ISTORICUL REABILITARII LIMBAJULUI COPIILOR CU TULBURARI DE VORBIRE

Se poate afirma, fara un risc prea mare de a gresi, ca incercarile de a inlatura tulburarile de vorbire au o vechime aproape de aceea a utilizarii de catre om a limbilor naturale. Izvorate din necesitatea sociala a unei comunicari verbale cat mai corecte intre indivizii unor comunitati sociale, preocuparile de corectare a tulburarilor de limbaj se pierd in negura vremurilor. Din activitatile practice de indreptare a deficientelor de limbaj, practicate din cele mai vechi timpuri, a aparut si s-a dezvoltat o logopedie empirica. Trecerea de la logopedia empirica, constituita din experienta acumulata in activitatea practica de corectare a tulburarilor de limbaj, la constituirea logopediei ca o disciplina stiintifica, reprezinta stadiul culminant al unui indelungat proces istoric de acumulare a cunostintelor despre limbaj si tulburarile sale.

Despre limba si unele disfunctionalitati de vorbire aflam chiar din Cartea sfanta, Biblia, care si incepe prin La inceput a fost cuvantul si unde aflam despre originea divina a limbii; aflam apoi de aici despre oameni care sufereau de anumite defecte de vorbire - asa cum ar fi mutismul, balbaiala, afazia si altele -, ca si despre boli care determina asemenea tulburari - asa ca epilepsia.

La grecii antici, cultivarea vorbirii s-a bucurat de o inalta pretuire, aceasta culminand prin importanta sociala acordata oratoriei, considerata pe atunci o adevarata arta. De aceea in atentia lor au fost si inlaturarea unor disfunctionalitati ale vorbirii. Din literatura greaca - de la Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel si altii - ne-au ramas unele cunostinte care privesc limbajul si tulburarile sale. Termenul de logopedie, in sensul educarii vorbirii, a fost utilizat pentru prima oara de Socrate (436-338 i. de Cr.), care a creat o scoala de oratorie. Date pretioase privind formarea vocii, a auzului si a legaturii dintre tulburarile de limbaj si bolile creierului sunt cuprinse in opera medicala a lui Hipocrate (466-377 i. de Cr.). O informatie deosebita o constituie descrierea de catre Plutarh a tulburarilor de limbaj si a suferintelor filosofului Demostene (384-322 i. de Cr.). Acesta, desi balbait, a reusit sa-si invinga, prin vointa si educatie, infirmitatea, ajungand sa exceleze tocmai acolo unde avea dificultati, adica in utilizarea vorbirii. Cu ajutorul doctorului Neoptolemn, el a elaborat o metoda complexa prin care a reusit sa-si corecteze vorbirea si sa devina unul din cei mai mari oratori ai antichitatii.

In cultura romana, conceptiile filosofico-medicale asupra oratoriei, educarii oratorului, igienei vocale, tulburarilor vorbirii si auzului, au fost amplu tratate in lucrarea De oratore a lui Marcus Tullius Cicero (106-43 i. de Cr.). Subliniind importanta cultivarii vorbirii, acesta scria ca "daca nu depinde de noi sa avem un glas frumos, de noi depinde sa-l cultivam si sa-l fortificam, sa studiem toate treptele de la sunetele grave pana la cele mai inalte", percepte care-si pastreaza peste secole o valoare nestirbita si mereu actuala.

In lucrarea lui Cornelius Celsius "Despre medicina" (sec. I i. de Cr.) este discutata printre alte probleme si cea a legaturii frenulare in producerea vorbirii. Autorul relata ca "sunt numeroase persoane care, dupa vindecarea ranii ramase de la taierea frenului, se servesc liber de limba si totusi nu pot vorbi." Importanta sociala a combaterii acestei prejudecati, de taiere a frenului lingual la copii pentru a incepe sa vorbeasca la timp si a nu suferi de tulburari ale vorbirii, satirizata ulterior si intr-o comedie a lui Rabelais, si-a mentinut importanta pana aproape de zilele noastre.

