Acestea sunt insa deosebit de rare, cauza cea mai frecventa fiind, de fapt, sedentarismul", afirma el. In cazul celor cu boli musculare, au loc frecvent depuneri de substante toxice in muschi, ceea ce duce la o insuficienta oxigenare si la aparitia repetata a durerilor. "Miscarea nu este contraindicata, dar poate deveni dificila. Este bine totusi sa nu se renunte la ea, in conditiile in care sedentarismul poate determina aparitia altor boli", sfatuieste dr. Ciubotaru. Incalzirea musculaturii inainte de efort O

aspirina luata inainte sau dupa efort nu scade riscurile aparitiei febrei musculare. "Antiinflamatoarele micsoreaza durerea si perceptia acesteia, dar nu duc la disparitia febrei musculare si nici la o metabolizare mai rapida a acidului lactic, substanta care determina aparitia durerilor", spune dr. Ciubotaru. Cele mai bune metode pentru evitarea febrei musculare sunt miscarea regulata si efectuarea unor exercitii de incalzire inainte de efortul fizic. "Daca muschii sunt incalziti, vor fi irigati corect si nu vor aparea dureri puternice", afirma medicul.

OBOSEALA NEUROPSIHICA

2) Oboseala (fatigabilitatea)
- reprezinta lipsa de putere, dominant fizica, partial neuropsihica, ce apare in timpul efectuarii efortului, mai devreme decat normal, indicand scaderea acestei puteri (scad rezervele de energie).
- are de obicei cauze organice
- oboseala, ce scade capacitatea normala de efort, se accentueaza in timpul zilei.
- nu se isoteste de manifestari psihice ci de semne de suferinta: cardiovasculara, respiratorie, hematologica (anemie severa), endocrina (insuficienta corticosuprarenala in boala Addison,  ce produce hipertensiune arteriala si pigmentarea tegumentelor si mucoaselor)
Notiunea de miastenie
-  oboseala musculaturii
- reprezinta o suferinta particulara, la nivelul placii neuro-motorii, prin mecanism imun. Se distrug receptorii colinergici, scade numarul lor, rezultand un tip particular de oboseala care apare si este exagerata de utilizarea musculaturii respective, dispare dupa repaus si reapare la efort muscular.
- apare in corelatie cu boli ale timusului = miastenia gravis
- practic se manifesta in primul rand la musculatura care nu are rezerve musculare, sau care nu este utilizata intens: musculatura globilor oculari, a cefei, masticatiei si deglutitiei, se extinde apoi la muschii extremitatilor, corpului, respiratori.
Paralizia -; reprezinta scaderea fortei musculare, datorita unor leziuni neurologice primare
- este totala
Pareza -; reprezinta scaderea fortei musculare, datorita unor leziuni neurologice primare
- este partiala
Astenia, oboseala, miastenia - reprezinta scaderea fortei musculare datorita unor cauze care nu sunt leziuni neurologice primare.

Semnificatia biologica a oboselii consta in functia de protectie fata de surmenaj si se poate compara cu alte functii analogice ca setea si foamea,care semnaleaza individului nevoile pe care trebuie sa si le satisfaca pentru supravietuire.

Oboseala nervoasa se insoteste de scaderea atentiei, de inhibitia functiilor psihice si de reducerea perceptiilor senzoriale.Se reduce capacitatea fuctionala a vederii si auzului, ceea ce face ca reactiile la stimuli auditivi si vizuali sa aiba o perioada de latenta mai lunga.

Oboseala se intovaraseste adesea de instabilitate, depresie, frica, lipsa de initiative, neliniste sau apatie.In oboseala mai intense apar modificari substantiale ale poftei de mancare, cefalee, palpitatii, dureri abdominale, paloare, dureri musculare.

Daca copilul a avut in trecut ticuri, reaparitia si cresterea frecventei acestora constituie un adevarat semnal de alarma.Si la copilul asthmatic, migrenos sau eczematous, reaparitia si cresterea frecventei proceselor acute poate reprezenta o modalitate clinica de manifestare a starii de oboseala a organismului sau.

Odata depasita capacitatea de munca, surmenajul genereaza initial iritabilitate, iar apoi scaderea activitatii fizice si psihice, resemnare, izolare sau depresiune.In acest moment studiul nu mai satisface o trebuinta motivate; elevul muncest numai sub presiunea obligatiei sale de a promova la examene sau concursuri.Fenomenele de oboseala se accentueaza in perioada examenelor si a lucrarilor de control, la sfarsitul saptamanii, la sfarsitul semestrelor si la sfarsitul anului scolar.

Oboseala fiziologica este indepartata prim ordinal, iar aceasta este eficace numai daca reuseste sa indeparteze efectele care au dus la oboselala.Odihna nu trebuie inteleasa ca lipsa oricarei activitati.Ea se realizeaza prin pauzele din timpul liber, dar si ca odihna activa prin plimbari in aer liber, activitati libere la alegere:joc, gimnastica, sport, lecturi atractive sau alte activitati educative, precum concerte, teatru, expozitii, filme.Dar forma cea mai eficienta de ordinal dupa activitatea din timpul liber este ordinal prim somn.In timpul somnului se reface capacitatea de munca a celulelor nervoase, ca de altfel a intregului organism.

Organismul tanar resimte o mai mare nevoie de somn decat cel adult, numarul orelor de somn fiind cu atat mai crescut cu cat varsta este mai mica.Astfel, scolarii mici au nevoie de 11-12 ore de somn, scolarii mai mari de 10-11 ore, iar adolescentii de 9 ore pe zi, fata de 8 ore la varsta adulta.

Cea mai importanta forma de ordinal este somnul in timpul noptii, iar pentru asigurarea totalului de ore de somn, elevii mai mici trebuie sa doarma si 1-2 ore in timpul perioadei de ordinal de dupa-amiaza.

Transpunerea in practica a principiului continuitatii presupune si instituirea unui regim permanent de activitate a sportivului si realizarea unui numar suficient de repetari ale mijloacelor de antrenament. In scopul cresterii nivelului de pregatire a sportivului este necesar ca, pe fondul asigurarii continuitatii activitatii sale, antrenorul si sportivul sa modifice treptat continutul exercitiilor si mijloacelor de antrenament.

Dialectica performantei sportive consta in cresterea treptata a eforturilor in antrenament, pana la atingerea nivelurilor maxime, permanent modificabile. Aceasta crestere a eforturilor se bazeaza pe dezvoltarea capacitatii functionale a organismului omenesc, pe puterea lui de adaptare la mediul inconjurator.

Cercetarile stiintifice au aratat ca, in cazul in care oirganismul este supus unui excitant care creste dintr-o data, dincolo de limita, se produce o slabire a reactiei, o inhibitie (''inhibitie supraliminara'' sau ''inhibitie de protectie''). Astfel, la un efort slab de volum, intensitate, durata sau structura (sau toate la un loc), organismul sportivului raspunde corespunzator, cu o cheltuila de energie redusa. Pe masura ce intensitatea excitantului creste, adica parametrii efortului din antrenamente isi maresc valorile, se amplifica si cantitatea de energie pe care sportivul o cheltuieste pentru a raspunde adecvat. In momentul in care antrenorul amplifica in mod exagerat efortul si nu primeste un raspuns corespunzator din partea sportivului, inseamna ca s-a depasit gradul de pregatire al acestuia. La efortul nou, supramarit, el nu se mai poate adapta, iar eforturile mari de vointa depuse pentru a respecta totusi indicatiile il expun la o epuizare sau la supraantrenament.

