Lucrul individual cu copiii

Rareori este suficient sa-I "salvam" pe copiii abuzati prin indepartarea lor de sursa abuzului sau prin "transformarea" parintilor. Daca e sa-I ajutam pe copiii abuzati, trebuie sa-I eliberam de prejudecatile, mentalitatile false si emotiile negative descrise in capitolele anterioare. Acestea ii pot inchide intr-o lume de frica, neincredere, autodenigrare si izolare mult timp dupa ce abuzul in sine a incetat.

Unii copii se vor prezenta fiind sever tulburati. Acesti tineri vor necesita o terapie abilitata. Nu este scopul acestei carti sa invete lucratorii sociali despre psihoterapie si interventii similare care necesita o pregatire specializata aditionala. Copiilor care necesita acest tip de tratament le este mai folositoare trimterea lor la o agentie ce il ofera. Oricum, majoritatea copiilor abuzati si fratii lor pot fi ajutati prin variate forme de "terapie" si asistenta directa care intra in aptitudinile multora dintre lucratorii sociali sau a altor persoane care isi ofera ajutorul in comunitate.

Cuvantul "terapeut" este utilizat pentru a indica persoana care ofera un ajutor structurat si direct pentru abilitarea copilului sa se impace cu ceea ce s-a intamplat. Acest ajutor poate utiliza o varietate de metode bazate pe o plaja larga de perspective teoretice. Termenul nu ar trebui confundat cu notiunea de "psihoterapeut", care indica de obicei o abordare pur psihanalitica.

Centrarea acestui capitol nu este atat de mult pe procesul investigativ, pe proceduri, perspective parentale sau politica. Exista un mare numar de publicatii care abordeaza aceste probleme (de exemplu farmer si Owen, 1995, Gibbons, Conroy si Bell, 1995, Cleaver si Freeman, 1995). Este mult mai concentrat pe nevoile terapeutice ale copiilor o data ce investigatia a clarificat situatia. Totusi, munca investigativa si cea terapeutica sunt strans aliate, atat de mult incat o investigatie bine realizata ar trebui sa inceapa asistarea in eliberarea copilului. Aceasta ar trebui realizata cu o mare sensibilitate la sentimentele victimei, luandu-se in considerare procese precum "sindromul Stockholm" care ar putea complica lucrurile. De altfel, interviurile terapeutice pot deveni inceputul unei investigatii daca in timpul terapiei un copil releva faptul ca gravitatea abuzului a fost mai mare decat s-a crezut initial sau ca alti adulti sau copii au fost implicati in activitatile abuzive. Multe dintre sugestii vor putea fi deci aplicate atat terapiei cat si muncii investigative.

Cerinte ale terapeutului

Acest capitol se adreseaza lucratorilor sociali, in special celor care au resurse limitate de timp, pregatire, spatiu si echipament. Totusi este cunoscut faptul ca exista alti profesionisti care ar putea efectua aceste sarcini, cum ar fi psihologii, supraveghetorii de sanatate, asistentele din gradinite, profesorii. Mai mult, practicienii ce lucreaza cu copii ce nu sunt abuzati dar care pot totusi sa aiba unele probleme, ei pot gasi unele din propunerile acestui capitol ca fiind folositoare.

Exista doua perspective cu privire la tipul de oameni care pot ajuta copiii abuzati. La o extrema se sustine faptul ca numai "expertii" ar trebui lasati sa lucreze cu ei, iar la cealalta extrema se sustine ca toata lumea poate face acest lucru. Bineinteles ca este necesara o anumita expertiza, dar aceasta poate fi obtinuta de muncitorii cu abilitati in alte domenii si care sunt transferabile la cazurile de copii abuzati. Dar nu oricine poate lucra direct cu copiii, si oricine se simte neconfortabil facand asta ar trebui sa se retraga cu gratie. Copiii pot simti cu usurinta adultul ce se simte inconfortabil in prezenta lor si vor crede ca ei sunt sursa acelei stari, si aceasta serveste doar ca sa intareasca sentimentele tanarului de vinovatie. Pe de alta parte, precum a aratat cazul lui Frank Beck (Kirkwood, 1993), exista oameni care se pricep foarte bine sa relationeze cu copiii, dar care isi folosesc imediat aceste abilitati pentru a-I exploata. Precum unui cleptoman I-ar fi util sa evite o slujba de vanzator, si un necrofil n-ar trebui sa lucreze la pompe funebre, tot asa o persoana cu o licarire de orientare sexuala catre copii ar trebui sa evite sa lucreze direct cu ei.

Cea mai importanta cerinta pentru un astfel de lucrator este ca el sau ea ar trebui sa se simta confortabil cu copiii si adolescentii. Terapeutii n-ar trebui sa se impotriveasca sederii, ingenucherii sau intinderii pe podea. N-ar trebui sa fie deranjati de frimiturile de biscuiti sau de vopsea pe hainele lor. Ar trebui sa fie toleranti la manifestarile comportamentelor violente si la cuvintele jignitoare care ar putea iesi din gura unui copil. O imaginatie vie, inventivitate si dorinta de a invata de la copil sunt alte cerinte necesare. Mai presus de toate lucratorul trebuie sa respecte copiii, si sa realizeze ca ar trebui sa li se ofere aceeasi demnitate, valoare si drept de a sti ce se intampla cu ei la fel ca si adultilor.

Abilitatea de a comunica cu copiii este de asemenea o cerinta evidenta. Simpla conversatie poate fi adecvata in consilierea adultilor, dar la copii si la majoritatea adolescentilor este insuficienta. Copiii comunica prin joc, prin limbaj corporal spontan si prin actiuni. Pe de alta parte copiii si mai mici apreciaza oportunitatea de a vorbi, de a pune intrebari si de a asculta explicatii. Un copil de opt ani a inceput sedinta de terapie intreband daca "ar putea sa vorbeasca mai intai si sa se joace dupa".

Unii copii vor avea nevoie ca terapeutul sa aiba abilitati speciale de comunicare. Aceasta ii include pe aceia ce au dizabilitati fizice care pot insemna ca ei nu pot vorbi sau auzi cu usurinta. Unii copii pot sa nu cunoasca limba engleza. In aceste cazuri este nevoie ca opiniile sa fie luate de la specialistii si oamenii ce cunosc bine copilul, cum ar fi profesorii si parintii. Este totusi foarte posibil sa fie adaptate jucariile si materialele la nevoile individuale. Trebuie de asemenea sa existe atentie la posibilitatea existentei unei dizabilitati nedescoperite precum dislexia - ceea ce poate insemna ca un copil mai mare este incapabil sa scrie sau sa citeasca asa de bine cum ar trebui la varsta lui.

In ciuda recunoasterii faptului ca unii copii nu se comporta asa cum se asteapta de la ei la acea varsta, cunoasterea dezvoltarii unui copil normal va ajuta in alegerea larga a jucariilor si activitatilor potrivite varstei. Parintii abuzivi asteapta adeseori prea mult de la copiii lor, si deci lucratorii sociali nu ar face decat sa mai adauge la neincrederea in sine a copilului daca si ei la randul lor cer prea mult. Un terapeut care are o cunoastere buna a dezvoltarii copiilor va fi de asemenea capabil sa evalueze cat de mult a fost primejduit progresul in dezvoltare al copilului, ceea ce poate indica ajutorul de care acesta are nevoie. Pe de alta parte, copiii mai mari vor cauta confortul de a se juca cu jucariile asociate cu un stadiu precedent. Este deci util sa avem o gama larga de jucarii, chiar si cele asociate cu bebelusii si sugarii, in saci pe care copiii sa le poata folosi fara a se teme ca terapeutul ar putea spune un comentariu de genul  "esti prea mare pentru a te juca cu astea acum".