Metodele de corectare a tulburarilor de vorbire din antichitate, bazate pe date empirice, ne-au lasat drept mostenire si multe lucruri pozitive, care si-au pastrat valabilitatea, asa ca, de exemplu, metoda complexa bazata pe exercitii psihologice si de vorbire utilizata in tratamentul balbaielii de catre Demostene. Neajunsul lor consta insa in necunoasterea la vremea respectiva a cauzelor si a mecanismelor tulburarilor de limbaj, care au fost adesea confundate cu simptomele - dupa opinia logopedului clujean M. Gutu.

Incercarile ulterioare ale unor filosofi si medici din evul mediu de a lamuri cauzele si mecanismele tulburarilor de vorbire s-au impotmolit uneori si ele in speculatii metafizice, in care au ramas ancorate pana la dezvoltarea cunoasterii anatomiei si fiziologiei sistemului nervos, care va oferi baza naturalist-stiintifica a problemelor limbajului. Printre lucrarile mai insemnate din aceasta perioada istorica care trateaza probleme de logopedie, trebuie mentionat indrumatorul de stiinte medicale, cunoscut sub numele de Canonul medicinii, redactat de catre Ibn-Sina (980-1037 d. Cr.) - mai bine cunoscut sub numele sau latinizat Avicenna -, in care gasim descrise exercitiile de gimnastica respiratorie si vocala utilizate in tratamentul balbaielii, care se aplica cu unele mici modificari si in zilele noastre. O mentiune speciala trebuie facuta si tratatului de pediatrie redactat de H. Mercurialis "De morbis puerorum" (1584), care cuprinde un capitol despre tulburarile de vorbire. Dupa acest model, vom gasi ulterior numeroase referiri cu privire la tulburarile de limbaj, considerate ca "boli de vorbire ale copilariei"  in tratatele de pediatrie. Aici se mai recomanda ca tratamentul balbaielii sa fie precedat de o purgatie, conform principiului - primum est puer purgandus -, dupa care urmeaza exercitii de vorbire efectuate prin antrenarea corpului in intregime. Aceasta conditie terapeutica de antrenare a intregului corp, de solicitare alternativa a musculaturii prin exercitii de miscare si de relaxare, are o larga aplicatie si in prezent in tratamentul logopedic.

Avantul stiintelor din epoca Renasterii s-a concretizat in numeroase descoperiri care au stimulat si dezvoltarea cunostintelor despre limbaj si tulburarile sale. In acest sens, au contribuit noile cunostinte de anatomie si fiziologie, de anatomie si fiziologie patologica, de lingvistica - mai ales prin ramura fonetica a acesteia, prin cele de psihologie si psihiatrie, ca si cele ale pedagogiei. Sub influenta sistemului de clasificare - introdus de Linné in stiintele naturii - in lucrarea  "Nosologia methodica" (1763), Boissier de Sauvages introduce si el o clasificare a tulburarilor de vorbire. In aceasta perioada apar numeroase lucrari cu caracter logopedic, in special despre balbaiala, stimulate in mare masura si de extinderea metodei de tratament elaborate de Miss Leigt, metoda care a cunoscut o larga popularitate. In 1825, la New-York, se deschide primul institut pentru tratarea balbaielii, unde se lucra pe baza acestei metode. Metoda Miss Leigt a fost prezentata in 1828 de catre Magendie si Dumeril in fata Academiei de stiinte din Paris. In Prusia, in 1830, s-a tinut din insarcinarea guvernului un curs de initiere in tratamentului balbaielii pentru cadrele didactice de la Institutul de surzi din Berlin dupa aceeasi metoda. Cursul s-a extins apoi, fiind cuprins si in cadrul seminariilor organizate pentru invatatori. Acest curs poate fi considerat ca o prima incercare initiata de stat pentru formarea si specializarea cadrelor necesare combaterii tulburarilor de limbaj. R. Schulthess, in lucrarea Ueber das Stottern und Stammelns (1830), stabileste pentru prima oara deosebirea dintre balbaiala si pelticie, introducand pentru ultimul termen pe cel de dislalie. Lucrarea lui Luca Stulli - Sul tortagliare, (1827), aparuta in Antologia di Firenze - si aceea a lui Laguzen - O zaicani, (Despre balbaiala), (1830) -, remarca specificul psihonevrotic al acestei tulburarii de vorbire pentru a carei combatere ei recomanda psihoterapia.