In cazul in care organismele se adapteaza in mod progresiv la excitanti din ce in ce mai puternici, pot suporta o excitatie anterior supraputernica (o solicitare neobisnuita pentru organismul sportivului) astfel ca excitantii (antrenamentul) care provocau mai inainte aparitia inhibitiei supraliminare devin accesibili, acestia actionand intocmai ca un excitant puternic sau mediu.

Prin urmare, antrenamentul ideal este cel care inregistreaza indici superiori cantitativi si calitativi, atingand valori si solicitand organismul pana la ''refuz''.

O conditie de baza a perfectionarii organismului la efort o constituie evitarea aparitiei fenomenului de obisnuinta sau de acomodare. Aceasta se realizeaza prin respectarea ''principiului cresterii in trepte a efortului''. Acest principiu preconizeaza cresterea gradului de solicitare a organismului prin intensificarea efortului cand se utilizeaza aceleasi mijloace sau prin schimbarea acestora, organismul reactionand mai puternic la excitanti cu care nu este obisnuit.

Efectele musculare rezultate ca urmare a aplicarii anumitor manevre de masaj (framantatul, tapotamentul, etc.) pe cale mecanica (directa) si reflexa (indirecta) si care activeaza circulatia din muschi, stimuleaza cresterea agentilor nutritivi si in acelasi timp favorizeaza eliminarea unor cataboliti nocivi, in special la sportivi (acid lactic, peroxizi lipidici, etc.); de asemenea, se stimuleaza elasticitatea si forta de contractie a fibrelor musculare. Manevrele usoare (efleurajul) au efecte linistitoare, decontractante asupra muschilor, mai ales cand masajul foloseste unele unguente relaxante.

Proprietatile fibrei musculare

Definirea cadrului functional al musculaturii in general, cu referire la fibra musculara striata, in special, se poate face printr-o succinta prezentare a proprietatilor fundamentale legate de permeabilitate si polaritate electrica, excitabilitate, contractilitate, elasticitate si tonicitate, care permit intelegerea rolului propulsor activ al musculaturii in cadrul aparatului locomotor.

Permeabilitatea si polaritatea electrica

Proprietatea caracteristica a membranei celulare, permeabilitatea sarcolemei asigura o repartitie ionica particulara in compartimentele intra si extracelulare, conferind polaritatea electrica ce caracterizeaza majoritatea structurilor excitabile.
Consecinta directa a permeabilitatii membranei selective si intretinuta de pompele ionice biologice de Na si K, polaritatea electrica sta la baza genezei potentialului membranar de repaus de -70-90 mV, precum si la impunerea unui anumit grad de excitabilitate a fibrei musculare.
De potentialul de repaus sarcolemic va depinde atat nivelul pragului de transmitere neuro-usculara a mesajului contractil, cat si a potentialelor de placa sau de actiune (propagate), implicate in declansarea si intretinerea cuplului excitatie-contractie.

Excitabilitatea

Ca proprietate comuna a materiei vii, excitabilitatea fibrei musculare este definita prin capacitatea de a reactiona specific prin contractie alaturi de modificari de permeabilitate si polaritate electrica, acestea fiind fenomene inseparabile declansarii raspunsului de scurtare miofibrilara.

Rolul ionilor in generarea excitabilitatii
a. ionul de k, component al fluidului intracelular, mentine potentialul de repaus (care estimeaza potentialul de echilibru al potasiuliu)
Cresterea concentrtiei extracelulare a K determina modificarea poetentialului de membrana conform legii lui NERNST
b. Ionul de Na, component al fluidului extracelular, mentine presiunea osmotica in mediul extracelular.
Permeabilitatea membranei celulei musculare pentru Na este foarte scazuta in repaus, dar creste semnificativ in urma stimularii. Ionul de Na patrunde masiv in celula si aceasta incarcare ionica depolarizeaza membrana.
Deoarece permeabilitatea la Na este voltaj-dependenta, mai multi ioni de Na patrund in celula in timpul depolarizarii, in asemenea cantitati incat se genereaza un proces autointretinut (de feed-back pozitiv), care se propaga de-a lungul membranei; procesul este calitativ identic cu potentialul de actiune nervos.
Pentru o perioada scurta, interiorul celulei este pozitiv in raport cu exteriorul. Dupa atingerea maximului de depolarizare(overshoot) , potentialul de membrana egaleaza potentialul de echilibru al sodiului.Permeabilitatea de Na scade rapid, simultan cu cresterea celei pentru K, si este initiata repolarizarea.
c. ionul de Mg intervine intr-o serie de reactii enzimatice din cadrul metabolismului glucozei si a ATPazei miozinice
d. ionul de Cl , anion major in fluidul extracelular, urmeaza pasiv miscarea transmembranara a cationilor si se distribuie conform echilibrului Gibbs-Donnan.
e. Ionul de Ca are un rol reglator in contrctie. Prezenta lui este necesara pentru a anula efectul inhibitor al miozinei asupra hidrolizei de ATP.
In absenta Ca (concentratii intracelulare sub 0,1 micromolar), tropomiozina blocheaza steric atasarea capului miozinei la actina de-a lungul intrgului lant de actina F. La fiecare 7 monomeri de acina F, troponina I este legata de actina si tropomiozina in absenta calciului.
Legarea calciului la troponina C determina o modificare structurala in complexul troponinic, cu detasarea troponinei I de actina si tropomiozina. Acest fenomen permite tropomiozinei sa se apropie de santul dintre cele doua helixuri de actina si sa permita interactiunea miozinei cu actina (contactia musculara).
Date recente sugereaza ca in absenta Ca, complexul troponina-tropomiozina inhiba numai legarea puternica a miozinei de actina, nu si atasarea prin lefaturi slabe.
Din toate tipurile de excitanti utilizati in studiul excitabilitatii, cei electrici sunt cei mai adecvati din punct de vedere fiziologic, permitand o dozare in amplitudine, durata si frecventa care ingaduie definirea si masurarea starii de excitabilitate a anasmblului neuro-muscular.
Tehnicile de electrodiagnostic galvanofaradic si cronaximetric asociate cu cele de detectie (EMG) si stimulodetectie ( viteza de conducere a influxului nervos) permit explorare eficienta a sistemelor excitabile de tipul structurilor neuro-musculare.