Lucrul cu copiii necesita echilibru emotional. Unii adulti pot gasi suferinta unui copil ca fiind de nesuportat, si asta poate conduce la evitarea discutiei despre abuzul propriu-zis si mentinerea interviului la un nivel superficial. Datorita acestui fapt copilul poate fi lasat sa creada ca el sau ea a fost implicat in ceva atat de ingozitor ca nu se poate discuta despre asta. Copiilor ar trebui sa li se permita sa vorbeasca despre abuz si sa examineze ceea ce a insemnat pentru ei. Mai mult, practicienii care nu sunt in stare sa suporte suferinta dovedita de o victima pot ajunge sa o invinovateasca chiar pe aceasta. Suferinta altora devine cumva mai de inteles si mai suportabila daca ei au "meritat-o" sau daca au fost responsabili pentru propriul destin.

Unele dificultati pot aparea deoarece unii dintre lucratorii sociali au fost abuzati in copilarie, si in mod inconstient problema copilului devine problema lor. Dar aceia care au reusit sa se impace cu exprientele prin care au trecut pot avea mesaje foarte valoroase de transmis. Lucratorii care nu au fost abuzati nu au acest avantaj si pot avea dificultati in intelegerea perspectivei clientilor lor. Totusi, obiectivitatea relativa poate fi valorizata prin utilizarea imaginatiei, puterea de observatie si sensibilitatea naturala.

Terapeutii care sunt la randul lor parinti pot gasi tratamentul suferit de copii similar propriei lor dificultati de a face fata in mod obiectiv. In mod alternativ ei se pot contraidentifica cu parintii copiilor abuzati, mai ales daca provin din acelasi mediu social sau daca copilul se comporta intr-un fel in care oricarui adult I-ar fi dificil de tolerat. In orice caz, practicienii care sunt parinti se pot simti mai confortabil in prezenta copiilor, si pot recunoaste mai usor un comportament parental neadecvat.

Sexul lucratorului social necesita o atentie considerabila. Un copil abuzat de o femeie poate fi incapabil sa tolereze prezenta unui lucrator femeie, in timp ce un copil ce a experimentat doar compania femeilor poate avea dificultati in relationarea cu lucratorii barbati. Ar fi ideal daca, mai ales in fazele initiale, dorintele si nevoile copilului ar fi satisfacute de un lucrator social de sexul potrivit. Mai tarziu in cadrul procesului copilul poate fi obisnuit cu un lucrator de sex opus, intelegand astfel ca nu toti oamenii de acel sex atat de temut sunt abuzivi si incapabili de iubire.

Lucratorii barbati adeseori manifesta ingrijorari in legatura cu lucrul cu copilele sau adolescentele. Oricum, multi barbati sunt foarte capabili sa lucreze cu aceste grupuri. Petrecerea timpului ajutand intr-o gradinita sau intr-un club de tineri si punerea in practica a aptitudinilor prin jocul de rol cu colegii pot oferi increderea in sine si competenta de care este nevoie.

O teama mai speciala este in lucrul cu copiii abuzati sexual care, mai ales in cazul lucratorilor sociali barbati, ii pot acuza pe acestia de falsa molestare sexuala. Insa acest lucru este foarte improbabil, deoarece foarte putini tineri spun minciuni in legatura cu abuzul sexual. Totusi, copiii care au inteles ca toate relatiile cu barbatii duc la activitati sexuale, pot interpreta gresit actiunile terapeutului. Este nevoie de o considerabila sensibilitate pentru a putea prezice care actiuni sunt inacceptabile pentru un anumit client. Pentru a evita acuzatiile de acest gen sesiunile pot fi supravegheate de un supervizor prin video sau printr-o fereastra. Iar daca aceste accesorii nu sunt disponibile sesiunea poate fi inregistrata pe o caseta audio. In acest caz supervizorul ar trebui sa noteze momentul inceperii si sfarsitului sesiunii si sa asculte caseta cat se poate de repede dupa aceea. Desi aceasta nu este o solutie perfecta, ofera o anumita masura de protectie atat pentru terapeut cat si pentru copil. O alta optiune este aceea ca doi adulti sa fie in incapere cu copilul, dar aceasta are dezavantajul ca superioritatea numerica se poate dovedi infricosatoare si inhibanta pentru unii copii.

De asemenea este nevoie sa fie luata in considerare mostenirea culturala a copilului si a terapeutului. Kadj Rouf (1991), care are o mama alba si un tata asiatic afirma "Imi doresc ca cineva care imi intelege cultura si abuzul sa fi putut sa vina si sa vorbeasca cu mine si cu familia mea . despre felul in care abuzul ma afecteaza pe mine in cadrul culturii mele asiatice". Este ideal ca acesti copii sa poata alege daca doresc sau nu un terapeut din aceeasi cultura. Insa acolo unde acest ideal nu este posibil, raman urmatoarele doua principii: primul se refera la faptul ca nu ar trebui privati copiii de lucru individual doar pentru ca nu exista un terapeut din cadrul culturii lor, iar al doilea este acela ca lucratorii ar trebui sa fie atenti la problemele legate de mostenirea culturala si sa se straduiasca sa gaseasca modalitati de a le rezolva cand sunt importante pentru copil.

Fie ca terapeutul este barbat sau femeie, tanar sau batran, casatorit sau celibatar, nou in munca sau cu multa experienta, toti necesita un supervizor competent si suportiv. Ocazional, lucratorii care au uitat propriile abuzuri suferite in copilarie vor incepe sa si le aduca aminte pentru ca problema clientului poate fi un declansator puternic. Iar la aceasta poate fi foarte dificil de facut fata, atat de mult incat suicidul este un risc foarte real. In aceste cazuri supervizorul trebuie sa fie pregatit pentru a asculta si a discuta cu ei impactul acelor experiente, dar mai degraba decat sa ofere o terapie directa, ar fi mai bine sa-I ajute sa identifice un consilier acceptabil pentru ei. Un supervizor care incearca sa actioneze ca si terapeut poate crea o confuzie de roluri in timp ce nevoile clientului pot fi neglijate in fata necesitatilor coplesitoare emotional ale celui supervizat.

Planificarea lucrului individual

Majoritatea efortului terapeutic, mai ales in cazurile de abuz fizic si neglijare, a fost directionat spre parinti sau spre familie ca si intreg. Dar totusi exista nevoia de a lucra individual cu copiii abuzati si cu fratii lor neabuzati. Aceasta munca se poate realiza inainte sau in acelasi timp cu alte forme de terapie cum este aceea de familie sau de grup. Lucrul individual are drept obiective: (1) permiterea exprimarii emotionale intr-un context mai sigur decat intr-o sesiune de familie sau de grup (2) comunicarea unor mesaje pozitive copilului (3) abilitarea copilului pentru alte roluri (4) invatarea tinerilor ca au dreptul de a nu fi abuzati pe viitor.

