Incursiune istorica

Incursiune istorica

Criminalitatea, ca fenomen social, a aparut odata cu structurarea primelor forme de organizare sociala. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma existenta criminalitatii, deoarece „acolo unde nu exista morala si norme nu exista crime'.

Desi criminalitatea nu a fost studiata in mod stiintific decat relativ recent (in ultimele doua secole), numeroase izvoare prezente pe intreaga perioada a evolutiei umanitatii releva interesul pentru acest fenomen.

Data aparitiei criminologiei ca stiinta, ca si in cazul altor discipline sociale, nu poate fi precizata cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei il considera pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) drept intemeietorul acestei stiinte, recunoscand totodata meritele precursorilor sai, un exemplu elocvent fiind Cesare Baccaria (1738-1794), prin importanta lucrarii sale 'Dei delitti e dellepene ' (Despre infractiuni si pedepse) aparuta in anul 1764. Influentat de lucrarile filozofilor iluministi Montesquieu (1689-1755) si J.J. Rousseau (1712-1778), Beccaria a atacat virulent si pertinent tirania si arbitrariul care dominau justitia italiana din acel timp, pledand impotriva  dreptului 'divin' (inchizitorial) si in favoarea dreptului 'natural', in virtutea caruia toti oamenii sa fie egali in fata legii . Interesul sau privind raportarea pedepsei la pericolul social al faptei si la vinovatia faptuitorului, precum si opiniile referitoare la prevenirea criminalitatii constituie idei esentiale ale scolii clasice de drept penal, cat si importante puncte de plecare in criminologie.

Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat problematica penalogiei, facand o serie de propuneri de reformarea sistemului de legi si pedepse, ce a avut un impact social real, fiind insusite de structurile britanice, judiciare si de putere[2].

Abordarea filozofico-umanista a fenomenului infractional a fost completata cu incercarea de a introduce ca metoda de studiu delincventa intr-un sistem de cercetari experimentale. La aceasta au contribuit antropologi si medici de peniten­ciare. Franz Joseph Gali (1758-1828), cu lucrarea sa 'Les Fonctions du cerveau ', este considerat intemeietorul antropologiei judiciare. Tot in acest sens se inscriu si cercetarile medicului scotian Thompson, care a publicat in 'Journal of Mental Science' (1870) observatiile sale asupra a peste 5.000 de detinuti, iar englezul Nicolson a publicat studiile referitoare la viata publica a infractorilor.

Aceste lucrari, majoritatea avand caracter experimental si tratand cu preponderenta problemele psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrarii lui Lombroso. Acesta, intr-un efort integrator, folosind si propriile sale cercetari, a publicat in anul 1876 lucrarea 'L'uomo delinquente' (Omul delincvent). Sustinand ca ar fi gasit imaginea-model a infractorului, acesta fiind o fiinta predestinata sa comita delicte datorita unor stigmate fizice si psihice innascute. Opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii stiintifice de la sfarsitul secolului al XIX-lea, incat Lombroso a fost supranumit parintele 'criminologiei antropologice'[3].

Un alt nume important de care se leaga nasterea criminologiei stiintifice este acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), care in lucrarea sa 'Sociologia criminale ' (1881) a analizat rolul factorilor sociali in geneza criminalitatii, motiv pentru care a fost considerat intemeietorul 'criminologiei sociologice'.

Triada italiana a criminologiei de la sfarsitul secolului al XIX-lea este incheiata de magistratul Raffaelo Garofalo (1851-1934), a carui lucrare-fundamentala este intitulata 'Criminologia ' (Napoli, 1885). Incercand sa depaseasca greutatile cu care se confrunta criminologia datorita dependentei sale fata de stiinta dreptului penal, el a creat o teorie a 'criminalitatii naturale', independenta in spatiu si timp, fapt care 1-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi[4].

Mentionam ca, desi denumirea de 'criminologie' este asociata numelui lui Garofalo, datorita titlului celebru al operei sale, folosirea in premiera a acestui cuvant se pare ca apartine antropologului francez Paul Topinard[5].

Antropologia criminologica nu a constituit singura cale de cercetare criminologica in secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica delincventei au dus la acumularea unui volum important de date statistice care au determinat aparitia unui nou domeniu de cercetare. Lucrari stiintifice destinate examinarii datelor statistice au fost efectuate de francezul Andre-Michel Guerry (1802-1866) - 'Essai sur la statistique morale de la France ', aparuta in anul 1833, de belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) - 'Sur l'homme et le developpement de ses facultes ou Essai dephysique sociale ', aparuta in 1835[6].

In aceeasi directie s-au indreptat studiile cercetatorilor germani von Mayr -cu lucrarea 'Statistik der Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in eingen ander Landern ' (1867) - si von Oettingen - cu 'Statica morala si importanta sa pentru o etica sociala crestina'.

