Trecerea la practica: momentul P. I. Galperin

Trecerea la practica: momentul P. I. Galperin

Fundamentarea teoretica a unei noi psihologii a luat foarte mult timp si, practic, nu s-a incheiat niciodata in cultura comunista. Dar era limpede faptul ca incepand chiar cu L. S. Vagotski se putea trece la practica, o practica noua, diferita de cea gandita candva de Comenius sau Herbart.

 P.I. Galperin incepe prin a spune ca 'studiul procesului formarii actiunilor intelectuale, iar apoi, pe baza acestora, a celorlalte procese psihice, a inceput relativ recent. Dezvoltarea psihologiei sovietice a dus treptat la aceasta, pe cai diferite'. (Ibidem).

 Era adevarata observatia, precum si o alta emisa de Galperin si anume ca, in gandirea pedagogica si psihologica mondiala problema fusese abordata, dupa cum am vazut, mai de mult (de catre W.A. Lay _ "Scoala actiunii'; Kerschensteiner _ "Scoala muncii'; Dewey _ learning by doing etc., ca sa nu mai vorbim si de alti reprezentanti ai "Scolii active'). Psihologia sovietica a trebuit sa astepte conturarea "cailor' care au permis elaborarea teoriei actiunilor mintale (intelectuale). Dintre "caile diferite' la care se refera P.I. Galperin "cea mai importanta.a constat in dezvoltarea problemelor teoretice ale psihologiei _ linie principala a psihologiei sovietice, corespunzator necesitatii istorice de a restructura stiinta psihologiei pe baza conceptiei materialiste, in forma ei stiintifica cea mai evoluata, adica pe baza materialismului dialectic si istoric (s.n.). Fara aceasta restructurare nu s-ar fi putut conta pe o reusita temeinica a cercetarilor concrete, lucru atestat in mod elocvent de istoria psihologiei burgheze'⁽P.I. Galperin, op. cit., p. 279).

Efortul de construire a unei psihologii ideologice era pe cat de cronofag, pe atat de inutil, dar efortul a fost dus pana la capat avand ca efect final, in Romania, distrugerea partiala chiar a domeniului, iar in Rusia desincronizarea profunda de progresele 'altora' in domeniul psihologiei.

A doua cale, dar nu cea mai importanta, a fost, recunoaste Galperin, teoria lui L.S. Vagotski. P.I. Galperin era desigur un ideolog in psihologie, ca si Vagotski, Rubinstein sau Leontiev, dar unul mai zelos decat acestia, caci el ii reproseaza lui Vagotski faptul ca "nu si-a pus problema continutului concret al activitatii psihice. Atentia indreptata exclusiv spre mediere, spre utilizarea uneltelor si insuficienta luare in considerare a naturii si organizarii sociale a muncii l-au facut sa supraaprecieze elementul tehnic al activitatii umane, ceea ce a avut drept consecinta diversele sale devieri de la conceptia marxista asupra muncii si asupra societatii.notiunea a devenit pentru Vagotski cheia intelegerii structurii constiintei, iar dezvoltarea notiunilor a ajuns veriga conducatoare a evolutiei psihicului'. (P.I. Galperin, op.cit., p.280-281).

Dar, in fond, ce aduce nou P.I. Galperin in psihologia pedagogica prin critica lui L.S. Vagotski? Faptul ca "nu notiunea ofera cheia pentru intelegerea psihicului, ci activitatea cu sens'.¹² Sarcina pe care si-a

luat-o Galperin era analiza notiunii de activitate, atat de cunoscuta lui
J. Dewey, Éd. Claparède, W.A. Lay, G. Kerschensteiner etc. El o interpreteaza incercand sa creeze "un spatiu' nou, psihologic, intre conceptul clasic de activitate si conceptele de actiune si de operatie elaborate de J. Piaget. P.I. Galperin, ca un stralucit reprezentant al psihologiei ideologice, il ignora pe primul (J. Piaget) si il expediaza pe al doilea (L.S. Vagotski) printr-o formula specifica ideologiei vremii, catalogandu-l ca idealist. Si astfel, "teoria actiunilor mintale' capata un loc central in psihologia pedagogica bazata pe ideologie. Teoria actiunilor mintale (intelectuale) a aparut, arata mai departe in studiul citat Galperin, ca o ultima etapa a evolutiei psihologiei sovietice (de fapt "ideologice'). O prima faza a constituit-o respingerea idealismului subiectiv, eliminat de curentele biologizante (reactologia, reflexologia, behaviorismul, chiar psihanaliza). Urmeaza faza (de la sfarsitul anilor `20 si inceputul anilor `30) dominata de Vagotski si, in sfarsit, ultima faza, dominata de "teoria actiunii', elaborata chiar de P.I. Galperin, in forma ei deplina, la ea contribuind si A.N. Leontiev si S.L. Rubinstein. Efortul de a dezvolta o psihologie sovietica, diferita de cea occidentala, este, de fapt, pe cat de steril, pe atat de amplu, iar P.I. Galperin reprezinta una din culmile acestei directii de evolutie a psihologiei pedagogice. Contributiile la psihologia pedagogica vor fi rezumate de P.I Galperin astfel:

-Eficienta activitatii exterioare determina eficienta activitatii psihice;

-Actiunile mintale sunt forme prescurtate ale celor exterioare;

-O sarcina poate fi accesibila copilului la trei niveluri: in operarea practica cu obiecte, in actiunea cu glas tare (verbalizata) sau in gand (ca actiune interiorizata).