Document online: Organisme si alimente modificate genetic Document online: Remediu cu ardei iuti contra durerilor sciatice

Geneza si conducerea excitatiei in fibra musculara striata

Declansarea starii de excitatie in fibra musculara poate fi realizata natural prin intermediul influxului nervos, in cadrul transmiterii sinaptice, sau cu ajutorul stimularii electrice neuronale sau musculare.
a. Transmiterea neuro-musculara. In cazul excitarii indirecte a ansamblului neuro-muscular, stimulul sau excitantul fizologic final este reprezentat de impulsul nervos provenit din centrii motori medulari sau supramedulari de oriine reflexa sau voluntara.
Pentru a adeclansa starea de excitatie a fibrei musculare , stimulul fiziologic trebuie sa strabata bariera sinaptica neuro-musculara la nivelul careia eliberarea mediatorului chimic ( acetilcolina) antreneaza intreaga suita de fenomene caracteristice transmisieii colinergice, si anume:
- cresterea permeabilitatii membranei butonilor sinaptici axonali, cu eliberarea din veziculele sinaptice a unor cantitati constante de acetilcolina, denumite cuante.
Numarul de cuante eliberate este dependent de nivelul influxului motor (intensitate, frecventa) si de prezenta ionilor de Ca si a celor de Mg, respectiv facilitatori si inhibitor ai descarcarilor colinergice
Un numar redus de vezicule sinaptice elibereaza intermitent continutul lor din terminatiile axonale nestimulate;
- eliberarea spontana cuantala de acetilcolina, urmata de legarea acesteia la receptorii proteici colinergici ai placii terminale si producerea unui potential miniatural de placa(MEPP), de aproximativ 0,5 mV. In acelasi timp are loc o crestere a permeabilitatii membranei postsinaptice pentru ionii de sodiu, potasiu, calciu si NH4
- eliberearea unui numar crescut de cuante de Ach (din cateva sute de vezicule sinaptice), cu formarea complexelor receptor-Ach, determina prin cresterea permeabilitatii membranei postsinaptice la cationi o amplificare a depolarizarii pana la un nivel critic de -40-50 mV;
- declansarea in consecinta a unui potential de actiune propagat (120-130 mV) de-a lungul si in profunzimea fibrei musculare, cu o veteza de la 3-8m/s (muschiul broasca) si pana la 12m/s (la om).
Conducerea impulsului nervos necesita o anumita cantitate de ioni de Na (4?10 -12M/cm ) intrati in sacoplasma si o cantitate echivalenta de ioni de K+ eliberati in spatiul extracelular.
In timp ce raspunsul sub prag este decremential si strict localizat (nepropagat), potentialul de actiune este autoregenerabil, fiind condus in ambele directii de la zona stimulata, avand o evolutie sub forma unei curbe caracteristice.
Aceata prezinta o panta ascendenta rapida (spike cu overshoot), urmata de una descendenta de repolarizare rapida (pana la aproximativ -90 MV) si o repolarizare lenta (postpotentialele negative si pozitive), in care membrana ramane usor depolarizata timp de 0,25 s.
Potentialul rapid este generat la majoritatea speciilor de influxul rapid sodic, in timp ce repolarizarea rapida este consecinta unei rectificari intarziate, localizata la suprafata membranei si manifestata printr-o crestere a conductantei ionilor de K+ .
Faza repolarizarii lente pare sa fie generata predominant la nivelul sistemului tubular transvers, prin acumularea in aceasta zona a ionilorde K+, corespunzand rectificarii lente de la sfarsitul ciclului potentialului de actiune (slow-rectification).
Inlocuirea potasiului cu rubidiu sau distrugerea sistemului tubular transvers cu solutie Ringer hipertona de glicero este urmata de suprimarea postpotentialelor, fara afectarea fazelor initiale ale PA (spike; repolarizare rapida); contributia ionilor de Cl ramane, inca, controversata, retinandu-se doar existenta unei conductante de clorpH-sensitive.
Odata eliberata prin influx nervos unic, la scurt timp dupa depolarizarea membranei postsinaptice sarcolemale, Ach este inlaturata de la nivelul placii motorii, in parte prin difuziune, in parte prin sitrugerea de catre Ach esteraza localizata in pelisadele jonctiunii neuro-musculare.
Aceasta distrugere permite o repolarizare rapida a placii motorii necesara unei noi depolarizari, astfel incaat raspunsul contractil este fin gradat in functie de diferite frecvente de stimulare.
Acetilcolinomimeticele, de tipul carbamilcolinei, mimeaza efectele acetilcolinei la nivelul placii motorii, dar avand efecte mult prelungite prin inactivarea lor lenta chiar nula de catre colin.In doze crescute, pot deveni blocante printr-o depolarizare excesiva, determinand conversia gradata a complexului transmitator-receptor din forma activa in cea inactiva, disociata ulterior intr-un receptor liber (desensibilizat), lent reversibil la receptorul initial, activ.
b. Tulburari de transmitere sinaptica.deficitul sau excesul unor enzime (Ach esteraza) sau al unor receptori determina tulburari grave ale transmisiei neuro-musculare, de tipul "miasteniei" sau "miotoniei".
Transmisia neuromusculara poate fi blocata fie prin inhibarea eliberarii de Ach din terminatiile nervului motor(toxina botulinica), fie prin impiedicarea actiunii Ach asupra placii motorii. Ultimul efect apare fie prin competitie la nivelul receptorilor placii terminale (tubocurarina), fie printr-o depolarizare excesiva (decametoniu si succinilcolina).
Inhibitorii de Ach estereaza (anticolinestereazele), de tipul ezerinei (fisostigmina), neostigminei (prostigmina), diizopropilfluorofosfatului (DFS), tetraetilpirofosfatului (TEPP) si edrofoniumului (tensilon), prin inactivarea Ach esterazei si acumularea in consecinta a Ach la nivel sinaptic , se opun tipului de blocare prin competitie, jucaand rolul de anticurarizante cu conservarea Ach. Tubocurarina pare sa combata blocarea prin depolarizarea excesiva, ca si substantele mentionate mai sus in doze excesive. In acest sens, DFP devine periculos prin inactivarea ireversibila a Ach esterazei pentru caateva saptamani, fata de cea temporara (cateva ore) , realizata de fisostigmina sau neostigmina (folosite astfel in diagnosticarea si tratamentul miasteniei gravis).
Efectul benefic al blocantelor neuro-muscularea anticolinesterazice este justificat prin acumularea unei cantitati suficiente de Ach care sa restaureze nivelul normal al transmisiei neuro-musculare, deficitar in miastenia gravis prin deprimarea functiei receptoare colinergice de prezenta unor anticorpi anti-receptori postsinaptici.
In clinica , substantele blocante ale transmisiei neuro-musculate sunt utilizate pentru a obtine o relaxare musculara in timpul interventiilor chirurgicale sau al unui experiment, sau pentru a diminua agitatia in tratamentul psihozelor prin electrosoc.
c. particularitati ale excitabilitatii neuro-musculare. Masa musculara , formata dintr-un ansamblu de fibre musculare cu excitabilitate heterogena, manifesta o gradare a efectului mecanic; fibra musculara izolata sau unitatea motoie declanseaza un raspuns maximal odata ce pragul liminal a fost atins, conform legii " tot sau nimic" (Bowidch si Bazliss), valabila de asemenea pentru fibra miocardica si ce nervoasa.
Generarea potentialului de actiune in fibra musculara se insoteste de variatii ale excitabilitatii neuro-musculare: initial, o perioada de inexcitabilitate absoluta (perioada refractara absoluta) , urmata de o crestere si de o scadere a acesteia (perioada refractara relativa).
Perioada refractara face imposibila o stare de excitatie continua a nervului si muschiului (prin sumarea sau fuzionarea simturilor), explicant notiunea de labiliate neuro-musculara.
Valoarea acesteia este in jurul a 100c/s pentru muschi si 500c/s pentru nervi, tinand seama de durata de actiune si a modificarilor de excitabilitate care le insotesc.
Pentru a obtine contractii unice (secuse) , fuzionate partial (tetanos imperfect) sau total (tetanos perfect), intervalul dintre stimuli nu poate fi mai mic decat perioada refractara absoluta
d. Hipersensibilitatea de denervare neuro-musculara. Distrugerea inervatiei musculare (prin sectionare sau alte mijloace fizico-chimice) antreneaza. Pe langa atrofia musculara, o excitabilitate anormala a muschiului prin cresterea sensibilitatii la acetilcolina.
Hipersensibilitatea de denervare (limitata la nivelul structurilor deservite de neuronii distrusi) se explica prin fenomenele de "eliberare" a centrilor subiancenti de actiunea moderatoare a celor supraiacenti. Cauza hipersensibilitatii de denervare ramane inca obscura, aceasta fiind asociata la mischii scheletici cu cresterea zonei sarcolemice sensibile la acetilcolina, care in mod normal este limitata la nivelul placii motorii.
Aparitia fibrilatiei ( contractii neregulate ale fibrelor izolate) la muschiul scheletic denervat are loc in intervalul de trei saptamani dupa leziunea nervoasa, iar disparitia acesteia si a hipersensibilitatii de denervare se produce simultan cu regenerarea nervului.
Atrofia care insoteste hipersensibilitatea de denervare a muschiului scheletic nu apare la nivelul muschiului neted, a carui inervtie este exclusiv de natura vegetativa simpatico-parasimpatica.
Modificarile de excitabilitate, de activitate electrica, de tonicitate si contractilitate sunt particulare diferitelor afectiuni neuri-musculare (pareze, paralizii, atrofii), avand drept urmare afectarea posturii si locomotiei umane.

