Cauzele crimei ca act individual

Cauzele crimei ca act individual

1. Definirea notiunilor de infractiune si infractor.

Infractorul nu este altceva decat individul obisnuit care este dispus, in anumite imprejurari, sa comita infractiuni. Infractorul poate fi si un om bolnav, situatie in care trebuie analizat in alte circumstante.

Fiecare individ are o personalitate proprie, care se exprima prin specificul bio-psiho-social. Din ansamblul cercetarilor nu se poate retine ca infractorul are trasaturi specifice sau ca se distinge net de ceilalti oameni.

Nu exista sabloane in care sa fie incadrati indivizii, in asa fel incat sa se stabileasca imediat cine este infractor sau predispus la comiterea de infractiuni si cine este un om obisnuit. Oricum, personalitatea indivizilor trebuie studiata si, de asemenea, ansamblul factorilor care pot contribui la formarea si modificarea ei.

Din studiul facut pana in prezent, factorii principali de influentare a oricarui individ sunt cei biologici, psihici si sociali. Fiecare dintre acestia poate crea o varietate numeroasa de tipuri umane.

Varsta infractorului

Din punct de vedere criminologie, varsta este un element obiectiv important, care exprima ansamblul manifestarilor unui individ la un moment dat, maturitatea actiunilor acestuia, particularizarea genurilor de criminalitate in functie de varsta. In mod normal, individul parcurge la anumite varste diferite etape in pregatirea sa scolara, sociala, familiala.

In studiile facute, din punctul de vedere al varstei, persoanele au fost grupate astfel: 0 - 12 ani copilaria; 12 - 18 ani adolescenta; 18 - 22 ani tineretea timpurie; 22 - 35 ani tineretea; 35 - 65 ani varsta adulta; peste 65 ani - varsta a treia.

Este firesc ca varsta sa fie extrem de importanta pentru o cercetare criminologica, deoarece si infractiunile pot fi grupate in functie de aceasta. Fiecarei varste ii sunt specifice anumite fapte. In general, adolescenta si tineretea sunt caracterizate, in multe situatii, ca fiind perioade ale vietii caror le sunt specifice actiunile periculoase, bazate pe forta fizica sau pe risc. Perioada maturitatii presupune deja o alta orientare fata de infractiune, aici aparand factori care incearca sa elimine riscurile, dand o mai mare importanta ratiunii, calculelor si analizei.

Chestiunea delicata este insa aceea a infractorilor minori. Nenumaratii factori existenti in mass media, in dezorganizarea vietii de familie, in anturaj, au creat un anumit gen de brutalitate, de spirit de aventura care s-a difuzat, asa cum spunea Gabriel Trade, prin imitatie. Imitarea anumitor personaje din cinematografie, in special, a dus la o lipsa de sensibilitate, cu totul opusa fata de sentimentele pe care in mod firesc ar trebui sa le aiba un copil. Toate acestea s-au materializat intr-o larga paleta de infractiuni, de la cele mai usoare pana la cele mai grave, .de cele mai multe ori neexistand nici o motivatie pentru comiterea lor.

Codul penal defineste infractiunea in art. 17, alin. 1 ca fiind 'fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala'. De asemenea, art. 17 alin.2 prevede ca 'infractiunea este singurul temei al raspunderii penale', sau, cu alte cuvinte, savarsirea oricarei infractiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsa care, la randul ei, presupune din partea celui ce o suporta raspunderea penala pentru fapta savarsita.

Pentru existenta infractiunii, elementele sale (pericolul social, vinovatia si prevederea faptei in legea penala) trebuie sa existe in mod cumulativ, lipsa uneia din ele facand sa dispara caracterul infractional al faptei.

Trebuie subliniat ca infractiunea este privita atat ca fenomen social, cat si ca fenomen juridic; orice infractiune este o fapta sociala datorita materialitatii si rezonantei sale sociale si faptului ca exprima o anumita pozitie a faptuitorului fata de ordinea sociala, constituind in esenta un act de conduita sociala; ca fenomen juridic, infractiunea este o fapta, constand intr-o actiune sau omisiune, imputabila autorului sau si sanctionata potrivit legii. Caracteristic infractiunii, ca fenomen juridic, este, pe de o parte, incriminarea actiunii socialmente periculoase si, pe de alta parte, prevederea legala a unei pedepse pentru savarsirea ei.

Codul penal nu da o definitie a infractorului. Notiunea de infractor are o sfera larga de cuprindere, insa, in mod curent, desemneaza persoana care a savarsit o infractiune. In Codul penal, alaturi de termenul de infractor mai intalnim si pe acela de faptuitor. Sfera acestor termeni nu coincide, faptuitorul avand un sens mai larg, desemnand orice persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, indiferent daca raspunde penal sau nu. Deoarece faptuitorul nu raspunde intotdeauna penal, subiect de drept al raspunderii penale poate deveni numai cel ce raspunde penal[1] in conditiile legii.

Din punct de vedere juridic, infractorul (criminalul) este acea persoana care a comis o infractiune cu vinovatie sau la care a participat ca autor, complice sau instigator. Calitatea de infractor impune cunoasterea aprofundata a mecanismelor si factorilor care influenteaza conduita criminala.

Infractorul trebuie cunoscut si analizat in profunzime, acordandu-se atentie structurii sale psihologice, factorilor ce determina conduita acestuia, atat in ceea ce priveste explicarea manifestarilor sale negative, cat si pentru alegerea celor mai eficiente mijloace de corectare. Desi aprecierea gravitatii faptelor si calificarea acestora drept infractiuni revin politicii coercitive a statului, totusi cercetarea infractiunii presupune si studierea infractorului, a factorilor endogeni si exogeni care actioneaza asupra comportarii sale. Meritul criminologiei consta in aducerea in prim-plan a infractorului, a personalitatii sale, ca prin studii si investigatii aprofundate sa se stabileasca cele mai potrivite mijloace de prevenire a infractiunilor.

Din punct de vedere criminologie, ceea ce caracterizeaza intr-o maniera origi­nala dezvoltarea studiilor privind pe criminali este trecerea de la o cunoastere obiectiva la una subiectiva.

2. Personalitatea infractorului

Notiunea de personalitate

Teoriile care au avut drept tema centrala personalitatea au cunoscut o diversitate remarcabila datorita abordarilor extrem de variate a diversilor autori.

a) Teoriile genetice: in raport cu acestea, personalitatea este un produs al dezvoltarii istorice si maturizarii, constand in organizarea interna a persoanei caracterizata prin complexitate, libertatea structurilor si cicluri functionale. Un reprezentant al acestui curent, P. Janet vede in personalitate o constructie ce angajeaza o ierarhie de niveluri si de planuri de traire, un edificiu functional de 'conduite' interne si sociale, ce se suprapune actiunii elementelor si prin intermediul careia se distinge si identifica personajul.

b) Teoria psihanalitica a genezei si functiunii Eului. Dupa Freud, organizarea psihica se efectueaza din adancime la suprafata, prin aceasta delimitandu-se trei instante psihice: Sinele, Eul si Supraeul. Sinele reprezinta matricea personalitatii, fiind conceput ca o instanta a organismului, continand tendintele sexual-libidinale si cele agresive.

c) Teoria personalitatii in psihologia analitica a lui Jung, conform careia, personalitatea constituie un tot de energie, partial inchis, relativ stabilizat, suferind continuu influente si modificari din exterior, avand in autoactualizare scopul dezvoltarii.

d) Teoria personalitatii in psihologia individuala a lui Alfred Adler. Dupa acesta, Eul, eminamente creator, actionand asupra lumii, transforma omul intr-o personalitate subiectiva, personala, dinamica si unic stilizata.

e) Teorii sociale neofreudiste. H.S. Sulivan admite ca personalitatea este un model 'de durata relativa a situatiilor periodice interpersonale care caracte­rizeaza viata umana, depinzand de trei procese principale: cel al dinamismelor ei, cel al personificarii (imaginea pe care individul si-o face despre el si despre altii), de procesele cognitive.

f) Personologia dinamica anglo-saxona. H. A.Murray identifica personalitatea cu o forma integratoare si organizatoare, angajata atat pe plan intern (rezolvarea problemelor), cat si extern (interactiunea cu persoane si lucruri).

g) In psihologia umanista a lui Allport, personalitatea este vazuta ca o organizare dinamica in sanul individului a acelor sisteme psihologice care determina adaptarea sa specifica la ambianta.

Teorii cu punctul de greutate pus pe comportament[2]

- Behaviorismul concepe personalitatea ca rezultat al conditionarii si invatarii, o serie de reactii individuale fata de stimulii specifici. Dupa Watson, personalitatea este o suma de activitati comportamentale de-a lungul unei perioade de timp, un produs al sistemelor noastre de deprinderi.

Conceptia factoriala, incercand o clasificare cu sens a modurilor de comportament, vede in aceasta o serie de variabile sau factori specifici. Eysenck, spre exemplu, studiaza comportamentul prin intermediul trasaturilor si al tipurilor, considerand personalitatea ca 'o predictie a ceea ce o persoana va face intr-o situatie data '. Guilford defineste personalitatea ca un edificiu cu trei niveluri: hexitc sau innascut, nivelul trasaturilor primare si nivelul tipului de personalitate.

- Teoriile socio-culturale despre personalitate pun accent pe rolul deosebit in modelarea personalitatii, rezultand ca o mare parte din comportament este un produs al culturii.

Teoria rolului, avand in G.H. Mead un reprezentant important, intelege personalitatea ca o suma de roiuri, prin intermediul carora Eul devine capabil de adaptari multiple si de extensiune.

- Dintre autorii romani poate fi citat C. Radulescu Motru, care fundamenteaza personalitatea pe Eu, afirmand ca 'personalitatea este Eul atasat in structura experientei sociale '.

Sociologul D. Gusti rezuma personalitatea la unitatea de 'armonie concentrata dintre afectele fundamentale ale vointei (iubire de sine, simpatie si respect) si vointa cea mai lunga '.

Componentele personalitatii

Pe baza cunoasterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reactiilor si conduitei subiectului intr-o situatie data sau in fata unei sarcini ce i se incredinteaza sau a unei situatii-limita.