Contributii importante in privinta prevenirii si corectarii tulburarilor de voce si vorbire aduc lucrarile lui Colombat ďIsere - Maladies des organs vocaux si Du begaiement et de tout les autres vices de la paroles, (1831, Paris) - si ale lui Klencke - Die Fehler des menschlichen (1851) si Die Heilung des Stotterns  (1862). Descoperirea lui Dax (1836),verificate clinic de P. Broca (1861), a demonstrat legatura dintre afazie si leziunile anatomice ale creierului, sugerand ideea localizarii anatomice a limbajului. Lucrarile lui Broca, completate cu alte observatii clinice, au constituit baza conceptiei localizationiste a centrilor vorbirii din scoarta cerebrala. Pe langa centru motric al vorbirii, descris de Broca, s-au mai descoperit centrul auditiei verbale - de catre C. Wernicke in 1874 -, apoi centrul optic - de catre J. Déjerinne in 1881. Toate aceste descoperiri au stimulat interesul neuropsihiatriei pentru tulburarile de vorbire, interes concretizat in lucrarea lui A. Kussmaul Die Störungen der Sphrache (1877).

Logopedia s-a constituit ca stiinta in urma unui indelungat proces de gestatie abia la inceputul secolului al XX-lea prin vehicularea in functie de necesitatile sale teoretice si practice a unor date stiintifice si cu aplicatie practica furnizate de alte discipline, in special de surdopedagogie si neuropsihiatrie.

Pana la constituirea logopediei ca disciplina independenta, multe din problemele sale au fost cercetate in cadrul surdopedagogiei. Astfel, in primele lucrari de surdopedagogie (secolul al XVIII-lea) apar si unele indicatii privind corectarea tulburarilor de limbaj. De altfel in acea perioada insasi notiunea de surdomutitate nu a fost suficient diferentiata de audiomutitate si de celelalte tulburari de vorbire ale copiilor cu auzul normal. Evident, surdopedagogia a adus o contributie valoroasa la elaborarea metodelor de corectare a tulburarilor de vorbire. Dar pe langa acest aspect pozitiv, ea a exercitat si unele influente negative, care au rezultat dintr-o aplicare mecanica a metodelor surdopedagogiei in corectarea tulburarilor de vorbire la copiii din scolile obisnuite. Au fost neglijate, in special, exercitiile care se bazau pe utilizarea auzului. Albert Gutzman, fost director al Institutului de surdomuti din Berlin, a fost si un eminent practician in corectarea tulburarilor de vorbire, domeniu in care a elaborat numeroase metode logopedice, dintre care unele se folosesc si in prezent. Herman Gutzmann (1865-1922), procedand la o prelucrare creatoare a datelor furnizate de surdopedagogie si a celor rezultate din practica pedagogica de corectare a tulburarilor de vorbire, pe care si le-a insusit de la tatal sau, cu datele din diferitele specialitati ale medicinii, care se refera la patologia vorbirii, va deveni intemeietorul acestei noi discipline - logopedia. H. Gutzmann a introdus pentru prima data tulburarile de limbaj ca materie de predare in invatamantul superior medical. Lucrarea sa fundamentala, care sintetizeaza toate cunostintele despre tulburarile de limbaj din acea perioada se intituleaza Spachheinlkunde (1924, Berlin).

In activitatea practica aceasta noua disciplina s-a constituit sub denumirea de foniatrie intr-un sector special al otorinolaringologiei. Termenul de foniatrie provine din cuvintele grecesti fone = voce si iater = medic. Prima sectie foniatrica a unei clinici O.R.L. s-a infiintat la Berlin sub conducerea lui H. Gutzmann-senior si apoi sub conducerea succesorului sau, H. Gutzmann-junior. Dupa acest model berlinez apar numeroase sectii foneatrice, asa ca cea de la München - condusa de M. Nadoleczny, cea de la Viena - de sub conducerea lui E. Fröschels, apoi a lui Stein, H. Stern, G.A. Arnold, ultimul stabilindu-se ulterior in S.U.A.; in Elvetia il gasim in aceasta functie pe R. Luchsinger. In unele tari conceptia foneatrica de provenienta germana a suferit unele modificari. Asa in Franta, foneatria reprezentata de D. J. Tarnneaud, s-a orientat predominat spre terapia tulburarilor de voce si, mai ales, a vocii la cantareti, acesta redactand lucrarea Traité pratique de pfonologie et de pfoniatriee. Si la noi, avand aceeasi orientare, seful clinicii O.R.L. din Cluj prof. dr. Buzoianu-Cotul, scrie lucrarea Vocea si igiena vocala (1936, Cluj).