Reduse astfel si "filosofate', tezele acestea nu ne spun nimic mai mult decat bunul simt pe baza caruia crease, la vremea lui, I.A. Komenski, dar si pedagogia psihologica, "Scoala activa' etc. Pe baza unei astfel de conceptii nu se putea inainta prea mult in practica si nici nu s-a inaintat.

Si totusi, nici eforturile depuse in sfera psihologiei pedagogice, bazata pe ideologie, nu au fost inutile. Abordarea filosofica a intelectului a dus la unele speculatii care se dovedesc pana azi deschizatoare de drumuri. Avem in vedere "teoria organelor functionale', principiul cronogenitatii si altele. Dar, pierduta in hatisurile ideologiei, psihologia pedagogica sovietica a luat totusi startul prea tarziu in domeniul tehnologiilor didactice si in tot ceea ce a mai urmat (teste moderne, teoria obiectivelor, intelectul multiplu, intelectul specific etc.), iar acum, ca si noi, face eforturi de normalizare. Dar realizarile raman, cea mai importanta fiind demonstrarea faptului fundamental pentru educatie in viitor si anume ca, intr-adevar, prin educatie, in anumite conditii, din copil se poate face orice _ in sens pozitiv sau negativ. Un adevar pe care nimeni nu va mai putea sa-l treaca cu vederea in viitor si in nici un context de politica educativa.

          Unitatea psihologiei europene trece printr-un moment de elaborare in profunda diversitate, iar demonstratia aceasta ramane de facut nu numai in cazul psihologiei pedagogice, nu numai pornind de la "Scoala muncii' (J. Dewey, W.A. Lay, E. Meumann, G. Kerschensteiner etc.), ci si de la Pavel Petrovici Blonski (care scrie o lucrare intitulata 'Scoala muncii', inca in 1919), si de la A.S. Makarenko, V.A. Suhomlinski etc., iar in cazul psihologiei operatiilor mentale, de la J. Piaget, de la B.S. Bloom si de la L.S.Vagotski, A.N. Leontiev, S.L. Rubinstein si P.I. Galperin.

In concluzie, psihologia pedagogica a fost elaborata mai ales in Rusia sovietica si in tarile comuniste. Fenomenul s-a mentinut si in perioada postcomunista. Marile realizari apartin unor ganditori ca L.S. Vagotski, S.L. Rubinstein, A.N. Leontiev si altii. Cateva contributii sunt importante si anume: ideea ca functiile psihice superioare sunt rezultatul interiorizarii culturii, ca aceasta interiorizare se produce prin activismul individual in context social si scolar, ca exista etape ale acestei interiorizari etc. Ideea "organelor functionale' reprezinta insa contributia esentiala in sfera psihologiei pedagogice, caci ea explica si justifica orice incercare rationala de modernizare a invatamantului, inclusiv experimente de mare valoare formativa, de neimaginat, pornind de la biologismul traditional, inclusiv de la formele subtile, asa cum apar ele in conceptia cu privire la stadiile dezvoltarii copilului, elaborata de J.Piaget.

Psihologia pedagogica, in varianta ei ideologica, apare intr-o forma tipica in U.R.S.S. si se caracterizeaza prin excluderea sistematica a "psihologiei burgheze' (a altor contributii), prin centralizarea gandirii psihologice la nivelul unor personalitati cu functii sociale importante, prin impunerea conceptiei psihologice in tarile comuniste, ocupate si dependente de Rusia dupa ultimul razboi mondial.

Ceea ce urmeaza in domeniul psihologiei pedagogice este trierea responsabila a realizarilor, pentru a le selecta pe cele stiintifice, valabile si, fireste, procesul de preluare a realizarilor din psihologia pedagogica occidentala, chiar daca acolo ea se numeste 'psihologia educatiei'. Si una si alta au pornit din acelasi punct istoric ( in 1909, A.P. Neceaev vorbea despre nevoia organizarii unor experimente psihologice special adaptate elucidarii unor probleme cu caracter pedagogic; in 1913, S.L. Rubinstein considera ca psihologia pedagogica trebuia sa studieze psihicul in conditii concrete, vii, ale functionarii sale in scoala si acasa etc.). Diferentele actuale dintre Rasarit si Apus nu au tinut de calitatea oamenilor de stiinta, ci de conditiile sociale si politice in care s-a lucrat. In ambele puncte cardinale s-a creat, dar nu in aceeasi masura si nu in aceeasi directie.

Psihologia pedagogica. "Ramura a psihologiei, strans legata de pedagogie, care studiaza activitatea psihica a copilului in conditiile instructiei si educatiei. psihologia pedagogica se subdivide in psihologia instructiei si psihologia educatiei. cerceteaza particularitatile psihice de varsta si individuale care ies in evidenta in conditiile educatiei si instruirii' (I.A. Kairov, op.cit., p.1136 si urm.). Este important de remarcat si faptul ca psihologii citati de I.A. Kairov ca semnificativi pentru acest domeniu sunt chiar marii psihologi sovietici: B.G. Ananiev, L.S. Vagotski, A.A. Smirnov, D.N. Bogoiavlenski, N.A. Mencinskaia, L.I. Bojovici etc. Cea mai completa analiza a psihologiei pedagogice in fosta U.R.S.S. este prezentata de D.N. Bogoiavlenski si A.N. Mencinskaia (D.N.Bogoiavlenski, A.N. Mencinskaia, Psihologia invatarii, in Pedagogia in U.R.S.S., Editura Stiintifica, Bucuresti, 1963, p.495-549).

Conditionare totala. Dirijarea in intregime a comportamentului animal sau uman, ideea apartinand lui B.F. Skinner.