Contractilitatea

Avand ca substrat morfologic aparatul contractil miofibrilar, contractilitatea se reflecta in capacitatea muschiului de a dezvolta o tensiune mecanica la extremitatile sale. Se poate insoti de scurtarea lungimii muschiului si de alte manifestari fizico-chimice (electrice, biochimice, acustice, termice) si histo-morfologice asociate procesului contractil.

Bazele celulare ale contractiei musculare

Declansarea procesului contractil propriu-zis este precedata de o serie de fenomene:1. generarea mesajului contractil prin actiunea unor factori endogeni (neuro-umorali-metabolici) sau exogeni( diversi stimuli somato-senzitivo-senzoriali) pe cale reflexa sau voluntara; 2. conducerea lui pe caile motorii la ansamblul unitatilor motorii; 3. traversarea barierei neuro-musculare prin fenomenele de transmisie colinergica; 4. depolarizarea sarcolemei musculare, cu generearea unui potential de actiune propagat.
Ulterior , prin mecanismul de cuplare a excitatiei cu contractia se antreneaza o serie de fenomene mecano-chimice ale ciclului contractie-relaxare, care utilizeaza energia furnizata de sistemul energogen contractil in prezenta ionilor de calciu.
Aceste fenomene sunt insotie de modificari ultrastructurale ale proteinelor contractile miofibrilare, manifestari energetice, mecanice, termice si acustice.
Faza postcontractila de relaxare este insotita de fenomene legate de : pomparea ionilor de Ca in reticulul sarcoplasmatic; eliminarea interactiunilor proteinelor contractile; refacerea rezervelor energetice fosfat-macroergice; platirea unei datorii de oxigen contractate in suprasolicitari epuizante.
Din multitudinea etapelor mentionate mai sus, cele legate de cuplul excitatie-relaxare, furnizarea energiei contractile si manifestarile care o insotesc tetin in mod deosebit atentia.
a. Cuplul excitatie-contractie-relaxare (ECR). Acest proces de cuplare electro-mecanica defineste lantul de fenomene care realizeaza legatura functionala dintre sarcolema excitata prin mesajul contractil motor si substratul contractil miofibrilar, si care consta din: depolarizarea sarcolemei ; generarea si propagarea unui potential de actiune de-a lungul sarcolemei si al tubilor transversi; eliberearea calciului din cisternele reticulului sarcoplasmatic (RS) ; difuzarea sarcoplasmatica a ionilor de calciu si legarea lor la receptorii C-troponinici; anularea efectlui inhibitor al troponinei I asupra interactiunii acto-miozinice; interactiunea acto-miozinica cu glisarea filamentelor subtiri printre cele groases scurtarea sarcomerului, avand drept rezultat declansarea, intretinerea si intreruperea contractiei exprimata prin ciclul "contractie-relaxare".
Microscopia electronica arata ca intre capetele tubilor T si cisternele terminale exista un spatiu foarte mic (5 mm).

Chandlier si Schneider (1976) au sugerat ca atunci cand potentialul de actiune ajunge la nivelul tubilor T se produce un transfer de sarcini, care determina modificari conformationale ale cisternelor terminale si deschiderea canalelor ionice cu eliberarea masiva a ionilor de calciu din cisterne in sarcoplasma (fenomen demonstrat prin utilizarea aequorinei, care da un efect luminiscent direct proportional cu concentratia Ca2+ (Best si Taylor, 1991).
Cresterea concentratiei ionilor de Ca de la 10-7M din repaus la 2x 10-5 M antreneaza punerea in joc a unor procese mecano-chimice care stau la baza activarii aparatului contractil si a sistemului energogen : legarea Ca de troponina C, mobilizarea moleculei de tropomozina la nivelul filamentelor subtiri, interactiunea actinei cu miozina, hidroliza ATP si contractia propriu-zisa.
Lipsa complexului calciu - troponina C si, deci, prezenta pozitiei inhibitorii a tropomiozinei de actina blocheaza interactiunea actina-miozina, aspect caracteristic starii de relaxare. prezenta calciului drept cuplant al excitatiei la contractie este explicata prin interventia sa mediata de troponina C via tropomiozina in declansarea interactiunilor ciclice actina-miozina, care au facut obiectul unor mult - controversate teorii ale contractiei musculare (teoria vasco-elastica, teoria corpului elastic, teoria filamentului continuu, teoria glisarii filamentelor sau cea a puntilor transversale - model Huxley-Simmons).
In acord cu caracterul reversibil al evenimentelor ciclice mentionate in conditii normale, relaxarea este posibila in conditii d3 repolarizare prin captarea Ca2+ de catre RS si disocierea Ca2+ de pe situsurile de cuplare cu troponina C.
Odata cu concentratia ionilor de Ca in afara reticulului sarcoplasmatic a scazut sub 10-7M/1, interactiunea chimica dintre actina si miozina inceteaza, prin interferarea puntilor transversale de catre tropomiozina, favorizand astfel relaxarea muschiului.
Daca transportul activ de Ca este abolit, nu se mai produce relaxarea, rezultand o contractie sustinuta (contractura)
b) Fenomene mecano - chimice ale ciclului contractie - relaxare. In starea de repaus, structurile miofibrilare se gasesc in stare de relaxare partiala, caracteristica starii de toxicitate a tesutului muscular.
Concentratia joasa a Ca2+ in sarcoplasma (10-6M) nu permite interactiunea dintre proteinele componente ale filamentelor subtiri (actina, troponina, tropomiozina) si filamentele groase (miozina), conform mecanismelor mentionate.
La concentratii foarte mici de Ca2+ , componenta meromiozinei grele la extremitatea puntilor transversale ale filamentelor groase prezinta o activitate ATPazica foarte redusa, data fiind interferarea lor de catre filamentele de tropomiozina cuplate cu cele de troponina T si I intr-o confirmatie inhibitoare cor espunzatoare sechestrarii ionilor de calciu la nivelul benzii A de catre RS longitudinal.
Cresterea concentratiei ionilor de Ca2+ la 10-5M, in urma eliberarii din cisternele triadei, si legarea lui de troponina C permit cresterea interactiunii acto-miozinice, prin anularea conformatiei inhibitoare a tropomiozinei si cresterea activitatii ATPazei miozinice. Aceasta determina hidroliza ATP la nivelul locului catalitic de pe subfragmentul S1 al meromiozinei grele (HMM). Energia degajata este utilizata pentru activarea mecanismului glisant.
Complexul creat prin unirea calciului cu troponina C determina, pe de o parte, activarea actinei (polimerizarea de la forma globulara la cea fibrilara) si, pe de alta parte, anularea interferarii de catre tropomiozina interactiunii actina - miozina , prin deplasarea acesteia de pe filamentele de actina.
Dupa teoria glisarii filamentelor (Huxley), odata interactiunea declansata, are loc constituirea intre actina si miozina a unor legaturi ciclice temporare prin atasarea articulatiilor mobile ale puntilor transversale de meromiozina grea la filamentele de actina , deplasarea miozinei pe actina urmata de detasarea ulterioara pe situsuri invecinate (fig. 456)
Rezulta o glisare a filamentelor de actina printre cele de miozina si scurtarea ansamblului de sarcomere.
Dupa reducerea polarizarii la starea normala, Ca2+ revine in reticulul sarcoplasmatic, iar Mg2+ pe factorul Marsh-Bendall, puntile se detaseaza , fara a se reatasa, si are loc relaxarea musculara.
Evolutia ciclului "contractie-relaxare" in faza de relaxare necesita prezenta unor agenti plastifianti, printre care ATP este indispensabil pentru desfacerea complexului acto-miozinic si pentru depolimerizarea actinei. De asemenea, sistemul enzimatic cu rol de 'pompa activa' de Ca2+ permite reactivarea factorului de relaxare Marsh-Bendall; 3,5 -cAMP exercita efectele relaxante la concentratii scazute de calciu.
Diversitatea opiniilor existente in prezent confirma complexitatea mecanismului contractiei musculare. Afirmatia facuta cu aproape 40 de ani in urma de Engelhardt, conform careia "au existat probabil tot atatea teorii asupra contractiei musculare cati cercetatori s-au ocupat de acest subiect", isi pastreaza viabilitatea pana in prezent.