Lucrul individul poate varia ca si profunzime, continut si cadru. Un copil neglijat foarte mult poate necesita multe sesiuni doar pentru a mai reactiona la stimuli, pentru a se mai juca cu jucariile sau pentru a se mai raporta la o persoana inainte de a mai putea face fata oricarui alt tip de ajutor. Alti adolescenti pot primi foarte bine consilierea si oportunitatea de a vorbi fara a implica elemente ludice, in timp ce altii pot dori posibilitatea de a se juca liber si de a recupera unele momente ale copilariei pierdute. Deci terapia individuala trebuie adaptata fiecarei persoane in parte. Sugestiile din acest capitol ar trebui urmate doar atunci cand au fost luate in considerare nevoile specifice ale fiecarui client. Inainte de inceperea lucrului individual este etapa de planificare care include subiecte precum durata, frecventa, alegerea personalului si locatia.

Durata si frecventa

Durata se refera atat la numarul de sedinte cat si la lungimea lor. O singura sedinta poate fi mai daunatoare decat niciuna. Copiii ce impartasesc aspecte personale pe care le resimt ca fiind rusinoase si carora nu li se ofera o sedinta de feedback pot ajunge la concluzia ca ei s-au dovedit atat de ingrozitori incat terapeutul lor nu mai vrea sa-I mai vada iarasi. De obicei sunt necesare minim patru sedinte dar indiferent de cate sunt planificate ar trebui sa existe posibilitatea unei intalniri in plus pentru cazurile in care copilul releva ceva neplacut chiar in ultima sedinta planificata. Terapeutul poate utiliza aceasta extrasedinta pentru a-I arata tanarului ca el sau ea este placut si acceptat in continuare sau ca lucratorul nu a fost indepartat sau distrus de informatia oferita.

Atunci cand sedintele se prelungesc mai mult de sase luni este nevoie sa se evalueze daca au fost intampinate nevoile copilului sau daca el sau ea ar fi mai avantajati intr-o terapie mai profunda cum este psihoterapia sau intr-una mai larga cum este aceea de grup.

Cel putin doua ore ar trebui alocate fiecarei sedinte, cu toate ca mult din acest timp este destinat pregatirii si evaluarii, si copilul va fi prezent doar in o parte din acest timp. Este nevoie de alocarea unui timp initial pentru pregatirea mentala si emotionala a terapeutului. Mai mult, chiar daca el sau ea este suficient de norocos sa aiba acces la o camera de joaca adecvata, este necesar un timp pentru asigurarea ca materialele potrivite pentru copil se afla la indemana. Dupa sedinta terapeutului ii va trebui cam o jumatate de ora pentru a evalua si pentru a inregistra ceea ce s-a intamplat. Lui sau ei trebuie sa I se ofere un timp pentru a se relaxa si detasa inainte de inceperea unei noi sarcini. Acestea lasa in jur de o ora pentru sedinta propriu-zisa, care poate fi chiar mai scurta, in special la inceput, cand copilul se poate simti inconfortabil in situatiile de contact fata in fata. Sau poate fi mai lunga pentru copiii ce au nevoie de timp pentru a se linisti. Nu exista insa motive penru prelungirea unei sedinte daca un copil este reticent, in speranta ca el sau ea se va schimba. Cel mai bine este ca sedinta sa se incheie la ora stabilita. Copilul se poate deschide mai mult la o sedinta ulterioara atunci cand se va simti mai confortabil.

Referat: Lectia unui copil pentru parintii lui - relatia cu parintii Referat: Natiunea si statul national din perspectiva uniunii europene

O sedinta poate dura mai mult daca lucratorul alege sa realizeze o activitate cum ar fi scoaterea copilului la masa. Acest fel de excursii pot oferi noi stimuli pentru copiii neglijati ce nu au avut acest tip de experiente. Si in acelasi timp pot oferi un mediu relaxant pentru tinerii care sunt obisnuiti cu astfel de activitati.

Sedintele se tin de obicei o data pe saptamana, de preferat in aceeasi zi si la aceeasi ora. Unii copii beneficiaza in mod particular de un contact mai frecvent, in special in sedintele initiale si mai ales copiii mai mici pentru care timpul trece mai incet si care necesita sa construiasca o relatie cu un adult suportiv cat de repede posibil. Spre sfarsitul terapiei, sedintele pot fi rarite, mai ales daca se planifica inlocuirea lucrului individual cu terapia de familie sau de grup.

Alocarea sarcinilor

Daca este necesara transportarea copilului la sedinte, este preferabil sa nu conduca terapeutul. Poate parea mai economic ca aceste sarcini sa fie realizate de aceeasi persoana, dar terapeutii au nevoie de toata energia lor pentru sedinta. Unii lucratori au mentionat ca unii clienti vorbesc cu ei mult mai deschis in masina, dar asta indica de obicei ca este ceva in neregula cu situatia interviului. Poate ca tanarului nu ii place contactul vizual in timpul comunicarii - caz in care ar trebui realizata printr-un pretins telefon sau prin asezarea unuia langa altul. Poate ca tanarul se simte mai sigur ca o conversatie nu poate fi ascultata de altcineva in masina - caz in care copilul poate testa sigur acustica camerei de interviu sau poate fi pusa muzica de fundal pentru a reduce teama de a fi ascultati. Pe langa aspectele evidente de siguranta pe drumurile aglomerate, un alt motiv pentru care un terapeut nu ar trebui sa fie si sofer este acela ca sedinta nu ar avea un inceput si un sfarsit potrivit. Inceputurile si sfarsiturile sunt foarte importante in toate tipurile de terapie.

Trebuie luata o decizie atenta daca terapeutul sa se implice cu alti membri ai familiei sau cu un grup la care apartine copilul sau rudele lui. Terapeutul poate sa se gaseasca in cadrul unor conflicte de loialitate daca ajuta si alti membrii ai familiei, dar pe de alta parte pot fi conflicte cu colegii daca nu implica astfel. Exista anumite forme de supervizare si modele de management al cazurilor de lucru in echipa ce pot ajuta la rezolvarea acestor dileme, ele fiind discutate in capitolul urmator.

Locatie, materiale si ambianta

Cateodata exista motive bune pentru realizarea terapiei individuale la copil acasa. Dar deseori este mai potrivit sa fie utilizata o locatie alternativa pentru ca in casa familiei copiii pot resimti legaturile loialitatii familiale strangandu-I si mai mult, impiedicandu-I sa dezvaluie continuarea abuzului sau sa-si exprime furia in legatura cu membrii familiei. In orfelinate sau in resedinte familiale copilul poate dori sa se indeparteze de ultimele experiente nefericite si sa nu fie introduse in noul mediu. Daca lucrul terapeutic trebuie realizat in casa, atunci nu ar trebui folosit dormitorul copilului, decat in cazul in care copilul solicita acest lucru in mod special. Ar trebui sa li se permita sa pastreze un spatiu, o zona "sigura" in care se pot relaxa fara intruzia unor rememorari dureroase. De asemenea terapeutii ar trebui sa ia in considerare daca nu intervievarea copilului in propriul lui dormitor poate fi interpretat intr-un mod negativ, deschizandu-se posibilitatii de a fi acuzati de comportament sexual neadecvat.