Persoana normala poate fi privita in functie de trei nivele: biologic, intelectual si spiritual, cu interferente intre ele.

Ceea ce intereseaza criminologia sunt cele trei elemente componente ale personalitatii. Acestea sunt considerate a fi: temperamentul, aptitudinile si caracterul[3].

Temperamentul. Latura dinamico-energetica a personalitatii

Temperamentul (firea) este una din laturile sau subsistemele personalitatii, fiind relativ usor de observat, el exteriorizandu-se in manifestarile de comportament.

Din comportamentul unei persoane se pot obtine informatii despre:

- dinamica activitatilor psihice, respectiv cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau neuniforma este conduita subiectului;

- nivelul energetic sau cantitatea de energie de care dispune subiectul si mai ales felul in care o consuma. Astfel, unele persoane dispun de un surplus energetic, iar altele se caracterizeaza prin deficit energetic; unele persoane se descarca exploziv, iar altele isi consuma energia in mod echilibrat facand economie.

Constatam astfel ca intre oameni exista diferente de comportament care sunt determinate de diferentele de dinamism si potential energetic, deci diferentele de temperament.

Clasificarea temperamentului:

- sangvin (predomina sangele);

- flegmatic (predomina flegma);

- coleric (predomina fierea neagra);  

- melancolic (predomina fierea galbena).

Portrete temperamentale[4]

Colericul este puternic, neechilibrat, instabil si extrovertit. Avand un sistem nervos puternic, prezinta o mare capacitate de munca, dar, fiind neechilibrat, el este inegal in desfasurarea manifestarilor sale.

Astfel, colericul nu cunoaste linia de mijloc, caci este fie eruptiv, navalnic, nestapanit, fie dezarmat. El trece de la initiativa de o cutezanta uluitoare la abandon, de la desfasurarea neobisnuita de forte, la stagnare totala.

Faptul ca inhibitia nu reuseste sa dirijeze cpntinuu fluxul excitativ face ca temperamentul coleric sa faca investitii de energie neeconomicoase, lucru care explica de ce periodic, oricat de mare ar fi energia sistemului nervos, apare epuizarea. El nu are un ritm uniform de activitate. Temperamentul ii dicteaza activitati in salturi, uneori cu efecte surprinzatoare intr-un interval minim de timp, dupa cum urmeaza inevitabil un timp prelungit de odihna sau evolutii in alt tip de activitate.

Colericul actioneaza foarte bine numai sub impulsul unor scopuri de mare insemnatate pentru el si este inclinat spre exagerarea actiunilor pe care le intreprinde. Nu este deloc capabil sa desfasoare actiuni care presupun rabdare, rezolvari de detaliu, uniformitate. Daca activitatea are o semnificatie pentru el, o poate finaliza cu rezultate foarte bune.

Colericul este omul marilor initiative, este un foarte bun organizator de colectivitati umane, un organizator energic, calculat. in relatiile cu oamenii, colericul este inegal si relatia depinde in mare masura de starea afectiva in care se afla.

Se supune greu normelor, regulilor, in general, este un indisciplinat, dar poate fi disciplinat daca este facut raspunzator de disciplina altora.

Fiind un extrovert, este comunicativ si, ca si sangvinul, este orientat spre prezent si viitor. in relatiile de prietenie este foarte statornic, desi conduita nu o dovedeste intotdeauna.

Sangvinul este puternic, echilibrat, mobil, extrovert si stabil. Are o mare capacitate de munca si, fiind echivalent, are un ritm egal de activitate. isi dozeaza foarte bine, economicos chiar, energia de care dispune, alternand perioadele de activitate cu cele de refacere.

Sangvinul se caracterizeaza prin vioiciune, rapiditate in miscari si vorbire, efervescenta emotionala. Este temperamentul bunei-dispozitii, al adaptabilitatii prompte si economicoase. Dincolo de vioiciune si exuberanta, se descopera calmul si stapanirea de sine. Nu este inclinat sa se avante in actiuni si se angajeaza in actiuni energice numai daca este solicitat. N-are spirit de initiativa, dar si-1 poate forma prin educatie. Formeaza usor prietenii, dar tot asa de usor renunta la ele. Nu se afirma ca un ambitios, dar nici nu este pasiv sau indiferent.

Flegmaticul este puternic, echilibrat, inert, stabil si introvertit Are putere de munca, dar, fiind inert, are un ritm foarte lent. Este neobisnuit de calm si are reactii lente care denota aparent indiferenta. Cand se angajeaza intr-o activitate este foarte meticulos.

Nu ocoleste detaliile si nu abandoneaza activitatea pana nu ajunge la un rezultat satisfacator.

Desi cheltuieste de doua-trei ori mai mult timp decat colericul sau sangvinul in desfasurarea unei activitati, el lucreaza cu nadejde, temeinic si ajunge la performante exceptionale. Se adapteaza greu la situatii noi, trece greu de la un soi de activitate la altul si nu renunta usor la obisnuintele si deprinderile sale, care sunt foarte puternice.

In relatiile cu oamenii leaga greu prietenii, dar este foarte statornic. Este foarte rabdator si isi iese foarte rar din fire, dar, atunci cand o face, tinde sa prelungeasca mult furia si nemultumirea.

In genere, este foarte realist, cumpatat, practic si are simtul masurii. Este foarte interiorizat si, aparent, nu este afectat de problemele grupului; in realitate insa, problemele grupului au un ecou puternic in forul sau intern.

Melancolicul este un tip nervos, slab, introvertit si instabil.

In limbajul curent, prin a fi melancolic se intelege a fi trist si pesimist, or, aceasta stare de spirit nu este intotdeauna un efect al temperamentului. Pesimismul, tristetea sau deprinderea pot proveni datorita diverselor cauze sociale, culturale si se pot imprima pe orice temperament. Tot asa, temperamentul slab poate evita starea de spirit melancolica in anumite conditii care sa ii determine o orientare optimista.

Este adevarat insa ca temperamentul slab, deci mai putin rezistent nervos, este supus mai des starilor melancolice, mai ales atunci cand apar suprasolicitari, obstacole ce nu pot fi depasite decat printr-o considerabila mobilizare de energie. De altfel, numai in aceste situatii critice slabiciunea acestui temperament devine evidenta. In rest, reprezentantii temperamentului slab ni se recomanda ea fiind mai degraba mobili si echilibrati.

Aptitudinile. Latura instrumental-operationala a personalitatii[5]

Valoarea aptitudinilor trebuie pusa in legatura directa cu eficienta, calitatea si modul de imbinare a operatiilor.

Aptitudinile sunt subsisteme sau sisteme operationale superior dezvoltate care mijlocesc performantele supramedii in activitate. Aptitudinile arata ce poate individul, iar nu ceea ce stie el, si, de aceea, un om va fi considerat inteligent cand va fi in masura sa extraga dintr-un minimum de cunostinte un maximum de efect[6].

Dictionarul de psihologie[7] face o distinctie intre aptitudine care rezulta dintr-un potential si se demonstreaza prin facilitate in invatare si executie si capacitate ca o aptitudine implinita care s-a consolidat prin deprinderi rezultate din exercitiu si s-a imbogatit cu o serie de cunostinte adecvate.

Pentru ca potentialul sa fie valorificat si dezvoltat ca un sistem operational, sunt necesare:

- maturizarea organismului si a sistemului nervos central;

- adaptarea la mediul natural si social in conditiile unor necontenite interactiuni dintre subiect si ambianta;

activitatea si invatarea prin care sistemele operationale se organizeaza progresiv si se construiesc la diverse niveluri calitative.

In cadrul aptitudinilor, un rol deosebit il au aptitudinile generale, iar dintre acestea se remarca inteligenta.

Termenul de inteligenta provine din latinescul 'inteligere' care inseamna a relationa, a organiza, si de la cuvantul 'interlegere', care desemneaza stabilirea de relatii intre relatii. Astfel, chiar terminologia sugereaza faptul ca inteligenta depaseste gandirea care se limiteaza la stabilirea de relatii intre insusirile esentiale ale obiectelor si nu se refera la relatiile intre relatii.

Atunci Cand vorbim de inteligenta ca 'un sistem complex de operatii care conditioneaza mediul general de abordare si solutionare acelor mai diverse sarcini si situatii problematice' se au in vedere operatii ca:

- adaptarea la situatii noi;

- generalizarea si deductia;

- anticiparea consecintelor;

- compararea rapida a variantelor de actiune si alegerea celei optime;

- rezolvarea usoara si rapida a unor probleme cu grad ridicat de dificultate. Toate acestea releva cel putin trei caracteristici fundamentale ale inteligentei:

- capacitatea de a solutiona situatii noi, caci cele vechi, familiarizate, sunt solutionate cu ajutorul deprinderilor si obisnuintelor;

- rapiditatea, supletea, mobilitatea inteligentei;

- adaptabilitatea adecvata si eficienta in imprejurari noi.

Prin aceste insusiri, inteligenta apare ca o calitate a intregii activitati mintale, ca o expresie a organizarii superioare a tuturor proceselor psihice (intelectuale, afectiv motivationale, volitive).

Caracterul. Latura relational-valorica a personalitatii[8] in greaca veche, 'caracter' inseamna tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifica fizionomia, infatisarea individului, luat sub aspectul trasaturilor sale psihice spirituale, pe care le deducem din modelul sau propriu de a se comporta in activitatile si in relatiile sale sociale. Este, deci, o fizionomie spirituala prin care omul se prezinta ca o individualitate irepetabila, ce-1 deosebeste de altii, asa cum se deosebeste prin infatisarea sa fizica.

Particularitatile de caracter prezinta o anumita constanta sau stabilitate, altfel chiar existenta caracterului ar fi contrazisa.

In sens larg, caracterul este un mod de a fi un ansamblu de particularitati psiho-individuale ce apare ca un portret psihic global. In aceasta viziune, termenul de caracter ne apare sinonim cu cel de personalitate.

Caracterul insumeaza trasaturi sau particularitati privind relatiile pe care subiectul le are cu lumea si valorile dupa care el se conduce. Este un sistem relational-valoric si de autoreglaj.