Sub aceasta forma logopedia a inceput sa primeasca suportul teoretic din partea medicinii, desi fara indoiala unilateral - dupa opinia lui M. Gutu -, deoarece tulburarile de limbaj nu se pot reduce numai la unele aspecte pur medicale. De cele mai multe ori ele reprezinta tulburari complexe care se refera la intreaga personalitate a pacientului si a caror corectare si inlaturare a defectului nu se poate efectua in afara psihologiei, respectiv a psihopedagogiei. Dar, pe de alta parte, sub influenta surdopedagogiei, cercetarile de logopedie s-au orientat predominant asupra tehnicii de corectare a pronuntiei, scapand din vedere specificul clinic al patologiei vorbirii. Astfel, daca orientarea medicala in logopedie a trecut in cealalta extrema - corectarea vorbirii devenind o procedura curativa, exercitata de medici si surori, in orientarea psihologica practica s-a recurs la asa-zisa procedura "curativa" de actiune psihopedagogica de corectare a tulburarilor de limbaj. Din limitele impuse de orientarea medicala, si in special din contradictia dintre aceasta orientare si caracterul psihopedagogic al metodicii aplicate in practica, a aparut necesitatea revizuirii pozitiilor principale ale logopediei si a pregatirii speciale psihopedagogice a logopezilor.

Simpla schitare a procesului istoric de constituire a logopediei ca stiinta, ilustreaza terenul extrem de vast si complex al preocuparilor sale si multiplele raporturi si conexiuni cu alte stiinte si activitatii practice din cele mai variate. In practica insa de problemele complexe ale tulburarilor de vorbire se preocupa - in afara de logopezi - si psihologi, pedagogi, foneticieni si medici. Din aceasta diversitate de preocupari a aparut, atat in plan teoretic cat si in cel practic, problema mult controversata a profilului si apartenentei logopediei ca stiinta. Astfel, au aparut diverse curente logopedice, asa ca cele care vor fi descrise in continuare.

Unul dintre aceste curente confunda logopedia cu foniatria, aceasta definind logopedia de pe pozitii medicale, ca o stiinta care studiaza etiologia, patologia si terapia bolilor de vorbire. In cadrul acestui curent, E. Fröschels arata ca "logopedia si foniatria constituie azi o disciplina medicala care necesita cunostinte medicale si psihologice, care se pot obtine numai in facultati" (Lerbuch der Sprachheilkunde, p. 25). Acesta considera ca logopedul trebuie sa aiba solide cunostinte laringologice, rinologice, de anatomie topografica si medical-diagnostice, dar trebuie sa cunoasca si fonetica, foniatrie, psihopatologie, psihologie infantila si psihoterapie, scotand insa pe prim plan aspectul medical al problemei. In tara noastra acest punct de vedere a fost impartasit de Buzoianu-Cotul, care sustinea si el ca "tratamentul ortofonic al tulburarilor de vorbire apartine fara indoiala medicinii si prin urmare ortofonia trebuie considerata ca o ramura a medicinii, careia ar trebui sa i se dea importanta cuvenita, creandu-se si la noi catedre de logopedie cum sunt acelea din strainatate ale profesorilor Gutzmann, Fröschels, Nadoleczny, Castex, Jouet etc" (Vocea si igiena vocala, p.12). Situandu-se pe o pozitie mai putin consecventa, dar mai realista, dr. Greene de la Spitalul national al tulburarilor de vorbire din New-York, desi considera tulburarile de vorbire ca o problema medicala, arata totusi ca medicina nu-si poate asuma sarcina de a se ocupa de tratamentul ortofonic al acestor tulburari, care sunt de competenta educatorilor special pregatiti (apud M. Gutu, Logopedia, p. 19). Cautandu-se un punct de sprijin in practica, unde in mod obisnuit se imbina aspectele medicale si cele pedagogice, s-a ajuns la o definire echivoca a logopediei ca o "stiinta medico-pedagogica", cele mai bune rezultate considerandu-se ca se obtin prin colaborarea medicilor de specialitate si pedagogilor. Aceasta atitudine oscilanta, desi constituie o platforma pentru colaborarea medici-pedagogi pe acest teren comun al tratarii deficientelor de limbaj, nu clarifica raportul dintre acestia.