Sistemul energogen al contractiei musculare
Energia necesara contractiei musculare este furmizata de glicogenoliza. Calea dupa care se efectueaza degradarea glicogenului si glucozei variaza dupa conditiile de oxigenare a muschiului: calea anaeroba asigura generarea doar a 2 molecule de ATP, in timp ce conditiile aerobe cresc la 38 numarul de molecule ATP ca principala sursa instantanee de energie pentru contractia musculara. Metabolismul glucozei pe calea suatului pentozei este neglijabil in muschiul scheletic.
Refacerea ATP implica folosirea ADP. Resinteza rapida a ATP este asigurata de transferul gruparilor fosfat dela creatinin fosfat catre ADP, reactie catalizata de creatin kinaza. Creatin fosfatul este regenerat prin transferul de grupari fosfat de pe ATP catre creatina.
In acest fel, un al doilea compus macroergic, cretain fosfatul este generat in timpul refacerii musculare.
ATP si creatin fosfatul sunt forme de stocare de energie ce pot fi utilizate mult mai rapid decat daca ATP ar proveni din procesele lente de fosforilare oxidativa.
Reactiile care duc la transferul gruparii fosfat de pe creatin fosfat pe ADP se realizeaza fara consum de oxigen )procese neoxidative=.
Din cauza cantitatii limitate de creatin fosfat din muschi, acesta epuizat dupa cateva secunde de contractie intensa.
Energia necesara pentru formarea de compusi macroenergetici (ATP si creatin fosfat) este asigurata de glicoliza si oxidarea acetil CoA in ciclul acizilor tricarboxilici asociat cu fosforilarea oxidativa in lantul respirator (fig. 457).
Energia necesara muschiului poate fi furnizata si de acizi grasi si aminoacizi. Muschiul in repaus nu necesita degradarea metabolica a glicogenului.
Glicoliza reprezinta degradarea glucozei pana la stadiul de acid piruvic. Are loc in sarcoplasma si enzimele implicate fac parte din fractiunea proteica solubila a muschiului.
In cursul glicolizei, cunoscuta ca ciclul Embden-Meyerhoff, se sintetizeaza doua molecule de ATP pentru fiecare molecula de glucoza cgradata:
Glucoza + 2 ADP + 2Pi ' 2 acid piruvic + 2 ATP
Ciclul acizilor tricarboxilici (Krebs) si fosforilarea oxidativa: ciclul Krebs se produce in mitocondrii si consta dintr-un ciclu de reactii chimice prin care acetil CoA este oxidata la CO2 si H2O cu refacerea CoA. Acidul piruvic este oxidat intr-o serie de reactii ce implica mai multe enzime si patru cofactori ce formeaza complexul dehidrogenazei acidului piruvic.
Reactiile din ciclul acizilor tricarboxilici sunt cuplate cu lantul respirator, format dintr-o succesiune de transportori de protoni si electroni localizati, de asemenea, in mitocondrie. La acest nivel se realizeaza fosforilarea oxidativa a ADP la ATP.
Contractia musculara apare din punct de vedere energetic cu o succesiune de reactii producatoare de energie, de viteza variabila si reversibile in timp. Aceasta succesiune poate fi pusa in evidenta urmarind variatiile pH-ului local in timpul contractiei:
- faza alcalina, precontractila, de semnificatie necunoscuta;
- faza de acidifiere, corespunzatoare scindarii ATP;
- faza de alcalinizare, corespunzatoare eliberarii functiei bazice a creatinei prin scindarea fosfagenului necesar refacerii ATP;
- faza de acidifiere, corespunzatoare cresterii productiei de acid piruvic si acid lactic, cu eliberarea energiei necesare refacerii fosfagenului si partial a glucozei.
Din punct de vedere termodinamic, energia furnizata muschiului trebuie sa fie egala cu cea pe care el o elibereaza sub forma de lucru mecanic, legaturi fosfat macroergice si caldura.Randamentul mecanic al muschiului, exprimat prin procentajul energiei chimice a nutrimentelor, utilizat pentru activitatea musculara, ajunge pana la 20-25% in conditii optime, 75-80% din energie fiind eliberata sub forma de caldura.