In sistemul de personalitate, caracterul reprezinta latura relational valorica, este, in principal, un ansamblu de atitudini si valori. Corespunzator identificam si patru tipuri de atitudini:

- atitudinea fata de lume (patriotismul);

- atitudinea fata de munca (harnicie);

- atitudinea fata de proprie persoana (demnitatea, exigenta fata de sine);

- atitudinea fata de oameni (increderea in oameni).

Relatii intre structurile de personalitate[9]

Relatia temperament-caracter a fost considerata diferit:

a) unii autori, neputandu-le diferentia, au recurs la amestecul lor;

b) altii, considerandu-le total diferite, le-au separat, afirmand ca intre ele nu exista relatii;

c) altii au facut referire la legatura dintre ele;

d) ultimii au considerat ca influentarea reciproca se manifesta astfel:

1. Temperamentul influenteaza caracterul in urmatoarele situatii tipice:

- temperamentul coreleaza modul de exprimare, de manifestare in temperament a trasaturilor caracteriale; de exemplu, exigenta fata de sine este o trasatura de caracter intr-un fel manifestata la coleric si in altul la sangvinic;

- temperamentul predispune la anumite manifestari caracteriale; in cazul tipului coleric este evidenta predispunerea la o anumita instabilitate caracteriala;

PROIECT: Infractiuni de serviciu sau in legatura cu serviciul PROIECT: Ipoteca mobiliara asupra mobilelor detinute de soti

- temperamentul avantajeaza sau provoaca dificultati in formarea unor trasaturi de caracter; echilibrul sangvinului si flegmaticului influenteaza pozitiv formarea unor trasaturi de caracter, in timp ce neechilibrul excitativ al colericului actioneaza negativ asupra formarii trasaturilor de caracter.

2. Influenta caracterului asupra temperamentului consta, in principal, in con­trolarea si reglarea acestuia din urma, in urmatoarele situatii:

- caracterul retine, inhiba anumite insusiri temperamentale, mai ales pe acelea care au in plan comportamental efecte diferite;

- caracterul mascheaza si compenseaza temporar trasaturile temperamentale care au efecte negative in plan comportamental;

- caracterul valorifica la maximum trasaturile de temperament care in plan comportamental au efecte pozitive.

In concluzie, cele doua subsisteme ale personalitatii detin fiecare o anumita putere asupra celeilalte.

Relatia aptitudini-caracter, ca relatie de influentare reciproca:

1. Caracterul, prin sistemul sau atitudinal, favorizeaza sau defavorizeaza pune­rea in valoare a capacitatilor.

Nu de putine ori, datorita lipsei unui caracter bine format, multe potentialitati, sau premise raman in stare latenta sau cele existente deja nu sunt valorificat maximal; prin urmare, caracterul valorizeaza aptitudinile. Cand atitudinile sunt adecvate aptitudinilor, atunci influenta este pozitiva, aptitudinile realizandu-se la un nivel performantial.

2. Influenta aptitudinilor asupra caracterului.

Aptitudinile modifica atitudinile caracteriale. Acest fapt are loc atunci cand ele sunt integrate in caracter. Daca un om isi identifica, fie si accidental, inclinatiile spre o anumita activitate, usurinta cu care o poate realiza, placerea pe care o resimte in urma rezultatelor obtinute ii va schimba total atitudinea fata de acea activitate.

Relatia temperament-aptitudini, ca relatie de influentare reciproca:

1. Temperamentul nu constituie decat o premisa extrem de generala in raport cu aptitudinile.

Temperamentul nu predispune sau predetermina aptitudinile, dovada fiind formarea uneia si aceleiasi aptitudini pentru orice temperament sau a mai multor aptitudini pe acelasi temperament. Cu toate acestea, temperamentul poate avantaja sau provoca dificultati in formarea aptitudinilor, acestea din urma putand fi depasite prin antrenament sau compensare. Pe de alta parte, modificarea manifestarilor temperamentale este de natura sa conduca la manifestarea aptitudinilor.

In concluzie, se considera ca intre structurile personalitatii exista urmatoarele tipuri de relatii:

- ierarhizare cu dominanta clara a caracterului asupra celorlalte doua si cu capacitatea acestuia de a le regla si valorifica maximal;

- interinfluentare;

- rol de compensare: aptitudini-caracter;

- feed-back: efectele produse de o latura in alta se repercuteaza chiar asupra laturii care le-a generat.

Bolile psihice ale infractorului[10]

Omul este alcatuit din trup si suflet, care se intrepatrund si se interconditioneaza. In viata sa normala, psihicul este coordonatorul vietii persoanei umane. Rezulta ca orice atingeri (tulburare sau boala) ale acestuia pot avea grave consecinte asupra manifestarilor exterioare.

Apare atunci evident ca trebuie definita sanatatea, prin care suntem atat de particular si imperativ legati de existenta.

Vechea definitie - echilibru intre organism si factorii de mediu - este ambigua. S-a relevat in acest sens ca definirea unei notiuni nu are sens sa fie facuta prin alte trei concepte la fel de abstracte. Dupa E. Pamfil si D. Odogescu, 'cota de normalitate din fiecare individ se numeste sanatate '. S-a observat ca spiritul este mult mai vulnerabil decat corpul si ca bolile mintale (ale spiritului) sunt mai numeroase decat bolile trupesti. Bolile psihice ale infractorului pot afecta respon­sabilitatea acestuia si de aceea se impune trecerea lor in revista cu indicarea celor care inlatura raspunderea penala.

Nevrozele[11]

Nevrozele reprezinta tulburari psihopatologice de intensitate medie, insa cu o durata semnificativa (luni, ani). Ele se manifesta prin intense suferinte subiective, inhibitii variate si tendinta la dependenta. Simptomele sunt: anxietate, fobie, obsesie, depresie, astenii. In geneza lor isi fac loc o serie de cumulari ale factorilor psihosociali specifici: esecuri, frustrari, conflicte intrapsihice, stres interpersonal continuu, lipsa de satisfactii. Mai contribuie si alti factori: epuizarea biopsihica recenta (cateodata cu slabirea sistemului nervos vegetativ), ciclurile vietii si crizele acestora, cumularea de traume.

De regula, nevroza este progresiva in raport cu instalarea, ceea ce o conditio­neaza, nefiind sesizabil decat partial atat pentru bolnav, cat si pentru pacient. Formele de nevroza sunt: neurastenia (corespunzand nevrozei fobico-obsesive, in prezent descrise ca doua entitati separate: nevroza fobica si cea obsesiva), isteria.

Nevrozele, cand sunt la originea unor tulburari de comportament, se considera ca bolnavul este in cvasitotalitatea cazurilor responsabil.

Psihopatiile[12]

Psihopatia este o boala a personalitatii care se manifesta prin tulburari de afectivitate, comportament sau caracter. Psihopatiile sunt situate intre nevroze si psihoze, in evolutia carora se asista, pe langa suferinta, la manifestari de inadapta­bilitate sociala. Anormalitatea psihopatului este determinata de comportamentul sau anormal si antisocial, el nerespectand normele sociale si etice impuse de societate. Daca acela care este afectat de o nevroza isi traieste suferinta datorita conflictelor interioare, psihopatul o arunca asupra altora, facandu-i pe acestia sa sufere.

Din diversitatea de simptome care caracterizeaza psihopatia, putem sa ne oprim asupra a patru esentiale[13]:

- inadaptabilitatea la norme si la constrangerile societatii printr-o instabilitate funciara si incapacitatea suportarii lor;

- reactivitatea impulsiva, dezordonata si imprevizibila;

- incapacitatea de a valorifica experientele anterioare triste, existand astfel tendinta repetarii actului antisocial;

- existenta unei stari de disconfort somato-psihic care se vrea depasita prin comportamente sociopate: drogare, care duce la toxicomanie, sau cautarea unor senzatii inedite si violente.

Savarsind faptele cu discernamant, psihopatul nu poate fi exonerat de raspunderea penala. Forme de psihopatii: astenica, cicloida, paranoida, isterica, schizoida etc.

Psihozele

Psihoza constituie o boala psihica ale carei manifestari sunt grave tulburari ale afectivitatii, gandirii sau comportamentului, de care cel in cauza nu este constient. Psihozele endogene, cum mai sunt denumite, apar fara sa aiba un suport actual evident. Cu toate acestea, nu poate fi exclus determinismul, care nu poate fi incadrat in schema tipica, liniar-carteziana, a cauzalitatii. Ipotezele care au considerat factorii genetici responsabili nu pot fi inlaturate, acestia jucand un rol, insa corelatia factori genetici-boala nu a fost clarificata pana astazi.

Predispozitia pentru psihoza este intiparita profund in structura persoanei. Persoana devine vulnerabila in urma unui proces in care se cumuleaza progresiv, in timpul ontogenezei, diversi factori, de la cei genetici pana la influentele subliminare. Simptomele acesteia sunt:

- delir (convingere patologica intr-o idee aberanta si care nu poate fi mo­dificata prin argumente, ea acapareaza preocuparile si determina un comportament anormal);

- halucinatie;

- depresie, insa una grava, careia i se alatura modificari de bioritm;

- stare maniacala, contrara celei precedente; depersonalizare;

- lipsa de interese, dorinte, initiative spontane;

- indiferenta fata de tot si de toate (de sine, de lume);

- dezorganizare in planul ideilor, al vorbirii si comportamentala.

Forme: psihozele schizofrene, psihozele delirante (psihoza paranoida, parafrenii, paranoia), psihozele afective periodice. Din cauza gravelor tulburari (de cunoastere, de psihoze nu pot intelege si nici aprecia starea in care se gasesc, nu pot stabili relatii cu mediul, iar comportamentul lor este aproape in totalitate destructurat.

Clasificarea infractorilor. Tipologii

Cei care au studiat problemele criminalitatii s-au preocupat in mod deosebit de elaborarea unor tipologii, ajungandu-se ca de numele fiecarui criminolog remarcabil sa se lege o clasificare proprie. Aceste clasificari sunt instrumente de lucru, mijloace care ajuta la o anumita directionare a activitatii; de prevenire si combaterea comportamentelor criminale, precum si la individualizarea proceselor de reeducare si reintegrare sociala.