Camera de interviu ar trebui sa fie confortabila, izolata fonic, si sa nu constiuie un loc de trecere pentru alti oameni. Daca este destinata lucrului cu copiii mici, podeaua ar trebui acoperita cu ceva moale si curat. Sunt folositoare si scaunele, o masuta si pernele. Daca se vor intreprinde jocuri terapeutice, este preferabil sa fie prea putine jucarii decat prea multe, pentru ca este important sa nu fie copiii coplesiti si distrasi de abundenta echipamentului de joc. Jucariile in plus ar trebui tinute in afara campului vizual in pungi, in dulapuri sau in cutii inaccesibile. Cand se afla si un televizor care nu urmeaza a folosit, experienta a demonstrat ca e mai bine sa fie scos din priza.

Materialele si spatiul destinate jocului trebuie sa fie sigure. Pot fi necesitate precautii precum sigurante antiincendiu si fire electrice izolate, iar partile mici, usor de inghitit, trebuie sa fie indepartate daca sunt planificati copii foarte mici. Copiii de orice varsta, daca sunt stresati, pot sa roada sau sa suga materialele de plastic, de aceea obiectele vopsite sau cele care pot fi inghitite ar trebui evitate. Copiii pot deveni foarte furiosi sau agitati, deci obiectele ascutite, radiatoare foarte fierbinti, focuri sau ceva similar ar trebui evitate pentru cazurile in care copiii pot cadea sau lovi de acestea.

Echipamentele si jucariile trebuiesc adecvate fiecarui copil, fiind necasara o sensibilitate pentru nuantele culturale ale jucariilor. Este estential sa fie papusi si marionete atat albe cat si negre, precum si animalute care nu reprezinta nici o culoare. Cartile ar trebui alese sa reflecte natura multiculturala a societatii noastre. Dar o sedinta de joc nu este locul pentru a strecura corectitudinea politica asupra copiilor. Daca un copil negru alege o papusa alba sau daca unul alb alege o papusa neagra pentru a-I reprezenta, atunci aceea este alegerea lor si ar trebui respectata ca atare. Dar adevarata nevoie a copiilor este posibilitatea de a alege intre papusile albe si negre, si de aceea ambele trebuie sa fie disponibile. In mod similar, toate genurile de papusi asociate in mod traditional unui anumit sex ar trebui sa fie disponibile, si daca fetele doresc sa se joace cu masinutele si baietii cu papusile, atunci acesta este privilegiul lor. Este important ca materialele de joc si de citit sa nu ignore oamenii cu dizabilitati. Exista anumite marionete specializate, precum si un tip de papusi in scaun cu rotile. Aceste tipuri de jucarii trebuie sa fie toate la dispozitia tuturor copiilor, pentru ca ei pot sa aiba in familia lor sau in cercul de cunostinte oameni dintr-o cultura sau culoare diferita, cu dizabilitati, si pot dori sa puna in scena momente care sa ii includa pe acestia.

Ar trebui ca accesul la o chiuveta si toaleta sa fie foarte facil, precum si la o camera in care sa poate astepta un adult familiar copilului. Cabinetul ar trebui dotat cu posibilitatea de acces pentru scaunele cu rotile, precum si sa aiba provizii pentru persoanele care nu se pot deplasa usor sau care nu pot  urca scarile. Trebuie reamintit ca mobilitatea poate fi o problema pentru copii sau pentru insotitorii lor. In finabil, este preferabil ca aceeasi camera, care sa arate in acelasi fel sa fie utilizata pentru fiecare sedinta.

Inceperea sedintelor

Cand copiii vin pentru prima data ar trebui prezentati persoanelor pe care nu le cunosc deja, si apoi ar trebui sa li se acorde timp sa se familiarizeze cu cladiea, daca bineinteles sedintele nu sunt tinute in scoala lor sau in alte locuri familiare. Este important de verificat daca ei stiu locatia toaletei.

Urmatorul pas presupune asigurarea ca copilul nu se simte izolat si incoltit impreuna cu terapeutul. Acest lucru este in mod special important in lucrul cu copii abuzati, cazuri in care copiii ar fi putut fi inchisi in camere impreuna cu adultii ce ii implicau in activitati sexuale. Similaritatile intre scenariile abuzive si cele terapeutice ii pot conduce pe copii sa simta ca ar putea fi abuzati din nou, de data asta de catre terapeut. Copilul poate fi reasigurat de catre persoane care pot monitoriza sedinta prin video sau prin fereastra, dar cel mai eficient este prezenta unui adult placut si de incredere in camera alaturata. Copilului I se da permisiunea sa se duca la acel adult ori de cate ori doreste asta. Daca nu este disponibil nici un adult, urmatoarea alternativa este sa I se arate copilului drumul pana la receptie si sa I se dea permisiunea sa se duca la receptie oricand.

Este util sa se inceapa prima sedinta prin a I se cere copilului sa scrie etichete pentru usile cabinetului de terapie si ale camerei unde asteapta adultul familiar, sau pentru drumul pana la receptie. Acest lucru are un numar de avantaje: in primul rand le demonstreaza copiilor ca pot parasi camera oricand doresc fara a se rataci. O eticheta precum "Camera lui Jane, nu intrati va rog" demonstreaza ca aceasta camera de terapie reprezinta teritoriul copilului pentru durata sedintei, ceea ce Ii intareste sentimentele de siguranta si de a fi special. In timp ce ei scriu etichetele pot fi evaluate aptitudinile de a utiliza creionul si hartia. Este necesara o mare sensibilitate pentru a nu-I rusina pe aceia care nu se descurca prea bine. Daca sunt copii care nu pot scrie li se poate cere sa se deseneze pe sine si pe adultul familiar, si terapeutul sa adauge cuvintele apoi. Atunci cand un copil poate scrie doar foarte incet, poate fi mai bine ca terapeutul sa se ofere sa scrie una dintre etichete. O alta varianta este utilizarea stickerelor sau a matritelor.

Trebuie avuta grija ca etichetele de pe usa sa fie puse la intaltimea potrivita, de obicei la inaltimea ochilor copilului. Totusi, de exemplu un copil de treisprezece ani care a fost neglijat constant si care nu a putut sa creasca a fost indignat cand eticheta a fost pozitionata la nivelul ochilor "De ce ai pus-o aici! Eu nu sunt un copil pe care il stii?"

Este important sa ne asiguram ca inca de la inceputul primei sedinte copilul stie de ce vine la terapie si la ce sa se astepte de la terapeut. Merita sa-I intrebam de ce cred ei ca vin, un raspuns frecvent find "Nu stiu" chiar si atunci cand se stie ca ei au fost pregatiti anterior pentru sedinta. Aceasta se intampla pentru ca ei sunt destul de confuzi in legatura cu ceea ce se intampla si le e frica sa nu dea "raspunsul gresit". Daca se observa ca un anumit copil stie acest lucru si vrea sa explice dar se teme prea mult, merita sa-l incurajam prin punerea de intrebari "Te-ai simtit trist?". Daca el da din cap "Crezi ca venirea aici te ajuta in legatura cu acest sentiment?" Daca un copil nu arata nicio dorinta de a da o explicatie, I se poate spune intr-un mod direct, evitandu-se orice posibilitate de a intelege gresit - de exemplu, nu "Pentru ca I-ai spus profesoarei ca tatal tau te lovea si te facea sa te simti rau" ci mai degraba  "Pentru ca noi am aflat ca tatal tau te lovea si te facea sa te simti rau".