S-a ajuns la delimitarea a doua sectoare: foniatria - disciplina medicala, care se ocupa de patologia si terapia organelor care participa la realizarea vorbirii si cu functiile lor, si logopedia - disciplina psihopedagogica, care se ocupa cu elaborarea vorbirii normale ca forma si continut si de reabilitarea unor aspecte ale personalitatii logopatului, mentionandu-se insa ca numai stransa colaborare dintre foniatri si logopezi poate solutiona integral problema tulburarilor de vorbire. S-au conturat astfel doua discipline distincte, care au insa acelasi obiect, avand numeroase probleme de cercetare comune, care cer eforturi conjugate, dar facand parte din sisteme stiintifice diferite - prima din stiintele medicale si cea dea a doua din stiintele educatiei. Ca urmare, cele doua discipline nu se suprapun si nu se subordoneaza; in acest sens, Seemannn a proclamat foniatria un sector pur clinic, eliberat de toate elementele care nu fac parte din medicina, sector care ofera invatamantului serviciile sale consultative, in timp ce logopedia ca sector pedagogic independent exercita in colaborare cu sectorul sanitar activitatea preventiva si corectiva a tulburarilor de vorbire. Medicina, respectiv foniatria, studiind tulburarile de limba isi propune ca scop sa analizeze procesele patologice de baza ale acestora si sa le trateze prin diferite mijloace ale stiintelor medicale. Asadar, acolo unde vorbirea este afectata de tulburari organice de producere si receptie, logopedul apeleaza la serviciile medicale de specialitate. In majoritatea tulburarilor de limbaj insa, chiar si a celor care apar pe baza unor anomalii organice, interventia medicala in sensul masurilor terapeutice este de cele mai multe ori foarte limitata. Aceste limite ale posibilitatii de vindecare medicala sunt depasite de posibilitatile vaste ale educatiei si a reeducarii, care formeaza baza actiunii logopedice de prevenire si corectare a tulburarilor de limbaj. Logopedia se diferentiaza in esenta de foniatrie, ca si de celelalte discipline care au legaturi cu tulburarile de limba prin abordarea acestor probleme din punct de vedere psihopedagogic. Cu alte cuvinte, logopedia studiaza tulburarile de limbaj prin prisma ansamblului mijloacelor sale speciale psihopedagogice de a le preveni sau corecta. Asadar, logopedul se implica in solutionarea totalitatii problemelor care privesc tulburarile de limbaj, pe cand foniatrul se limiteaza la implicarea numai in rezolvarea problemelor patologice, iar sarcina fundamentala de restabilire a limbajului revenind logopedului. Asa de exemplu, in cazul afaziei, mijloacele neurologice vizeaza doar lichidarea sau stabilizarea procesului patologic, masuri care nu sunt suficiente pentru restabilirea limbajului; in majoritatea cazurilor acesta nu se restabileste in mod spontan, ci numai printr-o munca sistematica de tratament educativ logopedic. In palatoschizis, chirurgul vizeaza restabilirea anatomica a palatului, interesandu-se prea putin de implicarea acestuia in actul vorbirii; dupa interventia medicala - operatie sau protezare - palatolalia nu dispare de la sine, ci se mentine pe mai departe, ca si inaintea interventiei; astfel, numai pe baza aplicarii masurilor medicale, fara ca acestea sa fie urmate de o educatie logopedica adecvata nu se ajunge la o vorbire normala. Mai mult, repercursiuni secundare de natura psihologica ale unor boli grave si de durata - asa ca cele care intra in tabloul hospitalismului, cum ar fi teama de a vorbi, o vorbire inceata, stearsa, inexpresiva - necesita uneori o interventie logopedica.

