Orientarea sociologica - criminologie

Orientarea sociologica - criminologie

A. Considerate generale

In timp ce reprezentantii orientarii biologice, ai orientarii psihologice au abordat etiologia de ordin endogen a criminalitatii, adeptii orientarii sociologice au preferat analiza cauzelor de ordin exogen, acordand o deosebita importanta determinarilor de ordin social.

Primele explicatii etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generica de Scoala franco-belgiana a mediului social⁴⁵.

Scoala cartografica (geografica)

Reprezentantii de seama ai acestei scoli au fost Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) si Andre-Michel Guerry (1802-1S66), care au realizat o analiza statistica a criminalitatii.

Quetelet, ca specialist in stiintele sociale, a utilizat metode statistice si matematice pentru a analiza influenta factorilor sociali si individuali in etiologia crimei. Rezultatele cercetarilor intreprinse mentionau despre:

- varsta, ca ar avea cea mai mare influenta in comiterea crimei (faptele erau savarsite cu violenta contra persoanei, in tinerete, si contra proprietatii odata cu inaintarea in varsta);

- sex (barbatii erau mai usor vulnerabili in ceea ce priveste predilectia spre comiterea de infractiuni); femeile avand o frecventa infractionala mai mica si se orientau spre infractiuni contra proprietatii);

- anotimpul (vara se comitea un numar mai mare de infractiuni contra persoanei, iar iarna predominau acele infractiuni contra proprietatii);

- climatul (cel din sud stimula savarsirea infractiunilor contra persoanei, iar cel din nord stimula contra proprietatii);

- eterogenitatea sociala, ca rezultat al imigrarii, determina discriminare, inegalitate sociala si violenta;

- profesia are un anumit impact asupra tipului de delict comis;

- saracia, ca si consecinta a trecerii de la confort la disconfort);

- alcoolismul influenteaza savarsirea infractiunilor cu violenta.

Scoala sociologica. Teoria lui Durkheim

Emile Durkheim (1858-1917), considerat ca fiind unul dintre pilonii sociologiei ca stiinta, are merite deosebite in analiza criminologica a fenomenului infractional. Durkheim considera ca insasi criminalitatea este un fenomen social normal, care se manifesta inevitabil in toate societatile. De aici rezulta ca infractionalitatea nu este determinata de cauze exceptionale, ci, in primul rand, de structura socio­culturala careia ii apartine.

Crima, afirma Durkheim, constituie un factor de sanatate publica. In planul analizei criminologice, Durkheim a elaborat conceptul de anomie (a nomos - fara norme), care desemneaza o stare obiectiva a mediului social, caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale, datorita unor schimbari bruste (razboaie, revolutii, crize economice etc).

Scoala mediului social (sau scoala lioneza)

A fost fondata de A. Lacassagne (1843-1924) si L. Manouvrier (1850-1922), promovand teoria conform careia mediul social are un rol determinant in geneza criminalitatii.

Teoria lui Lacassagne cuprindea doua noi idei, si anume:

- 'societatile nu au decat criminalii pe care ii merita';

- 'mediul social este mediul de cultura al criminalitatii, iar microbul este infractorul'. De aici, leitmotivul criminologiei sociologice care sustine ca 'fiecare societate contine tipurile de infractiuni si de infractori care corespund conditiilor economice, culturale, morale si sociale proprii'.

Scoala interpsihologica

A fost reprezentata de Gabriel Tarde (1843-1904), asociat si prieten al lui La­cassagne, care face din sociologie o interpsihologie⁴⁷. in conceptia acestuia, so­cialul este guvernat de relatiile psihologice dintre indivizi, bazate pe legea imitatiei. Imitatia constituie, astfel, principala cauza a criminalitatii. Tarde, in urma studiului intreprins, evidentiaza existenta unor infractori de profesie care se caracterizeaza prin limbaj (argou), semne de recunoastere (tatuaje) si reguli de asociere (grupuri de raufacatori). Spre deosebire de Durkheim, Tarde considera infractorul ca fiind un parazit social, refuzand sa considere crima ca pe un fenomen normal al vietii sociale.

Teoria sociologica multifactoriala

Considerat drept fondatorul criminologiei sociologice, EnricO Ferri (1856-1929) accepta determinismul endogen al maestrului sau prin cercetarile sale asupra cau­zelor exogene, socio-economice ale fenomenului infractional. E. Ferri considera delictul un fenomen complex, cu determinare multipla, atat fizico-sociala, cat si biologica, in modalitati si grade diferite, in functie de caracteristicile persoanei implicate, ale locului si timpului comiterii faptei penale.