La inceputul primei sedinte copiii au nevoie sa fie liberi sa se joace si sa exploreze orice jucarie, pentru ca ii ajuta sa se relaxeze si sa se simta confortabil. Este foarte dificil pentru orice copil sa vada jucarii noi si sa nu poata sa se joace cu ele imediat. Permiterea copiilor sa se joace imediat le va arata si terapeutilor ce jucarii le plac cel mai mult. In cazul acelor adolescenti care nu vor sa foloseasca jucarii, poate fi la fel de folositoare o discutie generala despre hobby-urile si interesele lor, ajutandu-I sa se relaxeze si sa se obisnuiasca cu terapeutul si cu ambianta.

O alta pregatire folositoare este dotarea cu ceva de baut si niste biscuiti. Prepararea bauturii si cautarea biscuitilor poate fi utilizata in sedinta urmatoare ca un ritual de deschidere pe care copiii il gasesc deseori relaxant. Experienta demonstreaza ca de cele mai multe ori copiii nu consuma nici bautura nici biscuitii pana la sfarsitul sedintei, dar merita sa le avem. Zarina, care a fost mutata constant de la un orfelinat la altul, isi folosea bautura turnand-o pe masa, dupa care punea o ratusca de plastic pe "balta". Apoi un prosop, "masina de drenat" seca balta si ratusca trebuia sa se mute constant la o alta balta pentu ca fiecare era secata.

O alta pregatire preliminara foarte importanta este stabilirea regulilor de baza. Este important sa se fie de acord ca proprietatea altor persoane, obiectele de mobila si de décor din camera nu ar trebui avariate. Terapeutul si copilul nu se vor ataca sau rani fizic si nu va exista atingerea in locuri intime.

Dupa ce au fost stabilite aceste premise, este timpul sa se inceapa munca de profunzime. Adesea ajuta daca li se cere copiilor sa-si deseneze familiile. Aceste desene ofera o cantitate considerabila de informatii despre perceptia de sine si relatile din familie. Importanta bunicilor poate fi aratata prin includerea sau excluderea lor din desen. Numele date numeroaselor figuri paterne poate fi important in acele familii in care mama are mai multi concubini, sau invers, in cazul cand tata are mai multe iubite. Intr-un caz un baietel de sapte ani a desenat-o pe mama lui foarte mare, iar pe sine, pe tatal si pe fratele sau de aceeasi marime, dovedindu-se ca tatal era implicat in "jocuri" sexuale cu copii lui. Interpretarile trebuie facute totusi cu foarte multa grija. O fetita de noua ani care nu se pricepea prea bine sa foloseasca creioanele a desenat-o pe mama mult mai mare decat tatal, aceasta nefiind pentru ca mama era mult mai importanta decat tatal, ci doar pentru ca a avut dificultati in desemarea mamei si a tot corectat linia pana cand desenul a iesit foarte mare.

Copiii mai in varsta pot prefera sa deseneze arborele familial, ceea ce implica de obicei avansarea cat de mult posibil in istoria familiala. De cele mai multe ori nu pot merge mai mult decat bunicii, desi deseori cand sunt interesati isi pot intreba rudele despre generatiile anterioare. Uneori acest exercitiu poate descoperi modele de abuz mostenite de la o generatie la alta. De asemenea poate revela anumite frici: de exemplu un adolescent a comentat " Unchiul John nu a fost bun de nimic, si a fost dat afara din casa pentru ca a furat niste bani. Si eu a trebuit sa plec de acasa, si cred ca sunt la fel de rau ca si el"

Procesul de asistare

Exista un anumit numar de componente ale procesului de ajutare a copilului abuzat si a fratilor sai, precum exprimarea emotionala, mesaje care sa abordeze prejudecatile, achizitia unor noi roluri si strategii de autoaparare.

Este important sa ne asiguram ca sunt prezente aceleasi jucarii in fiecare sedinta cu copilul. Zarina s-a jucat cu rata si cu masina de drenat lacuri de mai multe ori cateva saptamani. Ar fi fost devastata daca ratusca de plastic s-ar fi pierdut si ar fi cautat-o cu infrigurare la inceputul fiecarei sedinte, deci a fost nevoie sa se aiba grija de aceasta.

Exprimarea emotiilor

Cea mai importanta sarcina a terapeutului este sa il priveasca si sa il asculte pe copil, permitandu-I acestuia sa-si exprime atat verbal cat si nonverbal fricile si sentimentele. La o prima vedere aceasta pare a fi o sarcina usoara, dar exista foarte multi factori care inhiba copilul abuzat si care trebuiesc depasiti inainte ca acestia sa-si poata exprima sentimentele profunde.

S-ar putea ca acesti copii sa nu fie capabili sa aiba incredere in nimeni, si in consecinta terapeutul in primul rand trebuie sa le castige increderea. Deschiderea la ceea ce se intampla poate constitui o resursa. Precum recomanda cercetarea de la Cleveland (1998) "Copiii au dreptul la o explicatie adaptata varstei lor, sa li se spuna de ce sunt luati de acasa, sa li se spuna ce se va intampla cu ei." (p 245)

Terapeutul trebuie sa fie prezentat prin numele sau si prin denumirea slujbei pe care o are, si nu precum "matusa" sau "prieten". Un terapeut cu experienta a comentat:

"Uneori, constientizand diferentele incomode din cadrul relatiei cu clientii adulti si copii, simtim ca este nevoie sa ne prezentam cu un alt nume pentru beneficiul copilului. In acest fel un lucrator social se poate referi la sine ca fiind nu un asistent social ci un "prieten". Din nefericire, aceasta marturisire de prietenie poate fi primita cu cinism de catre copil. De fapt cuvantul "lucrator social" este un pachet gol pentru copil care il intalneste pentru prima data, si suntem in pozitia de a-l umple si sa-I dam o semnificatie cu ceea ce facem si ceea ce insemnam pentru copil". (Fraiberg, 1952, pp.59-60)

Merita repetat faptul ca atunci cand sunt folosite aparate de inregistrare sau ferestre de observatie, acestea ar trebui aratate copilului. Acesta are la fel de multe drepturi ca si adultul sa aiba obiectii si sa ceara ca aparatul sa fie oprit si perdele trase peste ferestre. Daca un copil este foarte interesat sau foarte deranjat de aparatul de filmat sau de fereastra de observatie, atunci ar trebui sa I se acorde un timp pentru a le observa in vederea satisfacerii curiozitatii si potolirii temerilor.