Sub aspect normativ-juridic ar putea fi amintite mai multe clasificari influentate de:

a) gradul de constientizare si control al comportamentului criminal:

infractori normali;

infractori anormali; 

b) varsta infractorului:       

- infractori minori;                

infractori majori;

c) repetabilitatea actelor criminale:      

- infractori primari sau nerecidivisti;

infractori recidivisti.

Infractorii ocazionali sau situationali sunt: socialmente, adaptati si nu au de-a face cu justitia decat printr-un concurs particular de imprejurari, marea lor majoritate reintegrandu-se social si nerecidivand. Principala deosebire dintre infractorii de cariera si cei ocazionali este ca prima cauta si provoaca situatiile infractionale, pe cand ocazionalul este, de obicei, produsul circumstantelor.         

Caracteristicile generale ale criminalilor situationali sunt:         

- individul a fost confruntat cu o situatie care a solicitat actiunea;

- individul a ales actiunea care constituia violarea legii;

- persoana a fost prinsa, judecata, condamnata primind statutul de criminal;

- pana la comiterea infractiunii, criminalul s-a supus sistemului judiciar al societatii.

In functie de caracteristicile contextuale se pot diferentia trei grupe de infractori:

- datorita unei situatii emotionale: crima pasionala sau din gelozie;

- datorita unei situatii financiarei fraude, delapidari, falfalsificari;siftcan;

- datorita unor situatii politice.

Infractorii de cariera se caracterizeaza prin antisocialitate, inadaptabilitate sociala si preocuparea de a-si organiza metodic actul infractional. Nu de putine ori, asemenea infractori sunt inteligenti, prevazatori, activi. Sub aspect temperamental si caracterial sunt plini de initiativa, calmi hotarati, iar in ceea ce priveste afectivitatea sunt reci, insensibili emotional, sunt permanent nesatisfacuti si nu-si pot amana satisfactiile imediate. Criminalii de cariera sunt, de obicei, formati si socializati in directia comiterii crimei, intr-un sistem de valori, norme, reguli si 'definitii' ale unor acte comportamentale diferite de cel utilizat de majoritatea populatiei.

In cadrul categoriei criminalilor de cariera se poate produce o ''specializare', in sensul ca unii criminali devin 'profesionisti' in comiterea unui anumit gen de infractiuni. Caracteristicile principale ale criminalului de cariera profesionist sunt:

- infractiunea este modul sau de castigare a existentei, din acest punct de vedere nediferentiindu-se de criminalul de cariera ordinar; obiectivul sau principal il constituie castigurile financiare si, de aceea, nu se implica in savarsirea crimelor cu violenta, cu exceptia cazului cand violenta este specialitatea sa;

- este un specialist, spre deosebire de criminalul ordinar; deoarece este inalt specializat, este capabil sa-si planifice actiunile, sa-si aleaga victimele, sa stearga urmele si sa-si indeplineasca planul de comitere a infractiunilor in asa fel incat sa evite depistarea ei;

- este 'format', avand deprinderi si abilitati ca urmare a unui proces de formare de specialitate; 'profesorii' lui sunt, de obicei, infractori profesionisti mai varstnici;

- este foarte probabil recrutat din randul ocupatiilor tehnice si profesionale, decat din randul infractorilor de cariera sau al delincventilor juvenili;

- este, de obicei, normal din punct de vedere psihologic, intre el si populatia normala existand diferente nesemnificative in planul reactiilor si atitudinilor emotional-afective; este, in general, pregatit pentru arest si judecata; in mod probabil cunoaste un avocat, putand avea sume de bani puse deoparte pentru plata acestuia si a cheltuielilor de judecata;

- planifica actiunea infractionala mult mai amplu decat o face criminalul de cariera ordinar; studiaza cu atentie locurile calculeaza riscurile, elaboreaza strategii.

In ceea ce priveste crima prin violenta, Yablonski[14] considera ca pot fi diferentiate patru categorii de violenta;

- violenta legala, rationala, aprobata, de exemplu actiunile militarilor in razboi, ofiterii si cadrele din politie, jucatorii unor sporturi dure, agresive;

violenta ilegala, rationala si aprobata, in acest caz un rol important il joaca sanctiunea si suportul social; multi tind sa aprobe violenta unui sot inselat asupra concubinului sotiei, raspunsul la o insulta sau la actiunile de patare a onoarei, raspunsul agresiv al unei sotii asupra sotului care o terorizeaza pe ea sau pe ceilalti membri ai familiei;

violenta ilegala, neaprobata, rationala, constand in fapte ilegale, neaprobate, dar care au o anumita ratiune in contextul criminal (omuciderea in cadrul unor crime organizate poate avea o ratiune pentru faptuitori).

violenta ilegala, neaprobata, irationala, prezenta in cazul crimelor bizare, lipsite de sens.

Levis Yablonski, folosind drept criteriu modul in care personalitatea infrac­torului afecteaza comportamentul lui criminal, diferentiaza patru categorii de criminali:

criminali socializati;

criminali nevrotici;

criminali psihotici;

criminali sociopati.

Criminalii socializati sunt cei care prezinta tulburari emotionale mai mari decat orice persoana care nu a comis infractiuni; ei devin criminali datorita impactului contextului social in cadrul careia invata reguli si valori deviante. Acesti criminali se indreapta cu predilectie spre violarea proprietatii.

Criminalii nevrotici comit, in general, acte infractionale datorita convulsiilor nevrotice; spre deosebire de psihotic, nevroticul nu vede lumea in mod distorsionat, el fiind constient ca exista ceva rau in comportamentul si gandirea sa. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea exprimata direct sau indirect, prin manifestari ca: orbirea, surzenia, istovirea, frica inexplicabila fata de unele obiecte sau situatii, in forma unor activitati compulsive, precum comiterea unor infractiuni de tipul cleptomaniei, piromaniei, furtul din magazine, prin urmare, criminalii neurotici devin criminali datorita distorsiunilor ce exista la nivelul personalitatii acestora, precum si perceperii, deformate a lumii din jurul lor.

Criminalii psihotici sunt indivizi cu serioase probleme de personalitate care au o perceptie complet distorsionata asupra realitatii sociale si lumii din jurul lor. Spre deosebire de criminalii socializati, psihoticii nu-si planifica crimele, dar, datorita perceptiei gresite asupra realitatii, gandurilor lor iluzorii si inselatoare, sunt determinati sa comita crime. Inclinatia acestora spre acte de violenta, inclusiv omorul, ii determina sa comita cele mai bizare si lipsite de sens acte antisociale.

Criminalii sociopati sunt caracterizati ca avand o personalitate egocentrica. Ei au o compasiune limitata fata de altii sau nu au deloc si de aceea pot victimiza pe altii fara sa simta, un minim de sentiment de anxietate sau de vinovatie.

Inspirandu-se din analiza psihiatrica clasica, V. Dragomirescu[15] considera ca personalitatea poate fi incadrata in una din urmatoarele cinci categorii:

- personalitatea matura sau imatura;

- personalitatea nevrotica;

- personalitatea psihopatica sau dizarmonica;

- personalitatea psihotica;

- personalitatea dementiala.

Unele din aceste categorii pot prezenta un grad mare de risc social in ceea ce priveste orientarea comportamentului in directie antisociala.

Jean Pinatel incearca o clasificare a infractorilor din punct de vedere fenomenologic in homotropi si politropi.

Homotropii sunt infractorii care comit aceleasi infractiuni si folosesc acelasi mod de operare[16]. Aici se incadreaza recidivistii profesionisti, pentru care infractiunea a devenit o profesie, iar riscul de a fi prins este considerat un risc profesional.

Politropii sunt infractori care comit diferite infractiuni in modalitati diferite. Una dintre tipologii distinge urmatoarele categorii de infractori:

Cei cuprinsi in tipuri nedefinite:

- caracteriali, a caror trasatura esentiala o constituie tulburarile de conduita, de natura educationala, psihopatica sau neuropatica;

- perversii, caracterizati prin lipsa de afectivitate, de moralitate, de intimidare, cat si prin nevoia de a face rau din placere, prin egocentrism, orgoliu nelimitat, gelozie;                                                            

- debilii mintali, care nu depasesc din punct de vedere intelectual varsta de zece ani): idiotii au varsta intelectuala de 0-2 ani, imbecilii - de 3-6 ani, debilii - de 7-10 ani); debilii se caracterizeaza prin instabilitatea atentiei, lipsa discernamantului, credulitate; sugestibilitate; din aceasta categorie, cei pasivi nu au relevanta, spre deosebire de cei activi si agresivi;

- alcoolicii sau toxicomanii.

Cei cuprinsi in tipuri definite:

- profesionistii, echilibrati temperamental, cu o dotare aptitudinala care le permite sa faca fata unor situatii complexe, iar din punct de vedere afectiv -caracterizati prin superstabilitate, insensibilitate, egocentrism;                 

- ocazionalii, indivizi socialmente adaptati, nu ajung sa aiba de-a face cu justitia decat in situatii deosebite, in general acestia nu recidiveaza. Acest grup se subdivide in pseudocriminali, indivizi care comit delicte involuntare, din neglijenta, ignoranta sau in mod fortuit, si criminali pasionali.

Aspectul cel mai important legat de incercarea de a surprinde caracteristicile tipice ale personalitatii criminale vizeaza dificultatea diferentierii nete intre personalitatea infractorului si cea a noninfractorului, intrucat personalitatea indi­vidului uman, indiferent de statutul ei din punct de vedere juridic (infractor sau noninfractor), este mai mult sau mai putin contradictoriu structurata, trasaturile negative coexistand cu cele pozitive.

Dar, asa cum ar parea la prima vedere, proportia acestor trasaturi nu coreleaza intotdeauna pozitiv cu 'statutul' juridic al persoanei: este posibil ca la nivelul unei persoane, chiar daca a comis o infractiune, proportia trasaturilor pozitive sa domine si, pe de alta parte, este posibil ca la nivelul altei persoane care nu incalca legea penala suma trasaturilor negative (agresivitatea, impulsivitatea, nesinceritatea) sa predomine si ea sa fie foarte activa in a incalca normele juridice nonpenale: contraventii, sanctiuni disciplinare si asa mai departe.