PROIECT: Infractiuni de serviciu sau in legatura cu serviciul PROIECT: Ipoteca mobiliara asupra mobilelor detinute de soti

E. Ferri a realizat o clasificare a factorilor criminogeni⁴⁸ astfel:

- factori antropologici (endogeni) specifici constitutiei organice a infractorului, cei specifici constitutiei sale psihice si, in ultimul rand, caracteristicile personale (varsta, sex etc);

- factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, conditiile atmosferice etc);

- factorii mediului social: densitatea populatiei, familia, educatia, opinia publica, productia industriala, alcoolismul, organizarea economica si politica etc.

B. Tendinte moderne

Teoria 'asociatiei diferentiale' si teoria 'conflictului de culturi'

Teoria 'asociatiei diferentiale', in criminologia americana contemporana, cunoaste raspandire mare; ea apartine lui Edwin Sutherland, in lucrarea intitulata 'Introducere in criminologie '.

In conceptia teoriei 'asociatiei diferentiale', conflictul culturilor este principalul temei al explicarii criminalitatii; se sustine ca delincventii au valori diferite fata de cele ale nedelincventilor, ca, prin urmare, subgrupurile in conflict apar din cauza diferentierii sociale ocazionate de industrializare. De altfel, sustinatorii acestei teorii au avansat teza ca rata criminalitatii este mai ridicata in acele subgrupe sociale cu puternice traditii infractionale.

Demersul teoretic al conceptiei 'asociatiei diferentiale' considera comporta­mentul infractional ca un comportament 'invatat' sau contractat in alt mod, in interactiune cu alte persoane, in cadrul unui proces de comunicare verbala si neverbala si implicit de deprindere a unor tehnici de savarsire a infractiunilor si a unor conceptii favorabile incalcarii legislatiei penale[1].

Teoria 'asociatiei diferentiale' a inspirat si teoria 'conflictului de culturi', cercetata de Thorsten Sellin ('Culture Conflict and Crime ', New York, 1938), potrivit careia, in cadrul 'subculturii delincvente' se stabileste un sistem de norme si valori distincte de cultura dominata sau centrala; odata constituita, subcultura respecta aceste norme si impune o conduita determinata membrilor ei. In acest sens, potrivit opiniei teoreticienilor 'subculturii delincvente', membrii se integreaza grupului pe masura ce se deprind sa adopte tipul de comportament valorificat de catre grup. In acest sens, criminalitatea apare ca un fel de limbaj care exprima valorile si modurile de comportare ale acestor grupuri; comportamentul infractional apare, cu alte cuvinte, ca un comportament dobandit care este apreciat ca satisfa­cator de individ, deoarece ii permite sa fie recunoscut ca membru al unui grup.

Limitele teoriei 'asociatiei diferentiale ' si ale teoriei conflictului de culturi

Nici teoreticienii 'conflictului de culturi' nu definesc in mod explicit conceptele de 'cultura' si de 'structura sociala' cu care opereaza. De asemenea, teoria 'asociatiei diferentiale' denatureaza cauzalitatea criminalitatii americane prezen­tand, spre exemplu, criminalitatea imigrantilor in SUA ca un fenomen pe care, inevitabil, il invata si apartin imigrantilor, ca o fatalitate ce se transmite din generatie in generatie.

Aceste teorii referitoare la criminalitate sunt subiectiviste: dintr-un fenomen social, concret-istoric, criminalitatea ajunge sa fie o chestiune a fiecarui individ care invata comportamentul preluand traditiile delincvente ale unui grup sub-cultural.

Teoria anomiei

E. Durkheim a fost cel care a folosit prima data termenul de anomie pentru a desemna o relatie dezorganizata sau alterata intre ordinea sociala si aspiratiile sau asteptarile individuale. Anomia, din perspectiva lui E. Durkheim, este pusa pe seama societatii care, ca rezultat al dezorganizarii normative, vede reducandu-i-se posibilitatile de control asupra individului si activitatii sale.