Terapeutul de asemenea trebuie sa fie sincer in problematica confidentialitatii. Copilul poate fi asigurat ca doar persoanele aflate in pozitia de a-l ajuta pe el sau pe alti copii vor putea afla ceea ce copilul zice sau face in timpul sedintelor. Confidentialitatea completa nu poate fi garantata deoarece in timpul sedintelor se poate afla ca clientul sau alti copii au fost mult mai grav raniti sau tratati decat s-a crezut initial, ceea ce va insemna implicarea agentiilor investigative ca urmare a noilor acuzatii. Cercetarea e la Cleveland recomanda din nou "Profesionistii nu ar trebui sa faca promisiuni pe care nu le pot tine, si in lumina unui posibil proces juridic nu ar trebui sa le promita copiilor ca ceea ce este spus in sedinta poate fi mentinut secret." (p 245)

Pentru a putea aprecia sentimentele si emotile copilului, este nevoie sa li se ceara a descrie macar cateva aspecte ale abuzului. Presupunand ca subiectul a fost investigat cum trebuie, nu va fi nevoie ca terapeutul sa extraga detalii precise de la copil. Totusi, pentru ca terapeutul sa poata intelege si ajuta trebuie sa cunoasca unele din experientele copilului. Copiii pot fi incurajati sa inceapa prin utilizarea unei case de papusi sau a unui desen al casei, spunand care camere le displac cel mai mult si unde se simt in siguranta. Papusile si figurinele de clei sau de plastilina reprezentand familia ii pot ajuta pe copii sa repuna in scena evenimentele. Ei pot prefera sa descrie ceea ce s-a intamplat prin intermediul unei papusi sau a unei jucarii dragalase. Copiii pot de asemenea sa fie incurajati sa vorbesca printr-un telefon "fara secrete", care poate fi un telefon scos din uz, sau unul de jucarie, dar care sa fie decorat sa arate frumos.

Copiii pot fi inhibati de frici atat imaginare cat si bine fondate. Anumite frici pot fi anticipate si alinate. Copiii nu trebuie sa se teama ca terapeutul I-ar putea pedepsi. Copiii al caror abuz a implicat fundul sau alte parti intime se pot teme ca vor avea probleme daca vor folosi "cuvinte rele". Ei pot fi ajutati prin utilizarea de carti cum ar fi " O carte foarte emotionanta" (Hindmann, 1983), ce contine schite deseneate ale corpului nud. Papusile anatomice care au reprezentate organele genitale sunt de asemenea folositoare, dar ele au fost atacate de catre unii avocati, si de aceea inainte de utilizarea lor ar trebui autorizate de departamentul juridic si de managerii serviciului social. Daca aceste papusi sunt folosite ele ar trebui prezentate copilului cu haine pe ele, ca fiind papusi speciale ce ii pot ajuta pe copiii care au trecut prin experiente nefericite.

Copiii se pot teme sa nu fie considerati necuviinciosi nu doar pentru ca utilizeaza anumite cuvinte ci si pentru insistenta asupra unor subiecte despre activitati ce implica zonele intime ale corpului. Unii dintre ei se poate sa fi fost facuti sa se simta murdari pentru ca au udat patul sau au facut pe ei. Terapeutii pot demonstra ca ei acceapta acest lucru fara condamnari poate prin jocul cu pernele, impartasind moderat limbajul necuviincios sau incurajand jocurile ce implica murdarirea. Pictarea de tablouri cu vopsea lipicioasa cu mainile sau cu degetele, sau cu nisip si apa ofera senzatii minunate si pot fi utilizate pentru a se arata ca terapeutul nu este deranjat de mizerie.

Pe de alta parte, daca li se acorda prea multa libertate, copiii se pot teme ca ei si situatia vor scapa de sub control. Terapeutul trebuie sa demonstreze ca limitele sedintei vor fi mentinute prin, de exemplu, terminarea la timp, insistenta ca mizeria sa fie curatata la sfarsit, si printr-o fermitate blanda daca comportamentul copilului devine greu de facut fata. Pe de alta parte, vor fi foarte putine situatii in care controlul este dificil de mentinut si obiectele sa se sparga sau sa se strice. Deci este recomandabil sa se evite utilizarea unor obiecte de valoare ce nu pot fi distruse sau pierdute.

Vina poate de asemenea sa-I opreasca pe copii din exprimarea sentimentelor, fiind esentiala o atitudine noncritica a terapeutului. De asemenea este important ca aceasta atitudine sa fie pastrata si in relatie cu activitatile faptasilor descrise de catre copil.  Este in regula ca terapeutul sa spuna "Ai dreptul sa fii suparata pe ea" daca copilul arata manie pentru o mama abuziva, dar nu "Sunt foarte suparat pe mama ta". Aceasta este pentru ca sentimentele copilului fata de abuzatori pot varia de la o loialitate intensa (umbre ale sindromului Stockholm) pana la ambivalenta. Copiii pot crede ca un adult care isi exprima mania asupra abuzorului lor ii vor considera prosti pentru ca resimt afectiune fata de faptas.

Exista un exercitiu folositor pentru a-I ajuta pe copii sa-si exprime sentimentele. Terapeutul deseneaza trei capete goale, si copiii sunt invitati sa deseneze fetele, facand expresii care sa arate cum se simt oamenii. Deseori ei aleg furia, tristetea si fericirea. Terapeutul se poate implica prin desenarea unor fete cu sentimentele pe care un copil le poate avea, cum ar fi rusinea, frica sau singuratatea. Atunci cand copilul termina, terapeutul poate intreba "Ce anume te infurie?", "Ce te intrista?" "Ce te-ar face fericit?" , si apoi poate folosi propriile desene pentru a explora emotii aditionale.

Majoritatea copiilor abuzati simt furie, si aceasta poate sa nu fie directionata catre agresor. Deseori ea este intoarsa asupra lor in forma devalorizarii de sine si depresiei. Exista jocuri si exercitii care ajuta copiii sa-si exprime furia intr-un mod securizant si sa o directioneze catre cei care au provocat-o. Intr-un joc copilul alege o papusa care sa-l reprezinte pe agresor si sunt incurajati sa-si exprime furia pe aceasta papusa. In mod similar pot modela sau desena o reprezentare a agresorului si apoi sa o mazgaleasca, sa o rupa sau sa arunce obiecte in ea. Multi copii gasesc aceste exercitii ca fiind foarte dificile. O fetita a preferat sa rasuceasca o papusa din ce in ce mai repede si mai dur, pe masura ce vorbea. O alta si-a exprimat furia prin atacarea terapeutului (care era protejat de un scut) cu o sabie de jucarie, pretinzand ca el reprezenta membrii din familia ei pe care era suparata.

Maria, Lloyd, Helen, Sarah si Roy au subliniat toti cat de singuri se simteau. Copiii ca acestia pot fi ajutati sa-si dea seama ca nu sunt singurii care au fost abuzati. Exista un numar de povesti binecunoscute cum ar fi Cenusareasa ce ofera exemplul unor tineri care au fost fizic si emotional abuzati sau neglijati. Sunt mai putine povestile pentru copiii abuzati sexual, dar au fost facute carti si filme despre acest subiect.

Un motiv al izolarii este ca copiii au fost atat de raniti incat si-au construit o bariera protectiva. In acest caz este utila o papusa arici. Copiilor li se poate arata cum papusa arici este prea intepatoare pe afara pentru ca cineva sa-l poata imbratisa atunci cand ea se simte in pericol, dar ca in interior el este delicat si se simte in siguranta atunci cand poate sa se apropie de oameni.