Manifestari termice

Caldura eliberata de musci este reprezentata de mai multe componente asociate starii de repaus sau diferitelo faze ale ciclului contractie-relaxare:
- caldura de repaus reprezinta o manifestare exterioara a proceselor metabolice de repau amintite mai sus;
- caldura initiala reprezinta energia calorica eliberata in timpul contactiei si divizata, la randul ei, in doua componente: caldura de activare, corespunzatoare a muschiului in contactie, si caldura de scurtare, corespunzatoare unor modificari ale structurilor musculare:
· caldura de activare apare in 10-15 ms de la stimulare si este maxima la 20-30 ms. Ea reflecta:
a. eliberarea ionilor de Ca si interactiunea cu proteinele contractile;
b. scurtarea interna si efectele termoellastice la nivelul sistemului, care au loc in conditii "izometrice".
Aceasta este suplimentata de o faza de productie "labila" a caldurii (cu timp de injumatatire de 1,5 s), corelata cu viteza miscarii, si o faza de productie "stabila" ( care continua si pe durata unei contractii sustinute, tetanice), reflectand ineficienta transferului energiei ATP la legaturile acto-miozinice;
· caldura de scurtare: prima constatare de aparitie a caldurii de scurtare a fost sesizata de Fenn: aceasta etapa apare ca o faza secundara, proportopnala cu lucrul mecanic extern executat.
Se presupune ca este o forma de lucru vascos intern, efectuat in momentul glisarii filamentelor pe o distanta considerabila;
- caldura de elongare: daca muschiul a efectat lucrul mecanic contra gravitatiei (de exemplu ridicarea unei greutati) va fi necesara o cantitate suplimentara de energie pentru a asigura coborarea precisa a greutatii. Cu alte cuvinte, muschiul va continua sa se contracte chir in momentul alungirii lui de catre incarcarea externa;
- caldura de recuperare: la sfarsitul contractiei exisa o faza de recuperare, care replecta ineficienta proceselor aerobe care utilizeaza glicogen si lipide pentru refacerea rezervelor initiale de fosfagen (ATP si fosfocreatina) in interiorul muschilor activi;
- caldura de refacere (revenire) corespunde proceselor metabolice care readuc muschiul in starea de repaus si se prelungeste inca aproximativ 30 de minute postcontactie, fiin egala in valoare cu caldura initiala.

Manifestari electrice musculare

Sunt rezulatul depolarizarii sarcolemei fibrelor musculare de la nivelul unitatilor motorii, fenomen declansat de mesajul colinergic codificat in frecventa.
Potentialele de actiune generate reprezinta conditia primara a desfasurarii activitatii contractile musculare in conditiile intregului organism, fie izometrica (de postura) fie izotonica (locomotorie).
Captate de la nivelul unitatii motorii prin electrozi coaxiali sau de la nivelul unor zone musculare mai intinse cu ajutorul electrozilor de suprafata, biopotentialele sunt inregistrate sub denumirea de electromiograma (EMG), respectiv elementara sau globara.

Elasticitatea

Capacitatea muschiului de a se lungi in anumite limite si a reveni la dimensiunea initiala dupa incetarea fortei de intindere defineste elasticitatea musculara.
In stare de repaus, muschiul se afla in mod normal sub o tensiune usoare, determinata de proprietatea sa de tonicitate; sectionarea tendoanelor determina o scurtare moderata.
Lungimea muschiului relaxat suficient, cu o tensiune de repaus nula, reprezinta "lungimea de repaus", apropiata de valoarea extensiei maximale posibile in conditii naturale. Capacitatea maxima de contractie a muschiului este in mod specific legata de lungimea initiala.
Daca forta aplicata depaseste limitele elasticitatii perfecte, chiar si in situ, muschiul poate pastra ulterior o anumita deformare. La o intindere de trei ori mai mare decat lungimea de echilibru, muschiul cheletic se rupe.
Elasticitatea muschiului joaca un rol de amortizor in vederea evitarii unor rupturi consecutive contractiilor bruste. Pe de alta parte, permite fuzionarea secuselor elaborate din contractia tetanica a muschiului, marind randamentul masinii musculare.
Tonicitatea

Ca una dintre proprietatile direct legate de functia contractila, tonicitatea musculara reprezinta acea stare de tensiune (semicontractie) caracteristica muschilor situati in organismul intact.
Mecanisme tonigene

Arcul reflex miotatic este compus din fusul neuro-muscular4 ca element receptor, aferente senzitive de tip I si II, centri medulari (moto-neuroni alfa si gamma), cai eferente ale fibrelor musculare extrafusale si, respectiv, intrafusale.
Unele detalii structurale si functionale, legate de fusul neuro-muscular si alte relee tonigene, sunt prezentate in cadrul mecanismelor posturii si locomotiei.
Fusul neuro-muscular are rol in controlul nervos inconstient al contractiei, in cursul miscarii si al contractiei statice sustinute, cu participarea aferentelor Ia si a buslei gamma cu cele doua tipuri de fibre (extra si intrafusale).
Cele doua tipuri de motoneuroni alfa (tonici si fazici) sunt supusi la influente facilitattoare (provenite pe calea eferentelor fusale si supramedulare - cai vestibulo-spinale, sistem reticulat facilitator descendent) si inhibitoare locale (aferente Ib de origine tendinoasa, circuitul Renshaw).
Influentelor inhibitoare locale li se adauga cele venite de la etajele supramedulare: cai rubro-spinale, nucleu caudat, lob anterior al cerebelului, cortex frontal, sistem reticulat inhibitor descendent.
Fusurile neuro-musculare nu functioneaza in conditii extreme, ci sunt supuse permanent unor tractiuni usoare. Prin emiterea continua de salve de impulsuri cu frecventa variabila spre motoneuronii medulari, se ceeaza o asa-numita "presiune de depolarizare".
In momentul in care acesta atinge un nivel critic sunt stimulati motoneuronii, antrenand contractia fibrelor musculare ale unitatii motorii; rezulta o tensiune slaba si permanenta ce caracterizeaza tonusul muscular.
In afara receptorilor fusali si tendinosi cu roluri bine stabilite in prezent se discuta despre existenta unor tipuri speciale de receptori: cutanati, articulari, receptori profunzi ai membranelor interosoase, terminatii nervoase intramusculare, receptori viscerali. Acestia par sa genereze o serie de modulari tonice prin mecanisme sinaptice medulare putin cunoscute. Reflexul miotatic se afla sub influenta centrilor supramedulari localizati in trunchiul cerebral, nucleii bazali, formatiunea reticulata, cortexul frontal si cerebel.
Data privind interventia unor astfel de mecanisme tonigene au fost obtinute pe preparate de animale (decerebrate sau decerebelate), pe sectiuni ale axului cerebro-spinal sau in clinica, direct prin explorarea reflexelor tonice.
Orice experienta neurofiziologica moderna duce la concluzia ca tonusul este rezultanta activitatii sincrone, de origine reflexa, a mai multor unitati motorii. Nu se poate inca preciza daca aceleasi unitati functioneaza mereu, realizand anumite "grupari strategice" in cadrul muschiului, sau daca unitatile intra in joc pe rand.
Faptul ca tonusul este un fenomen continu este demonstrat de existenta proprietatilor vasco-elastice ale tesutului muscular, care transforma influentele discontinue tonigene intr-o tensiune permanenta strict dependenta de starea functionala a muschiului.

Implicatii functionale

Tonusul de fond , postura sau expresie joaca un rol primordial in activitatea musculara de efectuare a unor miscari complexe, asigurand fixitatea articulatiilor si amortizarea elastica a miscarilor.
Cresterea tonusului muscular si transformarea lui intr-un fison generator de caldura sigereaza implicarea in termoreglare.
Stari emotionale stresante (anxietate, excitatie, frica) maresc tonusul musculare de fond prin cresterea descarcarilor nervoase tonice.
In timplu somnului , influxurile tonice devin foarte rare, sugerand implicarea acesuia in mentinerea "starii de veghe", al carei mecanism este eabordat la fiziologia encefalului.