Mai trebuie luate in considerare si alte aspecte. Astfel, se constata frecvent in activitatea practica ca de multe ori gravitatea unor tulburari de vorbire conditionate de anomalii anatomo-fizio-patolologice nu este direct proportionala cu gravitatea acestora. De multe ori in aceste cazuri de anomalii anatomice accentuate vorbirea desi defectuoasa este accesibila intelegerii celor din jur, pe cata vreme in alte cazuri, a unor anomalii mai putin grave vorbirea este denaturata pana la o totala lipsa de inteligibilitate. O agravare suplimentara a tulburarilor de vorbire se produce de cele mai multe ori la acei copii care, adeseori la solicitarea parintilor, au fortat organele vorbirii. Din dorinta de a invinge defectele organice ei forteaza miscarile pe care de altfel le pot realiza cu usurinta, denaturandu-le (retractarea exagerata a limbii, mutarea bazei de articulatie spre interior etc.) si, prin aceasta, in loc sa le foloseasca la compensarea defectului, dimpotriva, il complica si il agraveaza. Pornind de la aceasta constatare, in analiza tulburarilor de limbaj conditionate organic trebuie sa tinem seama si de alti factori, in afara anomaliilor anatomo-fizio-patologice ale organelor de vorbire, printre care un loc deosebit il prezinta influenta mediului socio-afectic, in special al familiei, si reactia psihica a copilului fata de defectul sau.

In tulburarile de limbaj conditionate de boli organice sau functionale stabilizate - asa ca deficientele auditive, dizartriile, afaziile etc. - care nu pot fi influentate prin tratament medical si in tulburarile conditionate de factori sociali, rolul logopedului este preponderent, acesta trebuind sa-si asume in intregime sarcina corectarii lor.

Analiza sumara a raportului dintre tulburarile de vorbire si cele doua domenii stiintifice care le au in vedere - medicina si psihopedagogia - releva importanta practica a foniatriei in lichidarea proceselor patologice care stau la baza unora din aceste tulburari, ca si a logopediei in organizarea actiunilor de prevenire si de corectare a acestora. Masurile foniatrice nefiind ele insele suficiente pentru reabilitarea limbajului, vor fi completate cu cele logopedice. In asemenea  situatii masurile foniatrice le favorizeaza pe cele logopedice. Acestea insa nu se suprapun si nici nu se subordoneaza, ci se completeaza reciproc. Nici un medic care se ocupa de patologia organelor de vorbire nu se angreneaza si in aplicarea masurilor logopedice, dupa cum nici un logoped care efectueaza o munca de educare si de reeducare a limbajului nu se poate preta la aplicarea masurilor de tratament medical, pentru acestea trebuind sa recurga, atunci cand e necesar, la serviciile medicale de specialitate. Logopedul in raporturile sale de colaborare cu specialistii disciplinelor medicale de specialitate care au raport cu producerea si receptia limbajului utilizeaza unele cunostinte din domeniile respective, fara a le cunoaste si a tine seama de ele ar putea actiona inadecvat, ar putea comite erori grave.

Logopedia are relatii similare si cu fonetica, cu fonologia si alte ramuri ale lingvisticii. Dar logopedia nu se poate reduce la o fonetica aplicata; datele foneticii acustice si, mai ales, cele referitoare la mecanismele de articulare, de pronuntie conform normelor stabilite pentru limba respectiva, isi gasesc aplicatie in practica logopedica. Acestea nu se aplica insa in mod mecanic, ci trebuie integrate in mod organic intr-un demers psihopedagogic special care urmareste prevenirea si corectarea tulburarilor de limbaj, de educare si reeducare a unor persoane care prezinta particularitati individuale specifice. Astazi, aceste cazuri grave de tulburari ale limbajului se trateaza prin actiuni corelate ale unei echipe din care fac parte, dupa necesitati, medici (chirurgi, orelisti, neurologi etc.), logopezi, psihologi, pedagogi, sociologi, lingvisti (foneticieni, fonologi etc.).

