Obiectul psihologiei - specificul cunoasterii psihologice

1. Psihologia, ca stiinta independenta, s-a constituit relativ tarziu, "certificatul ei de nastere" fiind semnat in 1879, prin infiintarea, la Leipzig, de catre savantul german Wilhelm Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima data, fenomenele vietii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri si speculatii filosofice si incluse in programul cercetarii stiintifice sistematice, aplicandu-li-se operatiile masurarii, cuantificarii si criteriile obiectivitatii si cauzalitatii.

Foarte curand, insa, aveau sa apara divergente in legatura cu definirea si circumscrierea obiectului noii stiinte. Desi denumirea parea sa impuna de la sine identitatea acestui obiect - psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = stiinta despre psihic, s-a dovedit ca, in realitate, modul de intelegere a naturii si structurii interne a psihicului uman nu a fost catusi de putin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientari diferite si in mare masura opuse, si anume:

a) orientarea care reducea psihicul uman la constiinta si care sustinea ca obiectul psihologiei il reprezinta studiul constiintei (respectiv, al proceselor psihice constiente);

b) orientarea care sustinea ca elementul esential si determinant al vietii psihice a omului este inconstientul, acesta trebuind, chipurile, sa reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psihologia abisala sau psihanaliza elaborata de S. Freud);

c) orientarea care sustinea ca adevarata si autentica realitate psihologica o constituie reactiile externe de raspuns (secretorii si motorii) la actiunea diversilor stimuli din mediu si, ca atare, obiectul psihologiei trebuie sa fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913).

2. In prezent, au fost depasite limitarile si absolutizarile pe care se bazau orientarile mentionate . Astfel, se admite ca sfera notiunii de "psihic uman" este mai larga decat sfera notiunii de "constiinta", ea incluzand intr-o relationare de tip sistemic trei componente: inconstientul, subconstientul si constientul, toate impreuna formand domeniul de studiu al psihologiei.

Pe de alta parte, planul subiectiv (psihic) intern si planul obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celalalt si nu se mai opun ca entitati antagonice ireductibile; dimpotriva, se recunoaste si se afirma unitatea indisociabila a lor sub egida principiului unitatii "constiinta-activitate".

Finalmente, psihologia se defineste ca stiinta care studiaza, cu ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocompo-rtamentala sub aspectul determinismului, mecanismelor si legilor devenirii si functionarii ei, in plan animal si uman, in unitatea contradictorie a individualului, particularului si generalului, univer-salului. Aceasta definitie stabileste, in mod real, sfera de cuprindere a domeniului si justifica diferentierile si delimitarile existente in interiorul lui: a) psihologia animala si b) psihologia umana.

Psihologia umana are, la randul ei, o latura generala, care ne ofera tabloul global al organizarii psihocomportamentale a omului normal (mediu), facand abstractie de varsta, sex, context socio-cultural, ocupatie (profesie) etc., si o latura particular-diferentiala, care se centreaza pe studiul si explicarea ipostazelor concrete in care se poate afla organizarea psihocomportamentala functie de: varsta, sex, mediu socio-cultural, activitate profesionala, nivel de dezvoltare, natura deviatiilor si tulburarilor patologice: psihologia genetica si a dezvoltarii, psihologia varstelor, psihologia scolara, psihologia muncii, psihologia militara, psihologia creatiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comerciala si economica, psihologia sociala, psihologia medicala, psihopatologia etc.

SPECIFICUL CUNOASTERII PSIHOLOGICE.

METODELE PSIHOLOGIEI

Specificul cunoasterii psihologice. Modelul traditional al cunoasterii stiintifice constituit sub autoritatea mecanicii si fizicii clasice formula cerinta ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, sa posede proprietati nemijlocit observabile si perceptibile, care sa poata fi masurate si cuantificate.

Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietati, el nu are nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune care se recunostea proceselor si trairilor psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibila construirea unui sistem complet de coordonate si masuratori, care sa fie tratabil matematic.

Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german, Immanuel Kant, pentru a respinge, in mod categoric, posibi-litatea desprinderii psihologiei de filosofie si constituirea ei intr-o stiinta independenta.

In aceste conditii, ca unica modalitate de obtinere a datelor necesare descrierii continuturilor si starilor psihice interne (ale constiintei) era considerata metoda introspectiei (privirea cu propriul ochi interior spre ceea ce se petrece in momentul dat pe scena constiintei si relatarea verbala a celor constatate). Psihologia bazata pe utilizarea exclusiva a acestei metode a primit denumirea de introspectionista si ea s-a afirmat puternic in ultimele doua decenii ale secolului XIX si in primele trei decenii ale secolului XX (Th. Lipps, N. Ach, O. Kűlpe, E.  Titchener).