Pentru exemplificare, se vor detalia cateva din cele mai semnificative tipuri:

Criminalul agresiv (violent)

Un tip de criminal despre care in criminologie s-a scris si se scrie mult este criminalul agresiv, autor de crime violente, brutale si cu consecinte individuale si sociale multiple (de exemplu, omoruri simple ori calificate, lovituri cauzatoare de moarte, vatamari corporale simple sau grave etc), apartin acestei categorii si faptele de distrugeri de bunuri, cauzatoare de pagube materiale si morale grave (incendieri, inundari intentionate etc), se socotesc acte de violenta si agresiunile si actele cu caracter moral care, lovind in demnitatea omului, lovesc in moralul si constiinta profunda a omului (de exemplu, unele calomnii grave, unele violente morale continue, care imping victima spre sinucidere).

Unii autori vorbesc despre un tip de criminal, numindu-1 criminal pervers. Nu exista certitudinea ca este vorba de unul si acelasi tip de criminal - cu doua denumiri. Criminalul agresiv s-ar defini prin acte criminale comise prin agresivitate, pe cand criminalul pervers s-ar defini prin acte perverse, acte care au la baza o perversiune, care este, in unele privinte, ceva de natura anormala si uneori patologica. In aceasta ipoteza exista, pe de o parte, criminalul agresiv, care este un tip, in mai multe privinte, emotiv-activ, mintal, oarecum un om normal, cu tendinte agresive, violente si autor de crime simple, comune, si, pe de alta parte, criminalul pervers, care este un tip in multe privinte emotiv-activ cu tulburari caracteriale, cu tendinte perverse si autor de crime grave si deosebit de grave, cum este omorul prin cruzime, omor al mai multor persoane deodata.

Criminalul achizitiv

In dreptul penal, in legatura cu comiterea diferitelor tipuri de infractiuni, un loc important il detine criminalul, mai exact criminalii care comit crime contra proprietatii, contra bunurilor, valorilor banesti etc.

Acceptandu-se mai multe tipuri de criminali, aici este vorba de criminalii care comit diferite furturi (furt simplu, furt calificat), talharie (simpla ori calificata), abuzul de incredere (insusirea, dispunerea ori refuzul de a restitui un bun mobil al altuia), inselaciunea (inducerea in eroare in scopul obtinerii unui folos material), tulburarea de posesie a unui imobil (ocuparea, desfiintarea ori stramutarea semnelor de hotar) aflat in posesia altuia, delapidarea (insusirea, folosirea ori traficarea) de catre un functionar ori salariat de bani, valori sau alte bunuri. Tot aici citam si infractiunile de fals (falsificarea de monede, titluri de credit, cecuri ori alte valori asemanatoare etc, falsificarea de timbre, marci, valori straine), detinerea de instrumente in vederea falsificarii de valori. Am putea adauga aici, de asemenea, infractiunile de fals material in inscrisuri oficiale (falsul, contrafacerea scrierii ori a subscrierii ori alterarea lor), falsul intelectual (atestarea unor fapte sau imprejurari necorespunzatoare adevarului), falsificarea de inscrisuri sub semnatura privata. Mentionam si unele infractiuni la regimul stabilit pentru anumite activitati economice (specula, inselaciune la masuratoare, inselaciune la calitatea marfurilor). In sfarsit, apartin aici unele infractiuni de serviciu sau in legatura cu serviciul, precum sunt: luarea de mita (fapta functionarului care pretinde, primeste bani ori altfel de foloase) in scopul de a indeplini ori a nu indeplini un act de serviciu, darea de mita (promisiune, oferirea sau darea de bani, foloase), in modurile si scopurile de mai sus.

In stiinta dreptului penal si in practica judiciara penala, ca si in criminologie, autorii acestor crime (infractiuni) au primit denumiri dupa numele crimei savarsite, anume: hoti (pentru furt), talhar (pentru talharie), sarlatan (pentru inselaciune), delapidator (delapidare), falsificator (pentru fals), mituitor, traficant de influenta, mituit, speculant etc. (pentru acte de coruptie). in criminologie si in psihologie criminala, unii din acesti criminali au si denumiri si mai detaliate, precum hoti de buzunare, hot de bijuterii, hoti din hoteluri si altele. Despre unii din aceste tipuri de criminali, in criminologie s-au facut studii interesante si meritorii, anume despre tipul hotului.

Toti autorii acestor crime au cateva trasaturi comune, anume:

- efectueaza actiuni ce privesc bunurile, valorile materiale;

- actiunile constau in luarea, insusirea, folosirea acestora;

- in scop de castig, de apropriere in folos propriu; acest lucru este valabil pentru furturi, delapidari, falsificari, cumparatori si asa mai departe.

Asa fiind, toti criminalii acestia trebuie sa se caracterizeze nu numai prin obiectul infractiunii (bun mobil, valori), ci prin trasaturile, prin motivele care stau la baza acestor crime. Din acest punct de vedere, toti acesti criminali se aseamana si formeaza un tip de criminal, caracterizat prin tendinta de luare, de achizitionare de bunuri, valori. Resortul comun si principal la acest tip de criminal este tendinta de luare, adunare, insusire de bunuri de tot felul. Acest tip de criminal se numeste tipul criminalului achizitiv, criminalul care isi aduna bunuri in scop personal, in scop de castig, in scop de intretinere, imbogatire etc.

Tendinta de a aduna bunuri (alimente, de a avea adapost etc.) este o tendinta biologica importanta si este comuna animalelor (cele ce aduna alimente) si oamenilor (provizii, bani etc). Ea este o tendinta a tuturor oamenilor, cinstiti si necinstiti, criminali si necriminali, cu mentiunea ca la oamenii cinstiti, necriminali, aceasta tendinta are anumite limite, pe cand la criminali ea nu respecta asemenea limite, acestia operand cu metode neadmise de constiinta sociala, juridica si de lege, prin inselaciune, prin violenta, talharie, prin abuz de incredere, prin falsificare etc. In aceasta situatie putem vorbi de tipul criminalului achizitiv ca tip comun, ca gen, si de tipuri de talhar, hot, sarlatan, falsificator, mituitor si alte subtipuri, ca specii de criminal achizitiv.

Criminalul caracterial

In criminologia contemporana, alaturi de criminalul agresiv, nervos, alti autori citeaza si mentioneaza criminalul caracterial. In psihologie si in criminologie, prin caracter se intelege o anumita structura a afectivitatii, o anumita structura a 'tendintelor de natura afectiva, care dirijeaza reactiile si activitatea individului in conditiile mediului'. Este vorba de organizarea, de asezarea vietii psihice afective, a diferitelor tendinte, impulsuri, sentimente. Aceasta inseamna ca fiecare om, inclusiv criminalul, are, mai intai, un caracter psihologic, in functie de tendinta afectiva dominanta; de exemplu, caracterul egoist, avar, achizitiv al celui ce aduna, achizitioneaza bani, bunuri, in mod exagerat, caracterul agresiv al celui care domina si combate, caracterul erotic la care domina tendinta sexuala erotica etc.

In literatura de specialitate, criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri:

a) criminali psihopatici care, la randul lor, sunt: tipul orgolios (paranoic), caracterizat prin orgoliu, vanitate, trufie, incredere oarba in sine, desconside­rare a altor oameni, revendicativ, suspicios si in conflict cu alti oameni, comite acte de violenta etc; tipul pervers, nemilos, lipsit de afectivitate si in conflict cu alte persoane, comite acte infractionale de cruzime; tipul nervos (hiperemotiv), caracterizat prin excitabilitate, iritabilitate excesiva si greu de adaptat social, comite acte de conflict (certuri, calomnii etc); tipul oscilant, agitat si schimbator (cicloid), caracterizat prin multa miscare, de la agitatie la stari depresive, in societate nu inspira incredere si comite acte de violenta oii neglijenta; tipul schizoid (introvertit), retras si pasiv, comite acte de imprudenta;

b) criminali psihonevrotici care, la randul lor, sunt de mai multe feluri, si anu­me: tipul psihastenie, caracterizat prin stari de indoiala, teama, inactiune, omisiuni penale; tipul neurastenic, cunoscut ca om sensibil la oboseala, dureri corporale, insomnie, ipohondru, tipul isteric bolnavicios, crize nervoase etc.

Criminalul lipsit de frane sexuale

Infractiunile in legatura cu viata sexuala sunt dintre cele mai periculoase si cu urmari individuale si sociale la fel de periculoase. Violul, adica raport sexual cu o persoana prin constrangerea acesteia ori aflata in imposibilitate de a se apara sau de a-si exprima vointa (art.197 C.pen.), raportul sexual cu o minora, incestul ori coruptia sexuala produc indignare si proteste. Astfel de fapte sunt comise de persoane lipsite de simt moral si grija fata de victima, de catre persoane brutale si lipsite de puterea de stapanire a impulsului sexual. Ele alcatuiesc un tip special de criminal, denumit de Seeling criminal lipsit de frane sexuale. Criminalii care apartin acestui tip sunt numai aceia care comit acte legate de viata sexuala, de exemplu un act de viol, de incest, de sadism etc. Nu apartine acestei categorii criminalul care comite un omor din gelozie sau un ultraj contra bunelor moravuri.

Viata sexuala este legata de instinctul, de impulsul sexual, care vizeaza o persoana de sex opus sau de acelasi sex si care este o necesitate fireasca si permisa. Dar ea este, intr-o societate civilizata, reglementata in asa fel incat sa-si indeplineasca functiile firesti, continuitatea speciei umane. Ea este permisa intre barbat si femeie, pe baza de liber consimtamant. Raportul sexual nu este permis fata de o minora ori fata de rude (frati-surori, parinti-copii). Nu este permis intre persoane de acelasi sex sau acte nefiresti ori prin mijloace brutale, sadice etc. Cei ce incalca asemenea interdictii devin criminali prin lipsa de frane sexuale.