Din prezentarea curentelor care au dominat si influentat dezvoltarea logopediei se poate constata ca domeniile sale de cercetare au fost explorate de pe pozitii diferite - medical, pedagogic, lingvistic - ceea ce a creat o diversitate si pluralitate de termeni, care de multe ori denumesc aceeasi categorie de tulburari, de manifestari, fie ca uneori se suprapun partial. Aceasta stare de fapt produce dificultati de interpretare, de intelegere a unor fenomene ale procesului deosebit de complex al limbajului. De aceea, logopedul este necesar sa cunoasca suficient si limbajul specific al celorlalti specialisti.

Incercari de reabilitare a limbajului la persoane care au fost rapite sau izolate

Daca concurarea reciproca a ereditatii si mediului in dezvoltarea limbajului pare a fi insuficient demonstrata, absenta uneia sau alteia din cele doua categorii de factori este pe deplin concludenta pentru a se afirma necesitatea absoluta a prezentei factorilor atat dintr-o categorie cat si din alta, prezenta numai a unora fiind insuficienta pentru insusirea limbajului. Daca experimentarea pe om in mod expres nu se poate aplica din motive umanitare, aceasta poate fi "invocata" - dupa expresia lui Claude Bernard. Cu alte cuvinte, cercetatorul poate folosi in beneficiul stiintei toate situatiile in care natura insasi "experimenteaza" asupra omului, producand carente sau chiar absenta aproape totala a factorilor dintr-o categorie sau alta. Astfel, exista suficiente cazuri in care influenta socio-lingvistica a mediului este absenta, asa cum este in cazul copiilor izolati, parasiti, salbataciti din diferite motive, fie a copiilor cu o zestre ereditara extrem de limitata - cum este cazul copiilor idioti. Istoria aminteste cazuri de copii sustrasi controlului social cu oamenii pe durata primilor 5 - 10 ani de si care reintorsi intr-un cadru normal de viata n-au mai reusit sa achizitioneze si sa stapaneasca limba mediului. Iata descrierea unora din aceste cazuri.

"Copilul salbatic din padurile de la Aveyron", descoperit la o varsta aproximativa de 11-12 ani, botezat Victor, a fost incredintat spre educare dr-lui Itard de la Institutul de surdomuti din Paris. Copilul, a ramas o persoana retardata pana la moarte, achizitia limbajului i-a fost inaccesibila - el n-a invatat decat trei cuvinte pana la varsta de 17 ani - cu toate eforturile marelui pedagog de pionerat in aceasta directie si a carui staruinte au fost exemplare .

"Kaspar Hauser", care a ajuns la o recuperare relativ completa a facultatilor lingvistice, desi a fost izolat de societate pana la varsta de 17 ani, fiind sechestrat si privat de comunicare cu lumea intr-un donjon intunecos si stramt; acesta se comporta, atunci cand a fost descoperit, ca un copil de 2 sau 3 ani. Dupa ani de zile de instructie si educatie invata sa vorbeasca, dar nu a atins un nivel normal de dezvoltare intelectuala. Faptul ca a invatat sa vorbeasca este un indiciu ca nu a fost izolat din primii ani de viata, ci ceva mai tarziu. Cazul confirma ipoteza dupa care inainte de a fi fost sechestrat subiectul a primit informatii corespunzatoare varstei de 3 ani. Or noi stim ca maturizarea cerebrala a unui copil de 3 ani este mult avansata, creierul sau atingand 90% din talia celui adult. Astfel, Kaspar Hauser a putut eventual sa-si conserve din achizitiile micii copilarii. Autopsia creierului sau a aratat ca encefalul sau era inferior mediei, prezenta atrofie si o subdezvoltare a circumvolutiilor cortexului cerebral.

Cazul copilului Ramu, din India, care a petrecut printre lupi aproximativ 9 ani si supus educatiei 14 ani, nu si-a insusit nici macar un sunet verbal.

Copilul gasit in padurile din apropierea Brasovului, descris de M.T. Fronius, nu a putut fi recuperat pentru societate, mai ales nu a putut sa vorbeasca.

"Tarzancito", un caz mai recent, descoperit in 1933 in San Salvador, avea varsta de 5 ani, a remis intregul comportament salbatic dupa trei ani de reeducare. Pentru acest caz de readaptarea corecta in comunitatea umana, ca si pentru altele asemanatoare, lipsesc datele referitoare la perioada de izolare.

