Eul si imaginea de sine

Eul si imaginea de sine

Capacitatea de reflexivitate constienta specifica eului se manifesta la un moment dat si in raport cu propria persoana, rezultand astfel un sistem dinamic de cunostinte, reprezentari, credinte si idei despre sine.

Imaginea de sine reprezinta forma subiectiva prin care luam cunostinta si ne reprezentam propria persoana, cu ansamblul de trasaturi, insusiri si relatii cu mediul natural si social. Raportul dintre eu si imaginea de sine este deosebit de complex, implicand atat conditionari reciproce specifice raportului dintre parte si intreg, cat si retroactiuni cu functii reglatorii la nivelul sistemului personalitatii si al subsistemelor sale. Imaginea de sine se constituie reflexiv, pe fondul unui sentiment de identitate si continuitate a propriei persoane, trait preponderent ca ipostaza a prezentului psihologic: "eu sunt, eu fac, eu am".

Continutul imaginii de sine, mai restrans decat al eului, implica urmatoarele aspecte principale:

imaginea despre propriul corp si despre calitatile fizice si psihice de care suntem constienti;

identitatea sociala, caracterizata prin nume, varsta, domiciliu, o anumita familie, profesie, statut economic etc.;

modul de intelegere a ceea ce facem, simtim si gandim la un moment dat, prin raportarea la anumite repere valorice si atitudinale pe care le constientizam ca fiindu-ne caracteristice;

reprezentarile pe care le avem despre pozitia noastra in societate si despre rolurile jucate in situatii si imprejurari de viata relevante;

sentimentele fata de noi insine, fata de ceilalti si fata de evenimentele si situatiile semnificative in care suntem sau am fost implicati;

istoria personala marcata de evenimente semnificative si unice, care confera sentimentul continuitatii si unitatii propriei existente;

un puternic sentiment al prezentului, in care totul se focalizeaza pe ideea de eu, aici, acum;

un 'proiect de viata', caracterizat prin idealuri, scopuri si interese de viitor, impreuria cu strategiile de realizare a acestora;

sistemul de relatii interpersonale semnificative, trecute sau prezente, reale sau virtuale, principale sau secundare;

spatiul fizic si psihosocial "personalizat" (care poarta amprenta optiunilor, vointei, actiunilor si personalitatii noastre).

Fiind in esenta sa un fenomen relational, format la intersectia dintre psihologic si social, imaginea de sine se elaboreaza printr-o continua sinteza intre perceptia de sine si perceptia de altul, procese mediate de modele si repere axiologice interiorizate in ontogeneza prin socializare si invatare sociala. In procesul mai larg de relationare sociala a persoanei, imaginea de sine indeplineste urmatoarele functii principale: a) Mediaza perceptia si cunoasterea interpersonala , datorita calitatii de referential in procesul evaluarii de sine si a cunoasterii si evaluarii celor din jur. b) Asigura autoreglarea atitudinala si comportamentala in raport cu valorile, scopurile si idealurile constient asumate. c) Mediaza raporturile interpersonale, prin jocul complex dintre eul subiectiv, eul autentic, eul reflectat si eul ideal. d) Conditioneaza nemijlocit stabilirea nivelului de aspiratie in diferite domenii de activitate, precum si alegerea mijloacelor optime de atingere a acestuia si a scopurilor propuse. e) Constituie elementul central in procesul de structurare a "prezentului psihologic" , inserat dinamic in lantul istoriei individuale.

Formarea si evolutia imaginii de sine. Intre structura eului si profilul imaginii de sine exista o stransa interdependenta: imaginea de sine deriva din reflectarea subiectiva, constienta si sintetica a "eului aflat in situatie", insa aceasta imagine odata constituita poate influenta semnificativ structura si functionarea eului, devenind o componenta esentiala a acestuia.

Eul reprezinta forma de organizare dinamica a proceselor subiective prin care ne raportam constient la lume si la noi insine, in timp ce imaginea de sine se refera la chiar reprezentarea noastra despre propria persoana. Intre cele doua structuri subiective exista decalaje de continut si nivel de dezvoltare, in masura in care constiinta si constiinta de sine nu sunt acelasi lucru, pe nici o treapta de dezvoltare a persoanei. In consecinta, desi procesele de formare si evolutie a eului si imaginii de sine nu coincid, ele se afla intr-o stransa interdependenta temporala si calitativa, ambele fiind conditionate de aparitia constiintei de sine, in campul mai larg al constiintei individuale. Astfel, copilului mic ii lipseste cu desavarsire constiinta de sine desi este constient de multe dintre elementele mediului; adultul le are pe amandoua, dar ele nu sunt identice (G.W. Allport, 6).

In conceptia lui W. James, evolutia eului presupune urmatoarele etape: eul corporal, care se refera la constientizarea propriului corp; eul material, care presupune sistemele de relationare cu aspectele materiale ale existentei; eul spiritual, care implica procesele rationale de luare in stapanire a realitatii .

Nuantand aceasta etapizare, G. Allport identifica sase etape, caracterizate sintetic prin: simtul corporal, identitatea de sine, respectul de sine, imaginea de sine, extensiunea eului si efortul personal central (6, 120). Astfel:

(Folosind o metodologie mult mai riguroasa, L'Ecyuer identifica cinci zone calitativ distincte in structura eului: eul material, eul personal, eul adaptativ, eul social si eul non-eu (v. tabelu13.5.).

Fiecare dintre aceste dimensiuni capata configuratii specifice in functie de varsta, respectiv in functie de gradul de maturitate psihosociala a persoanei, ponderea lor putand fi foarte diferita de la o etapa de dezvoltare la alta. Etapele de dezvoltare a eului sunt urmatoarele: aparitia (0 - 2 ani); confirmarea (2 - 5 ani) ; dezvoltarea (5 - 11 ani); diferentierea (11 - 18 ani); eul maturitatii adulte (18 - 60 ani); eul batran (peste 60 ani). In fiecare stadiu de dezvoltare eul are o structura specifica, implicand anumite substructuri, categorii si forme de manifestare in conduita Insa, indiferent de modelele teoretice adoptate, fiecare evidentiaza faptul ca eul este o structura dinamica, a carei evolutie tine atat de factori naturali (maturizarea neuro-somatica), cat si de integrarea si invatarea progresiva la care este supus subiectul in cursul vietii sale sociale.