Criminalii acestia sunt de mai multe feluri si se caracterizeaza prin anumite trasaturi biologice si psihologice specifice. In regula generala, exercitarea functiei sexuale este fireasca, libera si permisa. Ea este insa reglementata si i se aduc unele limite, unele opriri, care sunt de doua feluri: unele cu privire la anumite persoane (minori, rude apropiate, persoana de acelasi sex etc.) si altele cu privire la mijloacele de exercitare a actului sexual (de exemplu, nu-i permisa constrangerea, brutalitatea, perversiunea) sau cu privire la obiect (persoane de acelasi sex).

In acest cadru de permisiuni si interdictii de exercitare a trebuintei sexuale, persoanele care incalca un asemenea cadru se delimiteaza, aparand mai multe categorii de infractori sexuali, si anume:

- cei ce savarsesc fapta fata de minore pana la 14 ani, unde este vorba de o nematurizare completa a minorei, intr-o buna masura inca un copil; infractorul se caracterizeaza prin violenta, brutalitate, care, la randul ei, se datoreaza unor impulsuri oarbe, unei lipse de afectivitate, mila fata de copii si, mai ales, unei lipse de frane sexuale, de stapanire de sine si de vointa. S-ar putea ca exercitarea instinctului sexual fata de minore sa se datoreze unei tulburari caracteriale privind preferinta pentru persoane minore, unei stari patologice in persoana violatorului;

- cei ce savarsesc fapta fata de persoane profitand de imposibilitatea de a se apara ori de a-si exprima vointa; si aici este vorba de lipsa de mila, de brutalitate si de lipsa de frane sexuale;

- cei ce savarsesc fapta fata de rude apropiate (tata - fiica, frate - sora), unde explicatia poate sa consiste in conditii familiale de crestere (in conditii de promiscuitate, dormitul in acelasi pat, conditii de educatie negativa etc.), care i-au apropiat pe parteneri la actul sexual. Aici se pot dezvolta unele complexe psihice care sa duca la stari anormale, chiar patologice. In aceste cazuri nu exista nici frane sexuale, nici acte de vointa si stapanire de sine;

- cei ce savarsesc fapta fata de un partener de acelasi sex (homosexualitate, lesbianism); aici este vorba de o deviere anormala a instinctului sexual de la un partener de sex opus la un partener de acelasi sex; cercetarile psihiatrice in aceasta materie n-au emis o ipoteza ereditara, care ar avea o explicatie clara, desi asa ceva nu este exclus; se pare, totusi, ca ipoteza dobandirii unei astfel de devieri este mai credibila in tot cazul, este vorba de ceva patologic;

- o ultima categorie este formata din criminalii care savarsesc crime contra vietii sexuale prin procedee si mijloace cu totul anormale, patologice, anume:

- sadicul, prin care se intelege individul care poate satisface impulsul lui sexual numai facand pe partenerul lui sexual sa sufere (sa fie batut, chinuit etc); este vorba mai intai de suferinte fizice (batai, flagelari), dar si de suferinte morale (umiliri, torturi morale); uneori, sadicul isi poate consuma actul sexual prin omorarea partenerei;

- masochistul, care poate avea raport sexual numai daca el insusi est, chinuit, torturat, daca este facut sa sufere (sa fie ranit, insangerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplica unui tert torturi, raniri.

Criminalul profesional

In teoria si practica dreptului penal se vorbeste adesea despre criminalul de profesie, desemnat astfel prin aceea ca face din infractiune un mijloc de existenta, indeletnicire (de exemplu, escrocul profesional, hotul de buzunare, prostituate etc). Problema a fost preluata de criminologie, iar astazi, in cadrul tipurilor de criminali, s-a cuprins si criminalul profesional. In societatea zilelor noastre, existenta  crimei organizate, ca si criminalitatea legata de droguri cuprind multi criminali-profesionali.

Criminalul profesional este persoana refractara muncii intr-un cadru legal, care savarseste infractiuni in mod sistematic in scopul castigarii resurselor de trai. Seeling numeste acest tip de criminal, criminal refractar muncii. Refuzul muncii cinstite si legale apare ca o trasatura esentiala a acestui tip de criminal. Criminalii profesionali sunt de doua feluri: criminalul profesional pasiv sau parazit social si criminalul profesional activ, dinamic si organizat. Criminalul profesional pasiv este persoana care nu munceste si nu-si castiga existenta din munca, ci din savarsirea de infractiuni, prin practicarea unor activitati parazitare, precum cersetoria, vagabondajul, prostitutia, jocuri de noroc etc.                              

Ceea ce caracterizeaza pe acest infractor, sub aspectele de personalitate, sunt:

- un nivel de inteligenta scazut, capacitate redusa de rezolvare a dificultatilor zilnice de viata; nivelul de inteligenta se acordeaza cu nivelul de instructie scolara, care se rezuma la scoala intrerupta ori la cateva clase elementare. Prezinta o structura caracteriala labila, pronuntata, fiind si tendinta spre supunere si ascultare fata de alte persoane; in plus, o vointa slaba si stapanire de sine oscilanta.

Criminalul profesional activ si organizat, care, de asemenea, isi castiga existenta din savarsirea de infractiuni, dar din infractiuni de alta natura si mai complexe, cum sunt: infractiunea de furt de buzunare, traficul de persoane, falsificarea de bani sau inscrisuri, uz de fals etc; acesti infractori, de cele mai multe ori, comit infractiuni in mod organizat, in grup unde se cer pricepere si metode tehnice (ex. furturi prin spargere si chei potrivite, atacuri de camionete de posta, de banci, furturi in trenuri, furturi in magazine, furturi prin efractie, furturi de autovehicule, de mopede, escroci,  'soareci' de hoteluri, trisori, escroci in industrie si comert, contrabanda pe piata neagra, spargeri de case de bani etc).

Ca trasaturi de personalitate, acest tip de criminal este cu un nivel de inteligenta normal sau chiar ridicat, dar, din punctul de vedere al laturii afective, este insensibil si lipsit de simpatie, mila pentru altii, este egocentric, neincrezator si chiar pervers, incapabil de renuntare la o satisfactie imediata, insuficienta controlului de sine, de judecata, de utilizare a experientei trecute, impulsiv etc. In ceea ce priveste abilitatea de a actiona, aptitudinile sale tehnice, el le poseda, le-a invatat si s-a atasat de astfel de activitati. Apucarea insa pe drumul crimei profesionale este ceva ales deliberat si in mod liber, dar poate fi si 'o sfidare, un refugiu, ca urmare a unei deziluzii, a unei frustrari, ca o dorinta de razbunare'.

Personalitatea criminalului profesional activ este si rezultatul unor date ale structurii sale biologice abilitate, aptitudini, indrazneala, raceala afectiva, descon­siderare fata de semeni si ale influentelor de mediu. De regula, criminalul profesional a crescut intr-un mediu infractional sau antisocial, intr-un mediu de afaceri si petreceri.

Criminalul ocazional

In cadrul tipurilor de criminali este mentionat cu insistenta, de majoritatea criminologilor, criminalul ocazional. El este indicat de reprezentantii scolii pozitiviste (Lombroso Garofalo, Ferri), de reprezentantii scolii sociologice (Lacassagne, Tarde, Pop) si este mentionat de criminologii contemporani (J. Pinatel, Sellin, Sutherland, Tulio, de Greef etc),

Pinatel spune despre criminalul ocazional ca este un om adaptat social, cu o conduita conformista, dar care comite o infractiune 'ca urmare a unui concurs particular de circumstante'. Criminalul ocazional comite o fapta criminala impins fiind de factori exteriori, de ocazii speciale. Este, bunaoara, criminal ocazional cel care nimerind intr-o ambuscada, intr-o incaierare, loveste si el; cel care, lasandu-se antrenat de altii, comite un furt, un fals etc

Trasaturile caracteristice ale infractorului ocazional sunt:

- conduita buna, conforma pana la comiterea unei crime;

- aceasta se comite ca urmare a unor imprejurari, factori exteriori, ocazionali;

- criminalul ocazional nu recidiveaza; aceasta ultima trasatura ar fi, de asemenea, un criteriu de deosebire a criminalului ocazional de alti criminali, cum este criminalul profesional ori cel din obisnuinta;

- in sfarsit, criminalii ocazionali reprezinta inca un procent ridicat intre criminali, anume 70-80% din totalul criminalilor.

Criminalul ocazional este cel care comite fapta datorita unei imprejurari; situatii exterioare unei ocazii, insa nu trebuie absolutizata, aceasta idee fiindca nu toti cei care se gasesc intr-o imprejurare critica comit infractiuni, ca unii rezista si se pot stapani.

Criminalul ocazional este de multe feluri si exista o gama intinsa de criminali ocazionali, dupa felul ocaziilor, dupa felul, crimelor savarsite si asa mai departe, incercarile de a face unele delimitari si subdiviziuni n-au lipsit, desi ele sunt criticate.

Astfel, J. Pinatel aminteste urmatoarele feluri de infractori ocazionali:

a) delincventul de ocazie comun care, sub presiunea unor nevoi imediate si in prezenta unor circumstante defavorabile, comite furturi din magazine, incalca ordinea publica ori, pentru obtinerea unor beneficii ilegale, comite actiuni frauduloase;

b) delincventul care comite unele infractiuni sub presiunea unor stari emotive puternice carora nu le poate rezista (de exemplu, manie, furie, jignire etc);

c) delincventul care, urmare a unor conditii defavorabile, sustrage o suma de bani din casieria institutiei unde lucreaza;

d) delincventul care comite un delict din neprevedere (de exemplu, automobilistul care incalca semnele de circulatie, etc).

Criminalul debil mintal

Dupa cum o demonstreaza stiinta psihologiei, nivelul de dezvoltare a capacitatii mintale este de trei feluri: nivelul normal, nivelul subnormal si nivelul peste normal sau superior. Psihologia experimentala a reusit sa masoare cu mijloace stiintifice (testele psihologice?) aceste niveluri si sa le exprime numeric prin coeficienti de inteligenta. In linii mari s-a stabilit ca, in populatia generala; 50% sunt cu o inteligenta normala, 25% - cu o inteligenta slaba, debila, si 25%- cu o inteligenta superioara. Tot stiintele psihologica si criminologica au mai stabilit ca procentul debililor mintali este ridicat in populatia penala, motiv pentru care aceasta este o cauza la producerea criminalitatii si, totodata, existenta unui tip special, anume tipul debilului mintal.