W.N. Kellog se ocupa si relateaza despre doua fetite complet animalizate de o haita de lupi. Observatiile referitoare la copiii-lup, gasiti in Midnapore, India, doua fetite botezate Kamala si Amala, care au vietuit multi ani in "societatea lupilor", a aratat ca facultatile lor au inceput sa creasca intr-un mod foarte lent in cursul sejurului lor la orfelinat. Autorul vorbeste de o inteligenta "adormita", caci la contactele umane acesti copii, chiar dupa opt ani petrecuti intre animale, nu sunt idioti. Plasticitatea lor cerebrala, sub efectul stimulilor adecvati, a permis o evolutie catre o anumita aptitudine intelectuala. Dar evolutia celor doua fetite a fost deosebita. Evolutia pentru Kamala: la descoperire avea varsta mintala sub un an la o varsta fizica in jur de 8 ani; ea a fost educata timp de noua ani; deci, la 17 ani la decesul ei avea dupa autor in jur de 3 ani varsta mintala si a invatat sa utilizeze cca. 40 de cuvinte in fraze scurte, pastrand in acelasi timp, in larga masura, comportamentul animalic. In schimb Amala, care nu avea mai mult de 1 an si jumatate - 2 ani, si-a insusit numai intr-un singur an 50 de cuvinte; moartea ei a impiedicat perspectiva posibilei insusiri complete a limbajului. Dupa relatarile reverendului Singh si a sotiei sale - care au infiat-o pe Kamala, acestia au fost obligati sa o trateze la inceput ca pe un nou-nascut, caci acesta era nivelul ei real in acea epoca. Ei mai relateaza ca progresul acesteia catre viata umana a inceput cu hranirea, ceea ce ni se pare perfect normal caci aceasta corespunde cu instinctul de supravietuire, de conservare. Simtul gustului a inceput sa se dezvolte odata cu o alimentatie mai variata. Copiii din orfelinat i-au servit de modele de imitat si au ajutat-o astfel sa-si dezvolte partial inteligenta, in timp ce mediul animal anterior i-a furnizat un patern animal instinctiv al dezvoltarii. Aceste exemple pare sa ne confirme importanta mediului - asa ca efectul emulatiei micului grup eterogen - a educatiei la varsta mica, asociate maturizarii cerebrale citata mai sus.

Cazul semnalat de K. Davis este o fetita de 6 ani, care a trait izolata de la 6 luni, crescuta apoi intr-o familie adoptiva, a urmat o scoala pentru intarziati mintal; la 8 ani ajunsese sa inteleaga putine cuvinte, dar nu a put sa pronunte nici un cuvant.

Etnologul francez Vallard, studiind indigenii sudamericani, care apartineau civilizatiei celei mai inapoiate, s-a ocupat de educatia a doi copii despre care relateaza: un baiat de 7 ani, care nu a facut nici un progres in educatie; in schimb fetita in varsta de 2 ani, face progrese; crescuta ulterior intr-un mediu intelectual parizian va vorbi mai multe limbi, va face cercetari etnografice, deosebindu-se de un european numai prin unele particularitati fiziocromatice.

Mai aproape de zilele noastre si unul dintre ultimele cazuri studiate este cel al copilului Genie, gasit la varsta de 14 ani, care a facut obiectul unui efort de reeducare a limbajului de o exceptionala modernitate, aplicandu-i-se mijloace psiholingvistice avansate; dar rezultatele obtinute au fost cu totul partiale. In final, autorii acestei optimiste intreprinderi si-au moderat opiniile privind aptitudinile de achizitie a limbajului dupa scurgerea unui anumit timp dupa stadiul de dezvoltare deosebit de favorabil

Din analiza observatiilor efectuate in cazurile cunoscute a copiilor salbateci reeducati in societatea umana rezulta - mai ales in cazul celor la care privarea de contacte umane a durat mai multi ani din mica copilarie - si mai cu seama la copiii recuperati dupa 7 ani, ca invatarea comunicarii verbale s-a realizat intr-o proportie extrem de redusa, reducandu-se de cele mai multe ori la numai cateva cuvinte. Mai ales cazurile din urma dovedesc ca in situatia acestora perioada favorabila a fost depasita definitiv.