Tot in Germania, Franz von Liszt a militat cu energie in favoarea cercetarilor criminologice si aplicarea in practica a rezultatelor. Von Liszt sustine necesitatea unei 'stiinte totale a dreptului penal', in care sa fie incluse antropologia crimino­logica, psihologia criminologica si statistica criminologica. O asemenea abordare reprezinta o veritabila revolutie in criminologie. 'In incercarea de a depasi divergentele de idei dintre teoreticienii francezi si cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetica despre interactiunea predispozitiilor native cu mediul inconjurator in comiterea faptelor antisociale'[7].

Opiniile divergente exprimate in lumea stiintifica privind criminalitatea au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetari si au determinat crearea unui cadru institutional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infractional, prefigurand aparitia unei noi discipline stiintifice, criminologia.

La sfarsitul secolului ai XIX-lea si inceputul secolului XX, studiile criminologice au fost gazduite de alte discipline stiintifice. Starea si dinamica fenomenului infractional au fost studiate mai ales cu mijloace statistice, influenta mediului social asupra criminalitatii s-a dezvoltat in cadrul sociologiei, iar studiul persoanei infractorului a fost realizat antropologic, psihologic si psihiatric.

Datorita influentei exercitate de Lombroso, cat si faptului ca publicatia 'Archives d'Antropologie criminelle et de sciencespenale ', infiintata la Lyon in 1886, a concentrat principalele preocupari stiintifice referitoare la criminalitate, criminologia a purtat o perioada numele de antropologie criminologica. De altfel, sub aceasta denumire s-au desfasurat si congresele internationale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) si Koln(1911).

In aceasta perioada, 'criminologia nu se constituise ca disciplina autonoma, ci se prezenta sub forma unor capitole in cadrul altor stiinte care abordau fiecare, in domeniul lor propriu, descrierea si explicarea realitatii infractionale'[8]. Prin acumu­larea de cunostinte referitoare la criminalitate s-a initiat un proces de structurare a unor 'criminologii specializate (biologica, psihologica, sociologica) independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din care au provenit' .

In anul 1934 s-a creat Societatea Internationala de Criminologie, cu sediul la Paris, avand ca principal obiectiv promovarea internationala a studiului stiintific al criminalitatii. Congresele acestei societati au abordat teme precum: crima organizata, criminalitatea 'gulerelor albe', criminalitatea transnationala, dar si delincventa juvenila etc.

Din anul 1952, societatea desfasoara, sub egida O,N.U., cursuri internationale de criminologie, in cadrul carora se analizeaza cadrul teoretic si. conceptual, principiile generale si metodele stiintifice de studiere a criminalitatii, precum si particularitatile diferitelor regiuni ale lumii in planul fenomenului infractional.

In anul 1950, Adunarea Generala a ONU a adoptat Rezolutia 415 (V), prin care atributiile Comisiei Internationale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic si Social (ECOSOC): Fondurile ONU alocate studiului criminalitatii au facut posibila organizarea unor congrese  internationale ce au avut un rol deosebit in dezvoltarea criminologiei.

Suportul teoretic al criminologiei a fost intarit de crearea unor centre de cercetare stiintifica in domeniu. Mentionam in acest sens Centrul International de Criminologie comparata de la Montreal si Centrul International de Criminologie

In anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetari pentru Apararea Sociala (UNSDRI), care in anul 1989 a fost transformat in Institutul International de Cercetari asupra Crimei si Justitiei (UNICRI).

La nivel national, dupa o perioada indelungata de cateva decenii, cand studiile si cercetarile criminologice au avut un caracter ocazional, in 1990 a fost infiintata  Societatea Romana de Criminologie si Criminalistica, afiliata la Societatea de Criminologie. In acelasi timp a fost revitalizat invatamantul universitar de criminologie si au fost infiintate colective de cercetari criminologice in cadrul Inspectoratului General al Politiei Romane, la Parchetul General, si la Administratia Generala a Penitenciarelor din Ministerul de Justitie.

'Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia ca saltul de la criminologiile specializate la criminologia generala se dovedeste a fi dificil, iar eforturile integratoare ale unor reputati specialisti - J. Pinatel, H. Mannheim, D. Szabp, J., s-au soldat cu un succes limitat'[10].

Aceasta stare de fapt rezulta - asa cum sustine si Rodica M. Stanoiu - din complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra in planul explicatiei  cauzale diferite laturi ale acestui obiect, din 'dependenta criminologiei fata de stadiul dezvoltarii stiintelor despre om si societate, de formarea unor specialisti in domeniu' .

Considerand criminalitatea un fenomen complex, 'cu multiple determinari, aflat in continua evolutie'[12], 'criminologia contemporana tinde spre o orientare realista si pragmatica, urmarind adaptarea permanenta a cadrului sau de referinta si a modelelor teoretice si metodologice utilizate' , ceea ce va contribui, cu siguranta, la indeplinirea obiectivelor pe care aceasta stiinta si le-a asumat.