Debilitatea mintala este de mai multe feluri sau grade: una, debilitatea grava, unde se plaseaza debilii mintali cu gradul cel mai de jos de inteligenta (idiotii si imbecilii), cu un coeficient de inteligenta pana la 50, adica egal cu nivelul de inteligenta al unui copil pana la zece ani; alta, debilitatea mintala usoara (marginitii si submediocrii), coeficient de inteligenta pana la 90, in vecinatatea inteligentei normale, egal cu nivelul de inteligenta al unui copil pana la 12-13 ani.

Potrivit numeroaselor date statistice, se dovedeste ca intre criminali este un procent mai mare de debili mintali decat intre necriminali.

S-au facut si unele corelatii intre nivelul de inteligenta si natura infractiunilor comise. Astfel, debilii mintali comit multe incendii (29%), delicte sexuale (21,7%); dimpotriva, infractiuni de omor mai putine (16%); la furtul simplu -14,9%, la furtul calificat-12,9%. Pentru intelegerea infractionalitatii debililor mintali trebuie sase tina seama si de alte aspecte ale personalitatii lor, nu numai de latura mintala. Instabilul, dinamicul ajunge mai usor in conflict cu altii si comite infractiuni; o trasatura specifica debilului consta in limitele restranse de a tine seama de alti oameni, de reactiile acestora. El nu prevede ca altii pot gandi mai bine, ca pot reactiona mai prompt, motiv pentru care el nu se poate adapta. Infractorul debil, odata prins asupra infractiunii, neaga realitatea, neputandu-si da seama ca altii stiu si inteleg mai mult. El judeca lumea dupa nivelul de intelegere, dupa cum omul normal o judeca dupa nivelul lui mai ridicat.

O alta caracteristica este lipsa capacitatii de prevedere a debilului asupra savarsirii si urmarilor crimei, lipsa ce izvoraste si din lipsa notiunii de durata in timp a faptei, notiune care la el este restransa; cum s-a spus, el are un 'orizont temporal' restrans, el lucrand pe durate scurte, pe zile, saptamani, nu pe ani. Din aceasta cauza, el nu prevede exact consecintele faptelor sale.

Vazut mai de aproape, el are, in buna masura, o gandire infantila, concreta; el se descurca greu in activitatea sa si are nevoie de sprijin; viata lui afectiva, de asemenea, este restransa, limitata. El este redus ca viata mintala, la el predomina 'achizitia' de cunostinte, dar nu prelucrarea si elaborarea de solutii proprii in diferitele situatii noi si complicate ale vietii. El este egocentric, vede totul prin prisma proprie, dar nu se poate transpune in situatia altuia si nu poate gandi in situatia altuia. Apoi, nu este constient de sine, nu-si da seama de limitele restranse ale judecatii proprii. Atentia, memoria, reprezentarea sunt sarace, limitate; nu are control de sine, este credul si sugestibil. Pentru toate acestea nu se poate adapta usor la viata sociala. De regula, la aceste deficiente mintale se adauga deficiente caracteriale, instabilitate emotiva si slaba stapanire de sine. De aceea, el devine mai usor un infractor.

Criminalul recidivist

Criminalul recidivist este caracterizat, in general, prin aceea ca el comite in mod repetat crime. Dupa comiterea unei crime, descoperit si pedepsit, comite din nou alte crime. El devine un fel de profesionist in criminalitate. Fenomenul recidivismului, adica existenta unei criminalitati savarsite de persoane care au mai savarsit inainte alte crime, devine o parte importanta a criminalitatii generale. Recidivismul constituie partea cea mai periculoasa a criminalitatii, iar recidivistii reprezinta partea cea mai periculoasa a criminalilor. Recidivistii constituie, oarecum, o parte permanenta, un fel de 'armata permanenta' a criminalilor.

Dupa lege, recidivistii sunt de doua feluri: unii care, dupa ce au fost condamnati pentru prime infractiuni, savarsesc din nou alte infractiuni (recidivisti postcondamnatorii) si altii, dupa ce au executat pedepse pentru prime infractiuni, comit din nou alte infractiuni (recidivisti postexecutorii).

Cateva date statistice, cu titlu de exemplu, cu privire la recidivisti, sunt necesare. Astfel, E. Ferri, citat de Pinatel, sustine ca criminalitatea recidivistilor in Europa, in perioadele studiate, ocupa 50%-60%, in cadrul criminalitatii generale. M. van Benimelen, criminolog olandez din zilele noastre, sustine ca recidivismul reprezinta 30%-35% din criminalitatea generala.

Ca si in cazul celorlalte tipuri de criminali, este necesar sa indicam trasaturile caracteristice ale criminalului recidivist.

Prima trasatura dupa care se poate identifica recidivistul este aceea ca recidi­vistul este o persoana care a mai comis infractiuni, care se pot dovedi cu actul de condamnare, cu inscrierea in registrul de cazier judiciar sau cu detinere la penitenciar. Dar aceasta trasatura nu este suficienta; este necesar a fi cunoscute si trasaturile de personalitate si conditiile de dezvoltare ale recidivismului, care sa explice cauzele persistentei pe drumul comiterii de crime.

In aceasta privinta, punctul de vedere al criminologiei este ca si la recidivist exista, ca si la infractorul primar, anumite cauze personale, ereditare ori dobandite, si cauze sociale, de mediu, cu mentiunea ca la recidivist aceste cauze sunt mai puternice. In afara de acestea, la recidivisti, la fel ca la infractorii primari, exista tipuri diferite de criminali: criminal agresiv, criminal pervers si asa mai departe. Deci se va tine seama, in explicarea etiologica a recidivistului, de toate aceste aspecte.

Teoria si practica criminologica recunoaste ca unii oameni ajung sa savarseasca infractiuni prin formarea unei asemenea obisnuinte. Existenta infractorului recidivist confirma formarea obisnuintei criminale. Obisnuinta nu se confunda cu deprinderea, desi au unele elemente comune.

Obisnuinta este o forma de activitate mai complexa, ea cuprinzand zone psihofizice mai largi si mai profunde (ex., obisnuinta de a munci ori obisnuinta de a nu munci, obisnuinta de a fura etc.).

Obisnuinta, se formeaza si se consolideaza prin exercitiu repetat; savarsirea repetata de infractiuni creeaza o obisnuinta infractionala serioasa; in sfarsit, obisnuinta odata formata, capata o anumita stabilitate si durata, ceea ce se intampla si la recidivisti. Concluzionand, tipul criminalului recidivist are o existenta la care trebuie sa se tina seama si de obisnuinta.

Criminalul ideologic (politic)

In dreptul penal si criminologia tarilor europene s-a admis mai de mult ideea ca criminalul ideologic (politic) nu se confunda cu criminalul de drept comun. Criminalul ideologic este persoana care, avand anumite idei si convingeri politice, stiintifice ori religioase, comite, datorita acestor idei, fapte care aduc atingere legilor existente intr-un stat, inclusiv legilor penale si i se aplica pedeapsa penala. De regula, criminalul politic este un militant care propaga si lupta pentru anumite reforme si prefaceri sociale, economice, stiintifice etc. Asemenea idei si actiuni, de cele mai multe ori, vin in conflict cu unele legi, inclusiv cele penale, existente in statul respectiv, motiv pentru care el poate fi ori este considerat adversar, criminal si este sanctionat. Dar, dupa scopurile urmarite prin actiunile sale, acesta nu este un criminal de drept comun, ci un criminal politic.

In Codurile penale din tarile occidentale se recunoaste criminalul politic (prin ideologie) pentru urmatoarele argumente:

a) mobilul faptelor savarsite de acesta este un mobil generos, social, cum sunt dorinta si vointa de schimbare in bine a unui regim politic; el nu este determinat in faptele lui de mobiluri personale (imbogatite etc.), ci de dorinta de a face bine altora, de a inlatura suferinte si nedreptati sociale;

b) criminalul politic socoteste ca, luptand pentru  idei politice, religioase, stiintifice, el isi face o datorie;

c) experienta istorica arata ca multi disidenti, considerati la un moment dat ca dusmani si criminali, pedepsiti chiar, ulterior, ideile lor au triumfat, iar acestia au fost considerati apoi eroi si aplaudati de popor;

d) exista o exceptie, anume lupta politica insotita de acte de asasinat, ca­tastrofe etc, cu victime omenesti nevinovate. Persoanele care savarsesc asemenea fapte raspund penal si nu se considera criminali politici. De asemenea, nu se considera criminali politici cei care se organizeaza si comit, in zilele noastre, acte de terorism.

Criminalul alienat

Dupa cum se stie, infractiuni savarsesc nu numai oamenii normali din punct de vedere mintal, ci si unii oameni anormali sau bolnavi psihic. Sunt unele infractiuni, cum sunt cele de distrugere, incendiere, omor, vatamari corporale grave, care sunt comise de asemenea persoane. Acestea, din punct de vedere juridic, nu raspund penal si nu li se pot aplica pedepse. Acestora li se aplica unele masuri de siguranta, mai exact unele masuri medicale prevazute de lege.

Din punct de vedere criminologie, criminalul alienat nu este lasat in afara cercetarii stiintifice criminologice. Unele date privind felurile categoriile si trasaturile caracteristice alienatilor sunt necesare a fi cunoscute, dupa cum sunt necesare si unele informatii stiintifice privind cauzele care determina alienarea, felul infractiunilor pe care alienatii le savarsesc si cauzele acestora etc.

Criminalul alienat se caracterizeaza, in general, prin tulburari grave, care cuprind intreaga lor viata psihica, incepand cu viata lor emotiv-activa, continuand cu functiile de cunoastere, memorie, gandire etc. si terminand cu actiunile, activitatea si conditia sociala. Criminalul alienat este stapanit de temere ori manie pronuntata, de emotii si alte stari afective, nestapanire,  gandire haotica, stapanit de idei fixe ori lipsa de gandire, de impulsuri si actiuni straine de realitatea in care traieste. Pe scurt, infractorul alienat nu este stapan pe dorintele si emotiile sale, nu este constient si lucid despre starea lui si despre ceea ce face, nu are control de sine si nici constiinta starii sale. Pentru aceasta, el este un iresponsabil si nu raspunde penal.