R. Merton, in mod substantial, a raspandit teoria anomiei, aratand ca in societatea americana exista un set de valori dominante, fundamentale - cum ar fi prosperitatea, libertatea, achizitia -, acceptate de intreaga populatie printr-un consens pe care legea penala il consacra; mijloacele de realizare a acestor valori nu sunt insa la dispozitia tuturor membrilor societatii, imprejurare care genereaza o stare de anomie, un sentiment de nedreptate, de imposibilitate de a atinge obiectivele si de a satisface aspiratiile sociale, ceea ce conduce la folosirea mijloacelor ilicite de realizare, la aparitia deviantei, inclusiv a criminalitatii. Teoria anomiei concepe astfel devianta, inclusiv delincventa si criminalitatea ca o reactie - dezvoltata sub imperiul unei tensiuni si anxietati psihologic considerabile - a unor indivizi instrainati, dezarmati, in neputinta de a-si realiza aspiratiile care, in aceste conditii, au sentimentul ca sunt izolati, ca societatea este 'blocata', ca mijloacele legale sunt ineficace pentru atingerea obiectivelor de progres: oriunde exista prapastia dintre aspiratii si posibilitati de realizare se iveste devianta si, deci, delincventa.

Limitele teoriei anomiei

Daca insasi criminalitatea este expresia unei tensiuni, autorii americani ai anomiei merg pana acolo incat identifica chiar tipuri de tensiuni psihice in care discrepanta dintre aspiratii si posibilitati apare mai vadit, este mai frecventa, mai intensa - a unor sentimente de frustrare, de nedreptate, a indivizilor ce se vad in imposibilitatea de a-si atinge scopurile cu mijloacele legale de care dispun, atunci criminalitatea inceteaza a fi un fenomen social, convertindu-se intr-un fenomen individual; impasul in subiectivism al teoriei este considerabil.

Dar, totusi, teoria anomiei nu este lipsita de unele merite, si anume demersurile cercetatorilor americani de explorare a zonei subiective a comportamentului infractional au identificat si unele motivatii individuale reale, in cazul unor infractiuni.

Teoria clinica

Aceasta conceptie are drept obiectiv esential studiul 'trecerii la act' si se sprijina pe metode de tipologie a delincventilor pentru a face accesibile observatiile clinice; ea isi propune sa examineze personalitatea delincventului in vederea preve­nirii in special a recidivei si, in general, pledeaza pentru resocializarea condamnatilor. Promotorii orientarii clinice sustin, potrivit metodei lor de diagnostic criminologic, ca un individ releva o 'stare periculoasa' si, deci, un potential criminogen mai ridicat de 'trecere la act' cu cat sunt mai pronuntate trasaturile de egocentrism, labilitate, agresivitate si indiferenta afectiva si invers.

Limitele conceptiei clinice

Teoreticienii acestei conceptii incearca a deslusi etiologia (cauzalitatea) unui fenomen prin excelenta social, cum este cel al criminalitatii, in termeni biopsihologici. Astfel, Pinatel admite in etiologia actului criminal si factori sociali, ca dovada ca ei preconizeaza ca diagnosticul criminologic al conduitei infractionale se compune din combinarea influentelor biologice cu cele sociale.

Constructia teoretica a criminologiei clinice acorda o insuficienta atentie dimensiunii sociale a cauzalitatii comportamentului infractional.

Teoria interactionista

Interactionismul a aparut in doctrina americana a anilor 1960, ca o replica impotriva conceptiilor care ignorau reactia sociala, care nesocoteau valoarea si relatia dintre reactia sociala si criminalitate; doctrina americana a interactionismului s-a nascut in conditiile de criza a vietii americane institutionale - criza manifestata in special in cresterea institutiilor birocratice de control social si amestecul din ce in ce mai puternic al acestora in viata indivizilor.

Interactionistii doresc sa schimbe ceva in ortodoxismul dominant anterior in doctrina americana asupra cauzalitatii care considera ca 'raul genereaza rau'; de aceea, ei au parasit domeniul de cercetare a cauzalitatii criminalitatii si au studiat procesul calificarii ('etichetarii') unei persoane ca infractor, urmarind sa descopere modul in care, prin intermediul organelor de control al criminalitatii, este 'stigmatizata' o persoana ca infractor.

In formula clasica, asa cum a fost formulata in criminologia americana de Lemert, Chamblis si Becker, Erikson si Cohen, teoria interactionista considera comportamentele umane ca fiind infractionale datorita imprejurarii ca grupurile sociale dominate in societate le califica ca fiind deviante; altfel spus, in conceptia interactionista punctul de plecare al calificarii unui comportament uman ca fiind infractional este 'reactia societatii', mai exact a grupului dominant sub raport economic si politic, care aplica 'stigmatul' de infractor.