Principiile antrenamentului

.Antrenamentul : definitie si componente
Una dintre definitiile date antrenamentului sportiv este cea inclusa in "Dictionarul terminologic" , conform careia antrenamentul sportiv este un ''proces pedagogic desfasurat sistematic si continuu gradat de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice, tehnico-tactice si psihice intense, in scopul obtinerii de rezultate inalte intr-una din formele de practicare competitiva a exercitiilor fizice''.
Notiunea de antrenament este sinonima cu cea de pregatire sportiva. Conceptul de antrenament are in subordine bazele antrenamentului (ansamblul legilor si principiilor care fundamenteaza si conditioneaza antrenamentul sportiv) stabilite de teoria antrenamentului sportiv (sistem de principii si metode care compun si structureaza antrenamentul sportiv), conform principiilor antrenamentului (idei de baza, de ordin pedagogic, psihologic, fiziologic, igienic si altele care structureaza efectuarea si conducerea procesului de antrenament).
In consecinta, antrenamentul sportiv are mai multe componente:
pedagogica - prin procesul didactic cu care opereaza;
biologica - prin efectele obiective in planul dezvoltarii functionale si al nivelului adaptiv al organismului

uman;
psihologica - prin implicatiile caracteriale, morale emotionale ale personalitatii sportivului;
sociologica - prin raporturile si modul lui de integrare si omogenizare in mediul social, economic si cultural;
igienica - prin conditiile specifice de alimentatie

, odihna si de mediu ambiant in care sportivul se antreneaza si se reface;
etica - prin idealurile de fair-play, de angajare totala si onesta in pregatire si in concurs;
estetica - prin frumusetea si rafinamentul gestului motric, prin complexitatea si armonia actiunilor motrice, prin spectacolul provocat de procesul sportiv.
2.Principiile antrenamentului
Pornind de la premisa ca antrenamentul sportiv este inainte de toate un proces didactic cu implicatii multiple, este necesara diferentierea principiilor antrenamentului sportiv in doua categorii:
principii generale si
principii specifice.
2.1.Principii generale
Principiile generale sunt denumite ca atare deoarece se intalnesc in toate genurile de activitate sociala, indeosebi in sfera educationala. Aceste principii surprind si sintetizeaza realitatea complexa a antrenamentului sportiv, din punct de vedere al procesului pedagogic prin care se prepara performanta sportiva.
Principiile antrenamentului sportiv pot fi formulate dupa o anumita taxonomie a criteriilor, care sa porneasca de la aspectele cele mai generale ale activitatii sportive si de la obiectivele ei, pentru a continua cu continutul, metodele si strategiile adecvate.
Asadar, aceasta taxonomie propusa cuprinde patru categorii de principii:
a.pricipii privind orientarea pregatirii si dezvoltarii multilaterale a personalitatii si integrarea socio-profesionala a sportivului, eficienta maxima si economicitatea, ca si complementaritatea teoriei cu practica;
b.principii privind obiectivele: maximalizarea capacitatii de performanta, dezvoltarea aptitudinilor motrice, cognitive, afective si emotionale, controlul, obiectivarea si evaluarea