Pentru unii copii atingerea mangaitoare si imbratisarea reprezinta ceva cu totul necunoscut si strain sau un inceput pentru activitatea sexuala. Totusi oamenii care au probleme pot beneficia din confortul fizic, iar copii abuzati au nevoie sa simta ca nu sunt de neatins. Helen s-a retras de la tatal ei care dorea s-o imbratiseze intr-o maniera parinteasca, calda, deoarece se simtea prea murdara si vinovata pentru a fi atinsa de el. Terapeutul poate incepe prin oferirea de confort fizic cu ajutorul marionetelor. Mana ei poate atinge mana copilului in siguranta imprejmuiti de marioneta. Cateodata marionetele nu sunt necesare daca tanarul poate accepta o linistitoare strangere a mainii sau a umarului.

Cateodata copiii sunt foarte confuzi in legatura cu ceea ce li s-a intamplat. Le este de ajutor daca sunt incurajati sa povesteasca ceea ce au experimentat, si aceasta poate fi schitat. Un copil care a trecut prin foarte multe schimbari poate fi ajutat prin crearea unei carti cu povestea lui de viata. Dupa cum a fost descris in Capitolul 6, aceasta este o metoda care e foarte bine folosita acum la copii care au fost adoptati, si care au experimentat mai multe familii adoptive.

In cazurile de abuz sexual experientele copiilor pot fi clarificate prin utilizarea unei simple carti "intamplari din viata". O fetita de doisprezece ani, Ema, al carei tata a incercat sa-I violeze sora mai mare, nu putea intelege de ce existau restrictiile pentru activitatile tatalui. Emei I s-a spus, cu ajutorul diagramelor si cartilor potrivite pentru varsta ei, cum actiunile tatalui ei ar fi putut avea ca rezultat ca sora ei sa ramana insarcinata cu copilul tatalui. Apoi fata si terapeutul au incercat sa deeneze un arbore genealogic care sa includa copilul ipotetic. Pe masura ce fetita si-a dat seama cat de greu i-ar fi copilului sa diferentieze parintii de bunici sau matusile de surori, a inceput sa inteleaga de ce abuzul tatalui ei asupra surorii a trebuit sa fie oprit, si unele din sentimentele ei ambivalente au disparut.

Terapeutii familiarizati cu consilierea pierderii recunosc ca exprimarea fricii, vinovatiei, furiei, izolarii si confuziei este deseori asociata cu doliul si procesul de jelire. Copiii abuzati sunt copii in doliu pentru ca ei au pierdut - cel putin - securitatea, stima de sine si iubirea neconditionata. Jocurile si exercitiile care ii pot ajuta pe copiii in doliu sa-si exprime sentimentele sunt de ajutor si celor abuzati, si bineinteles, viceversa.

Mesajele pozitive

O trasatura intalnita la majoritatea victimelor abuzului este o joasa stima de sine. Aceasta isi are radacinile in credinta ca daca ei ar fi fost mai buni ei ar fi fost iubiti de catre parinti. Stima de sine scazuta este intarita de sentimentele de vina si rusine. Acesti copii au nevoie sa stie ca ei merita ajutorul si timpul care li se acorda. Ei au nevoie sa fie laudati atunci cand este cazul.

Exista un numar de modalitati de evaluare a gravitatii pagubelor produse de abuz asupra stimei de sine a copilului. Poate fi determinat prin intrebarea daca le place sau nu numele pe care il poarta. Poate fi util ca aceasta tema sa fie explorata in continuare prin intrebarea daca stiu de ce le-a fost dat acel nume si daca au o porecla in familie. Tatal lui Sarah, in nemultumirea lui fata de sotie si fetele sale, le dadea acestora porecle purtate de obicei de baieti. Tinerii care nu se plac sunt de obicei refractari in desenarea sau modelarea de sine. Aceia care se pot desena pe sine mare si colorat este probabil sa aiba o stima de sine mai mare decat aceia ce refuza sa se deseneze, sau decat acei care deseneaza figuri mici, sterse sau urate. Incercarea lenta si blanda de a-I convinge sa se deseneze intr-un mod mai atractiv este o modalitate de a-I ajuta sa-si imbunatateasca stima de sine. Copiii mai in varsta si mai imaginativi pot prefera sa se deseneze pe sine ca si copaci, si apoi sa explice desenul. Un adolescent s-a desenat pe sine ca un copac gol, fara radacini sau frunze, dar cu mari scorburi pe trunchi. Aceasta a oferit o dovada elocventa a sentimentelor lui de tristete, singuratate, de a fi poluat de abuz. In sedintele ulterioare a fost capabil sa adauge frunze, radacini si sa stearga scorburile. Acest exercitiu a reflectat progresul pe care l-a facut catre o imagine de sine mai fericita.

Increderea si stima de sine a copiilor poate de asemenea demonstrata de capacitatea lor de a sta in fata oglinzii si sa zambeasca. Acei care ezita sa faca acest lucru pot fi incurajati dar nu obligati sa incerce. Pot fi de asemenea rugati sa se uite in oglinda de acasa si sa se gandeasca cat de draguti sunt. Aceste sugestii ale terapeutului pot fi primite cu un anumit nivel de rezistenta sau sarcasm din partea copilului, dar merita incercarea.

Copiii, inclusiv fratii ce nu au fost abuzati dar care au vazut abuzul, deseori se invinovatesc pe sine pentru tratamentul rau primit, si trebuie sa auda ca nu ei sunt de vina. Daca sunt suficient de maturi pentru a intelege analogiile, atunci acestea ar trebui utilizate pentru a ilustra conceptul de responsabilitate a adultului, exemplele incluzand: (I) intrebarea cine ar fi de vina daca un adult ar fura niste bani si apoi I-ar utiliza pentru a le cumpara copiilor niste dulciuri sau (II) intrebarea cine ar fi de vina daca un adult care ar fi baut prea mult ar fi facut accident cu o masina in care s-ar fi aflat si un copil. Acestea arata ca, in ciuda faptului ca un copil se poate bucura sau beneficia de pe urma activitatii, el sau ea nu sunt vinovati. Totusi, copiii trebuie sa stie ca au un nivel de responsabilitate daca ei la randul lor abuzeaza alti copii. Ryan (1989) avertizeaza in legatura cu pericolele ducerii mesajelor deresponsabilizarii prea departe si generalizandu-le la toate situatiile.

In cazurile in care copii au reusit sa atraga atentia asupra abuzului, ei au nevoie sa auda ca au facut lucrul care trebuia. Prin dezvaluirea lor au ajutat la protejarea lor si a altor copii, si de asemenea au facut posibil ca parintii lor sa primeasca ajutor. Nu este vina lor daca dezvaluirea a dus la indepartarea lor din familie sau la dezintegrarea familiei.

Munca de protejare

In orice familie sau grup, membrii vor adopta diferite roluri - parinte, conducator, catalizator, clovn. Atunci cand familia sau grupul are probleme de obicei sunt invinovatiti membrii, devenind tapi ispasitori, victime sau invalizi. Copiii abuzati au de obicei un rol negativ, si, precum Lloyd, incep sa se comporte intr-un mod coerent rolului. Altii, precum Maria, preiau un rol parentificat, ajutandu-si mama sau tatal si protejandu-si fratii.