Pentru a satisface cerinta observabilitatii nemijlocite, behavioris-mul a aruncat peste bord lumea subiectiva interna a constiintei, retinand ca obiect al cunoasterii psihologice reactiile de raspuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afara. Dar, asa cum se va remarca ulterior, procedand astfel, behaviorismul a constituit o "psihologie fara suflet", o psihologie nu a "omului subiect", ci a "omului robot". Iesirea din acest impas metodologic este posibila numai in masura in care se admite ca o cunoastere stiintifica poate sa aiba nu numai un caracter nemijlocit, ci si unul mijlocit, observarea obiectului realizandu-se indirect prin intermediul unor efecte si fenomene prin care el se manifesta si se exprima.

Cunoasterea psihologica devine, prin excelenta, o cunoastere mijlocita: datele si informatia obiectiva despre natura, continutul si dinamica proceselor psihice particulare se obtin pe baza observarii, inregistrarii si analizei raspunsurilor si conduitelor subiectului in situatii obiective concrete.

Metodele psihologiei. Cunoasterea psihologica se realizeaza prin utilizarea unui larg repertoriu de metode si procedee. Dupa pozitia pe care o au fata de fenomenul studiat, metodele psihologiei se impart in doua grupe: pasive si active.

Pasive sunt considerate acele metode care se adreseaza fenome-nelor a caror declansare se produce spontan, in situatia concreta in care se afla subiectul in momentul dat. In randul lor includem: metoda observatiei si metoda biografica.

Active sunt metodele prin care cercetatorul actioneaza direct asupra subiectului si provoaca manifestarea procesului psihic, a trasaturii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi studiat. Din aceasta categorie fac parte: experimentul de laborator, experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor activitatii, testele sau probele psihometrice. Metoda centrala in cercetarea psihologica trebuie considerata experimentul de laborator. El depaseste toate celelalte metode in precizie, obiectivitate si grad de controlabilitate a variabilelor. Metoda experimentala permite cercetatorului: sa intervina activ si sa provoace fenomenul studiat; sa izoleze, sa dozeze si sa controleze variabilele - independente, dependente si intermediare; sa modifice si sa varieze conditiile de manifestare a fenomenului; sa compare rezultatele grupului experi-mental cu cele ale grupului de control care nu a fost supus regimului experimental; sa repete acelasi model experimental de mai multe ori, pe acelasi subiect sau grup de subiecti; sa releve conditionarea reciproca dintre variabile.

Ca limite ale experimentului de laborator se mentioneaza: caracterul relativ artificial al situatiei in care este plasat subiectul, izolarea acestuia de contextul natural al existentei si activitatii sale; nu poate fi folosit in mod universal, existand anumite fenomene psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, sa se provoace experimental.

Strategii in cercetarea psihologica. Fiind subordonata unor obiective si finalitati cu semnificatie generala, cercetarea psihologica dobandeste un caracter continuu si sistematic. Ea nu se reduce la simple explorari secventiale, independente unele de altele, ci se realizeaza ca un demers integrat, intemeiat pe anumite principii si consideratii metodologice generale. Un asemenea demers il numim strategie de cercetare. Complexitatea si diversitatea fenomenelor psihocomporta-mentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, si anume:

a) strategii transversale, care constau in studiul nivelului de dezvoltare si functionare a organizarii psihocomportamentale la indivizi de aceeasi varsta;

b) strategii longitudinale, care rezida in studiul organizarii psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul mai multor etape de varsta, de exemplu: la varsta de 3 ani, la varsta de 5 ani, la varsta de 7 ani, la varsta de 11 ani etc; folosind asemenea strategii, se pot identifica si stabili particularitatile curbei evolutiei psihice, amplitudinea diferentelor dintre etapele de varsta;

c) strategii genetice, prin care se urmareste cunoasterea mecanis-melor, legitatilor si factorilor formarii si dezvoltarii proceselor psihice si comportamentelor - in plan istoric, filogenetic si in plan individual, ontogenetic;

d) strategii diferentiale, prin care se evidentiaza si se evalueaza deosebirile de ordin calitativ in organizarea psihocomportamentala intre: om si animal, copil si adult, barbat si femeie, normal si patologic, intre persoane de aceeasi varsta si acelasi sex etc;  studiul deosebirilor interindividuale si intergrupale este la fel de important pentru cunoasterea psihicului in toata complexitatea sa ca si studiul asemanarilor si aspectelor comune;

e) strategii clinice, care au ca scop studiul si explicarea abaterilor si tulburarilor patologice in sfera psihicului si comportamentului, cauzate de focare organice sau de dereglari functionale ale creierului.