activitatii si colaborarii dintre antrenor, sportiv si colectivul de asistenta stiintifica;
c.principii privind continutul: interdisciplinaritatea, rationalizarea si operationalizarea;
d.principii metodico-strategice: individualizarea, constientizarea, motivatia si efortul voluntar, accesibilitatea, interactiunea mijloacelor verbale cu cele neverbale, suprainvatarea, modelarea, simularea, specializarea si autoreglarea sportivului.
2.2.Principii specifice
In aceasta categorie se includ principiile care actioneaza preponderent in antrenamentul sportiv si care sunt utilizate si in alte activitati, generatoare de alte tipuri de performante (balet, muzica, circ etc.). Principiile specifice sunt de esenta biologica pentru ca practica antrenamentului implica inainte de toate cunoasterea si respectarea legilor care guverneza procesele de adaptare (a organismelor vii la excitatii exterioare repetate care se manifesta sub forma solicitarilor fizice).
Aplicarea legilor generale ale adaptarii la aspectele specifice antrenamentului sportiv a permis formularea principiilor lui biologice.
2.2.1.Principiul continuitatii
Evidentierea acestui principiu s-a impus pe masura extinderii competitiilor sportive si mai cu seama datorita esalonarii lor pe intregul an calendaristic. Astfel, caracterul ciclic al pregatirii a fost inlocuit cu cel continuu. Unii autori, evoca inca principiul ciclicitatii in acceptiunea de repetare in timp a concursului si a pregatirii, dar viata sportiva internationala a impus corelarea intre pregatire si concurs, adica continuitatea pregatirii ce leaga si conditioneaza concursul urmator.
Marirea frecventei concursurilor sportive, sporirea dificultatilor acestora au determinat cresterea rolului procesului pedagogic al antrenamentului sportiv, ameliorandu-i efectele, indeosebi pe plan biologic. Altitudinea performantei sportive a depins tot mai mult de nivelul calitatilor motrice innascute si dobandite ale sportivilor, de numarul deprinderilor motrice, concretizate in elementele si procedeele tehnico-tactice cele mai eficiente. Acest aspect se urmareste in cadrul lectiilor de antrenament sau, mai bine zis, in suita lectiilor care compun un ciclu saptamanal, o etapa, o perioada cu ciclu anual de pregatire. Deci, necesitatea realizarii unei succesiuni permanente a lectiilor de antrenament a izvorat din cunoasterea legilor bio-psiho-pedagogice de formare a deprinderilor motrice si de dezvoltare a calitatilor motrice ale sportivilor. Schimbarile complexe survenite in organism sub influenta exercitiilor fizice, a mijloacelor antrenamentului au un caracter fizic si se mentin un timp limitat.
Pornind de la ideea fundamentata stiintific, conform careia mecanismul formarii si perfectionarii deprinderilor motrice, ca si dezvoltarea calitatilor motrice se conduc dupa regulile temporare reflexe, este indispensabil sa se asigure continuitatea antrenamentului sportiv.
Perfectionarile morfofunctionale caracteristice sportivilor nu sunt castigate pentru totdeauna, ci reprezinta modificari reversibile, tocmai datorita capacitatii organismului de a se adapta mereu la conditiile de mediu in continua miscare. Daca efortul nu se mai repeta se creaza o situatie diferita de cea precedenta si organismul va reactiona in conformitate cu noile cerinte. In absenta exercitiilor care au determinat si intretinut perfectionarile caracteristice antrenamentului, organele si sistemele corpului se adapteaza la noile conditii, capacitatea functionala, structura si dimensiunile lor reducandu-se pana la nivelul solicitarii noi, mai scazute, la care sunt supuse.
Practica sportiva si cercetarea stiintifica au demonstrat ca perfectionarile dobandite prin antrenament se pierd intr-un timp de 3-4 ori mai scurt decat cel necesar obtinerii lor. Involutia survine chiar si in cazul in care nu se intrerupe antrenamentul, dar scade intensitatea efortului in raport cu cea din etapa precedenta.
Suprimarea brusca a eforturilor de catre sportivii de performanta obliga organismul acestora sa treaca rapid intr-o situatie complet noua care impune o solicitare atat de mare a mecanismelor de adaptare, incat adesea pot surveni tulburari sau imbolnaviri.
Cercetarea stiintifica fundamentala, cea aplicativa, experienta marilor antrenori demonstraza necesitatea obiectiva a aplicarii cu strictete a principiului continuitatii, ca o conditie fundamentala a perfomantei de talie mondiala.
2.2.2.Principiul solicitarilor optime si a cresterii in trepte a eforturilor
Transpunerea in practica a principiului continuitatii presupune si instituirea unui regim permanent de activitate a sportivului si realizarea unui numar suficient de repetari ale mijloacelor de antrenament. In scopul cresterii nivelului de pregatire a sportivului este necesar ca, pe fondul asigurarii continuitatii activitatii sale, antrenorul si sportivul sa modifice treptat continutul exercitiilor si mijloacelor de antrenament.
Dialectica performantei sportive consta in cresterea treptata a eforturilor in antrenament, pana la atingerea nivelurilor maxime,permanent modificabile. Aceasta crestere a eforturilor se bazeaza pe dezvoltarea capacitatii functionale a organismului omenesc, pe puterea lui de adaptare la mediul inconjurator.
Cercetarile stiintifice au aratat ca, in cazul in care oirganismul este supus unui excitant care creste dintr-o data, dincolo de limita, se produce o slabire a reactiei, o inhibitie (''inhibitie supraliminara'' sau ''inhibitie de protectie''). Astfel, la un efort slab de volum, intensitate, durata sau structura (sau toate la un loc), organismul sportivului raspunde corespunzator, cu o cheltuila de energie redusa. Pe masura ce intensitatea excitantului creste, adica parametrii efortului din antrenamente isi maresc valorile, se amplifica si cantitatea de energie pe care sportivul o cheltuieste pentru a raspunde adecvat. In momentul in care antrenorul amplifica in mod exagerat efortul si nu primeste un raspuns corespunzator din partea sportivului, inseamna ca s-a depasit gradul de pregatire al acestuia. La efortul nou, supramarit, el nu se mai poate adapta, iar eforturile mari de vointa depuse pentru a respecta totusi indicatiile il expun la o epuizare sau la supraantrenament.
In cazul in care organismele se adapteaza in mod progresiv la excitanti din ce in ce mai puternici, pot suporta o excitatie anterior supraputernica (o solicitare neobisnuita pentru organismul sportivului) astfel ca excitantii (antrenamentul) care provocau mai inainte aparitia inhibitiei supraliminare devin accesibili, acestia actionand intocmai ca un excitant puternic sau mediu.
Prin urmare, antrenamentul ideal este cel care inregistreaza indici superiori cantitativi si calitativi, atingand valori si solicitand organismul pana la ''refuz''.
O conditie de baza a perfectionarii organismului la efort o constituie evitarea aparitiei fenomenului de obisnuinta sau de acomodare. Aceasta se realizeaza prin respectarea ''principiului cresterii in trepte a efortului''. Acest principiu preconizeaza cresterea gradului de solicitare a organismului prin intensificarea efortului cand se utilizeaza aceleasi mijloace sau prin schimbarea acestora, organismul reactionand mai puternic la excitanti cu care nu este obisnuit.
2.2.3.Principiul prioritatii efortului specific competitional
Reactiile de adaptare la diferite exercitii mai au inca o caracteristica principala si anume specificitatea lor. Raspunsul organismului nu este acelasi la toate solicitarile. In functie de particularitatile fiecarui excitant unele organe sunt solicitate mai mult, altele mai putin.
Faptul ca gradul de perfectionare morfofunctionala a organismului conditioneaza nivelul performantelor sportive si ca aceste perfectionari depind de efortul depus in antrenamente duc in mod necesar la concluzia ca obtinerea celor mai inalte performante este posibila numai daca solicitarile din antrenament respecta specificul efortului competitional.
Avand in vedere faptul ca, in practica sportiva rezistenta, forta si viteza nu exista ca atare, ci numai ca forme concrete de manifestare si ca specificitatea maxima a acestora este cea din timpul competitiei, rezulta ca unul dintre mijloacele otime de antrenament il constituie concursul. De altfel, metodica actuala acorda o pondere tot mai mare concursurilor ca mijloc de pregatire pentru performante.
2.2.4.Locul pregatirii fizice multilaterale in antrenamentul sportivilor de mare performanta
Numerosi autori romani si straini considera pregatirea fizica multilaterala ca un principiu de baza al antrenamentului sportiv.Potrivit acestui principiu, orice sportiv, indiferent de disciplina practicata, trebuie sa acorde o atentie deosebita dezvoltarii celor patru calitati fizice de baza (forta, viteza, rezistenta si indemanare) daca doreste sa obtina performante de inalt nivel.
Acest principiu mai poate fi mentinut in antrenamentul actualilor sportivi de mare performanta numai daca se constata ca sunt inca valabile cele doua teze fundamentale si anume:
a.pregatirea fizica multilaterala este o conditie a obtinerii rezultatelor inalte si
b.antrenarea unei calitati motrice se reflecta pozitiv asupra celorlalte calitati.
Verificarea primei teze s-a facut prin cercetarea particularitatilor morfofunctionale si motrice ale campionilor actuali din diferite ramuri de sport. Din astfel de cercetari a reiesit ca dezvoltarea fizica multilaterala nu este o conditie a obtinerii performantelor ridicate in sporturile al caror efort competitional necesita o singura cale de eliberare a energiei.
Astfel, problema pregatirii fizice multilaterale in sportul de inalta performanta actual trebuie privita intr-un mod diferit decat in deceniile anterioare. Pregatirea fizica multilaterala nu mai poate fi considerata ca o conditie a obtinerii performantelor inalte la toate disciplinele sportive, deoarece, marii campioni din sporturile ale caror efort competitional impune numai efort aerob sau anaerob nu sunt multilateral, ci unilateral dezvoltati, avand perfectionate doar organele, calitatile motrice si capacitatea de efort specifice cerintelor competitionale.
De asemenea nu exista dovezi ale transferarii efectelor pozitive dobandite in organele si sistemele solicitate in antrenament si la organele si sistemele care nu au fost solicitate in antrenamentul respectiv. Nici progresul obtinut intr-o calitate motrica nu se reflecta pozitiv asupra altei calitati motrice daca miscarile acesteia nu angreneaza in lucru aceleasi fibre musculare si aceleasi organe ca si calitatea care a fost antrenata.

Exista insa numeroase dovezi ca antrenamentul care determina mari perfectionari functionale, structurale si dimensionale in organele limitative ale unei cai de eliberare a energiei poate sa influenteze negativ organele care conditioneaza eliberarea de energie pe cealalta cale. Se poate afirma ca sportivii de mare performanta din disciplinele si probele al caror efort competitional se bazeaza pe o singura cale de eliberare a energiei, iar din punct de vedere motric rezultatele au ca factor limitativ o singura calitate pregatirea fizica multilaterala este contraindicata, nefavorizand obtinerea performantelor maxime, putand chiar sa franeze realizarea lor. Cand efortul competitional are caracter mixt si cerintele tehnico-tactice necesita mai multe calitati motrice, antrenamentul fizic trebuie sa fie multilateral.
In ceea ce priveste pregatirea fizica multilaterala in antrenamentul copiilor si juniorilor, teoretic consideratiile care pledeaza pentru specificitatea efortului in antrenament nu isi pierd valabilitatea nici la aceste perioade de varsta.
3.Concluzie
Se considera ca intelegerea si aplicarea principiilor antrenamentului sportiv au o insemnatate hotarartoare in obtinerea si mentinerea performantelor sportive la nivel inalt. Aceste principii alcatuiesc punctul de plecare al teoriei si practicii antrenamentului sportiv modern