In timpul terapiei, copiii pot sa isi fi exprimat sentimentele si sa fi integrat anumite mesaje, dar daca nu invata roluri noi, vor ramane parentificati sau tapi ispasitori atunci cand se vor alatura familiei originare sau celei noi. Ei vor benefica din terapie ajutandu-I sa adopte roluri noi. Daca rolul lor a fost unul de parinte ei trebuie sa invete ca responsabilitatea apartine adultilor si nu copiilor. O fetita de opt ani, Lisa, care a incercat sa-I protejeze pe fratii sai si surorile sale mai mici, si-a creat un joc pentru ea insasi. Utilizand un décor de ferma, I-a pus pe toti copiii de animale intr-un stabiliment. Apoi a ales doi cai de caruta puternici si I-a pus langa copii, spunand ca este de datoria animalelor adult sa aiba grija de copii. Terapeutul a fost capabil sa subscrie si sa joace jocul din nou si din nou pana cand Lisa a fost convinsa ca atat ea cat si fratii ei mai mici aveau dreptul sa fie ingrijiti de catre adulti.

Copiii care au fost tapi ispasitori vor beneficia de pe urma exercitiilor care inainteaza valoarea de sine si care invata asertivitatea. Ei pot pune in scena cu ajutorul papusilor, mariontelor si modelajelor scenete care sa reflecte situatia lor, dar cu sfarsituri diferite, care sa asigure ca nu mai sunt tapi ispasitori in noua versiune. Ei pot dramatiza de asemenea situatii posibile in care ar putea fi hartuiti sau exploatati, invatand prin ele cum sa se apere.

Copiii pot invata ca desi pot sa nu reziste cuiva mai puternic, totusi au dreptul sa incerce sa se protejeze pe sine si sa caute ajutorul cuiva care poate sa-I protejeze. Un joc care inainteaza acest lucru si ii incurajeaza pe copii sa se gandeasca la persoanele la care pot apela pentru ajutor este acesta ce implica alegerea din partea copilului a unui obiect care sa reprezinta un castel in care el sa fie imparat. Impreuna cu ei in castel sunt toate persoanele si lucrurile care ii plac - parintii, inghetata, cinema, fratii si surorile, bunicii, zile de nastere. In afara castelui se afla armata dusmanilor ce ameninta fericirea si securitatea copilului, formata din persoanele si lucrurile care nu-I plac - paienjeni, un anumit profesor, fantome, crocodili, luarea de bataie, tatal care bea si e furios. Intre armata amenintatoare si castel se mai afla o alta armata formata din toti oamenii care ii pot proteja - mama, un anumit profesor, bunica, un lucrator social, politia. Daca un copil prefera animalele sau presonajele SF aceasta tema poate fi adaptata intr-o ferma amenintata de animalele salbatice sau intr-o planeta atacata de extraterestri.

In cazul copiilor abuzati sexual trebuie sa ne asiguram ca ei inteleg diferenta dintre o atingere nevinovata si una nepotrivita. Este atingerea buna precum mangaierea unei jucarii dragalase, atingerea rea cum este ciupitul, si atingerea "foarte rea" care ii face sa se simta inconfortabil si rusinati mai ales cand implica partile intime. Copiii neglijati au nevoie sa diferentieze intre lacomie, care este luarea unor dulciuri dupa ce au mancat o masa indestulatoare, si supravietuire, care se refera la dreptul de a cere mancare daca le este foame, si sa se planga la cineva daca nu li se da sa manance. Copiii care sunt batuti sau injurati pot fi ajutati sa distinga intre neascultare care poate merita pedeapsa, si intre prezenta in locul gresit atunci cand parintele se afla intr-o dispozitie proasta. In functie de varsta copilului, povestile, teatrul de papusi sau chestionarele sunt cateva dintre modalitatile in care aceste distingeri pot fi facute.

In final, copiii au nevoie sa invete ca exista diferite tipuri de secrete, unele trebuind sa fie tinute, in timp ce altele nu. Daca prin tinerea unui secret, ei sau alcineva este facut sa sufere sau sa se simta inconfortabil, atunci secretul ar trebui spus cuiva care poate ajuta. Daca se tem ca ar putea fi consecinte teribile daca spun, atunci pot fi incurajati sa foloseasca un siretlic precum incrucisarea degetelor pentru a indeparta orice rau. Din pacate, aceasta nu poate ajuta acei copii abuzati care au o teama reala de a nu fi luati de acasa sau de a-I supara pe parinti, dar ii poate ajuta atunci cand amenintarea este nerealista, de exemplu daca unui copil I se spune ca va fi transformat intr-o broasca daca va spune.

Sfarsitul terapiei individuale

Sfarsitul lucrului individual poate insemna inceputul terapiei de familie sau de grup, desi copilul ar fi putut fi implicat in acestea si in timpul lucrului individual. Atunci cand sfarsitul lucrului individual inseamna ca copilul nu il va mai vedea pe terapeut, trebuie avuta grija pentru a termina intr-o nota pozitiva. Cateodata, in timpul ultimei sedinte planificate copilul poate divulga informatii care ii pot face sa creada ca terapeutul ii va respinge sau ca acesta va fi devastat de vesti. In aceste cazuri, dupa cum am mentionat mai devreme, terapeutul trebuie sa aranjeze o intalnire de verificare care sa-I arate copilului ca nu a fost respins si ca terapeutul nu a fost ranit de ceva ce a zis copilul. Pentru terapeutii care nu au timp, o scurta sedinta informala este mai buna decat nici una.

Daca urmeaza sa fie doar cateva sedinte planificate, atunci copilului I se poate spune de la inceput ca il va vedea pe terapeut pentru, sa zicem, sase sedinte. Dupa fiecare sedinta copilul poate fi anuntat ca mai sunt cinci sau cateva sedinte. Daca numarul de sedinte nu a fost stabilit, atunci pe masura ce terapeutul simte ca se apropie sfarsitul, copilul trebuie pregatit pentru faptul ca va trece intr-o alta etapa.

Majoritatii copiilor le place lucrul individual in ciuda faptului ca acesta poate fi dureroase. Uneori se ataseaza de o anumita jucarie, dar rareori li se permite sa o pastreze, totusi, putandu-li-se da o fotografie a jucariei lor preferate. Majoritatea copiilor accepta faptul ca echipamentul de joc trebuie sa ramana acolo unde este. Aceasta poate conduce la o discutie folositoare despre ceea ce inseamna casa, si de ce - in cazul copiilor adoptati, copiii trebuie sa-si paraseasca casa. De asemenea copiii se pot atasa de terapeutul lor, si iarasi li se poate da o fotografie sau o alta amintire cum ar fi o insigna, un nasture sau un desen. Terapeutii pot dori sa deseneze un trofeu si sa-l dea copilului ca un premiu pentru ca au fost atat de curajosi. Acest schimb poate fi foarte folositor daca terapeutul a cerut sa pastreze unele dintre desenele copilului.

In final, terapia individuala o poate ajuta pe victima sa faca fata pentru o vreme, dar uneori acesti au nevoie de asistenta mai tarziu in viata cand ajung intr-un alt punct important, cum ar fi nasterea propriului copil. Aceste evenimente pot trezi amintiri si emotii de mult ingropate. Copiii pot fi pregatiti pentru acest lucru prin a li se spune ca ocazional oamenii au probleme care reapar dar ei au dreptul de a cere asistenta din nou.