Criminalul alienat (psihotic) se deosebeste de criminalul caracterial (psihopatie ori nevropatic) prin aceea ca la ultimul este vorba de o tulburare psihica partiala, dar el este lucid, constient de el si de realitatea in care traieste. Acestia au responsabilitate si raspund penal.

Criminalul alienat este de mai multe feluri, in functie de cauza, psihoza sau boala de care sufera si care i-a determinat alienarea. Amintim cele mai importante feluri de alienati: criminalul paranoic, care are la baza psihoza paranoica, criminalul epileptic, bolnav de epilepsie, criminalul schizofrenic, determinat de boala schizofrenica, criminalul maniaco-depresiv, urmare a psihozei maniaco-depresive, criminalul grav alcoolic ori toxicoman, determinat de intoxicatie cu alcool ori substante toxice, droguri, criminalul infectat, al carui sistem nervos este atins de sifilis ori alta infectie similara, criminalul traumatizat puternic fizic ori psihic, care are atins sistemul nervos central, criminalul senil, urmare a unei arterioscleroze senile.

La felurile de criminali alienati mentionati mai sus se adauga o alta categorie si anume criminali alienati din cauze organice, din cauze de infectii puternice, imbolnaviri grave, toate acestea aduc atingere, intr-un fel sau altul, sistemului nervos, indeosebi sistemului nervos central.

Sub raport social, bolnavul pierde legatura cu societatea, nu mai cauta relatii sociale (cu familia, prietenii, profesiunea), producandu-se un pronuntat proces de instrainare si de insingurare. In aceste stari morale si psiho-sociale, comportarea bolnavului devine curioasa, dificila si asociala. Simtirea lui este deplasata, dorintele lui sunt contrare relatiilor sociale si, in cazuri exceptionale, omul se deda la acte antisociale, chiar la infractiuni.

Comiterea de crime apare deodata, prin surprindere, pe neasteptate, din senin; multe crime sunt deosebit de brutale, crude si fara cauze; sunt frecvente crimele de incendiu, dar si cele de omor. Cea mai frapanta trasatura a criminalului alienat consta in aceea ca crimele savarsite de acesta cele mai multe sunt absurde, de neinteles (mobilul bizar).

Personalitatea infractorului

Principala problema care se ridica in legatura cu personalitatea infractorului este aceea daca intre infractori si neinfractori exista diferente esentiale si, daca exista, prin ce se deosebesc, sub aspect psihologic, unii de ceilalti.

Cele mai serioase investigatii nu au gasit diferente semnificative decat la nivelul conduitei, al comportamentului, in modul de a actiona si reactiona in spatiul psiho­social si, implicit, modul de a rezolva situatiile conflictuale care apar in acest spatiu, astfel ca cele mai elaborate studii nu s-au soldat decat cel mult cu inventarierea mai mult sau mai putin complexa de caracteristici si trasaturi stabile inregistrate la majoritatea celor care incalca in mod frecvent legea.         

Astfel una dintre cele mai frecvente particularitati psihice ale delincventilor o constituie instabilitatea de ordin emotiv-actional. (T.Bogdan, 1973). Acceptia termenului de instabilitate este foarte eterogena si trebuie considerata cu prudenta Nu trebuie inteles din acest context ca omul normal, nedelincvent, are o stabilitate totala a atitudinilor si reactiilor emotiv-afective pentru ca acest fapt ar intra in contradictie cu principiul adaptarii continue la multiplele solicitari ale ambiantei. La omul normal, stabilitatea reactiilor la mediu are totusi un caracter de relativitate, realizandu-se prin durata reactiilor sale reglate voit si constient, prin continuitatea lor, prin lipsa de oscilatii excesive si prin constanta lor care raman atat din punct de vedere cantitativ, cat si calitativ adecvate la stimulii care le-au declansat.

In opozitie cu acesta, delincventul tradeaza in manifestarile sale discontinuitate, salturi nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta si imprevizibilitate in reactiile sale fata de stimuli.                                 

O alta particularitate o constituie incapacitatea de a se conforma cerintelor sociale exprimate prin norme si reguli care impun o anumita conduita. Inadaptabili sunt refractari la orice influente social-educative organizate, sunt greu educabili creand permanent probleme in grupurile lor de apartenenta. Familia acestora, este si ea, la randul ei, de cele mai multe ori o „familie problema” anamnezele relevand fie deficientele de structura, lipsa unui parinte ca urmare a decesului, abandonului, condamnarii sau divortului, fie deficiente functionale cand familia este structural intacta, dar lipseste priceperea, interesul sau preocuparea de a educa in mod corespunzator copilul, ca urmare a nivelului socio-economic si cultural scazut, a alcoolismului unuia sau ambilor parinti, a preocuparilor cu tenta infractionala s.a. Fara a considera ca situatiile de acest gen constituie o fatalitate, astfel de familii ofera totusi un procent semnificativ de devianti. Nu trebuie excluse din context nici familiile bine structurate, cu nivel economic si cultural ridicat, dar in care se considera ca educatia copilului merge de la sine, eliminandu-se orice grija si orice control asupra evolutiei acestuia, survenind cel mult eventuale corectii si sanctiuni sporadice, din cand in cand, si numai cand conduita depaseste anumite limite. Aproape unanim se apreciaza ca acolo unde nu se acorda atentia cuvenita normelor, regimului zilnic de viata al individului, indeosebi etapelor incipiente ale varstei, se pun pe nesimtite bazele unei inadaptari.

Deprinderea de a merge de timpuriu in consens, in contrasens sau pe langa linia impusa de normele sociale este decisiva, deoarece incepand cu primii ani ai dezvoltarii umane se fixeaza primele repere ale conduitei. Daca, spre exemplu in perioada prescolara si cea scolara, copilul are libertatea sa vagabondeze, atunci prin natura lucrurilor i se ofera posibilitatea de a parcurge evolutia infractionala de la micile furturi pana la crimele agresive.

Particularitati psihologice ale unor tipuri de infractori

a) Particularitati ale psihicului infractorilor profesionisti

O nota dominanta a infractorilor profesionisti (multirecidivistilor, a criminalilor prin obisnuinta) este aceea ca demonstreaza capacitate psihica, in special calitati de vointa, de a desfasura profesii de utilitate sociala. Cariera lor se va situa sub aspect valoric la antipodul profesiilor acceptate de societate; incapacitatea de a desfasura o munca utila are drept componenta atitudinala a personalitatii lor dispretuirea celor ce muncesc, imaginea negativa despre lumea sociala din care fac parte, considerata ca un dusman personal, ca principala responsabila pentru situatia in care au ajuns. Aici trebuie cautata sursa principala a multiplelor justificari pentru atitudinile si comportamentele lor antisociale. Procesele psihice (gandire, memorie, imaginatie, atentie superioara la conditiile variate si imprevizibile survenite in situatia in care se va produce infractiunea sau delictul) au o dexteritate deosebita. Astfel de calitati se formeaza prin invatare, prin exercitiu indelungat si devin caracteristici ale infractorilor de cariera.

Viata afectiva a infractorilor este compusa din pasiuni, vicii, placeri inferioare: desfraul, sexul, consumul de stupefiante, de droguri, consumul de arta vulgara, spectacole de mahala etc.

Alte caracteristici fundamentale ale infractorilor de cariera sunt minciuna si egoismul (duplicitatea moral-caracteriala). Inadaptarea sociala, neacceptarea coercitiei moral-sociale, lipsa de aderenta la valorile colectivitatii genereaza infrac­torului o atitudine de indiferenta fata de viitor, fata de propriul destin. De aici va rezulta insensibilitatea sa morala, labilitatea afectiv-caracteriala. Numerosi infractori au ca dominanta atitudinala egoismul, care devine un factor de anihilare a compa­siunii pentru victima, a empatiei sau a atitudinii simpatetice. De aceea, fiind neutri afectiv, vor putea comite fara retineri acte antisociale, indiferent de conditia sociala, materiala, morala a victimei, vor putea executa cu usurinta acte de mare cruzime.

Si societatea poate avea o vina a ei in activarea mecanismelor psihice ale comportamentelor antisociale, deoarece uneori reprima personalitatea fara a avea un suficient temei, alteori eticheteaza, ironizeaza, sanctioneaza, marginalizeaza anumiti indivizi cand nu este cazul.

Trasaturile, presupuse generale, ale infractorilor au o valabilitate statistica. Ele se asociaza cu trasaturi particulare, individuale, actul infractional este unic si irepetabil prin insusirile sale individuale de continut, de loc si de timp. Dar orice act individual este incadrabil intr-un tip general, asa cum poate rezulta deja din explicatiile anterioare.

b) Portrete psihologice ale unor tipuri de infractori:

Vagabonzii si cersetorii sunt dispretuiti nu numai de societate in ansamblul ei, ci chiar si de lumea interlopa din care fac parte, fiind considerati speta inferioara a infractorilor, parazitii lumii marginalizate. Ambele tipuri de infractori au reprezentanti incepand de la cele mai mici etape de varsta (in unele cazuri de la ciclul prescolar).

Atata vreme cat vagabonzii nu lucreaza, motivatia principala a comportamen­tului lor o constituie conditia economica. Din statutul ei de vagabond, persoana nu poate trai. De aceea, in mod necesar vagabondajul se va asocia cu furtul, cersetoria si alte infractiuni aducatoare de mijloace de subzistenta, de obicei nonviolente.

Vagabondajul, inceput in copilarie sau in tinerete, este doar o etapa pregatire si de specializare intr-o viitoare cariera infractionala.

Sunt psihologi care considera vagabondajul ca avand cauze psihopatologice, care produc diverse manifestari maniace de tipul drumo-maniilor. In realitate, analizandu-se un numar mare de cazuri de vagabonzi, se pot distinge cu greu; granitele dintre multiplele categorii de cauze si factori de influentare a originii vagabondajului. Sunt cauze socio-economice, culturale, psihice, neurofiziologice, in reactia sociala fata de infractori.

Hotul este autorul celei mai primitive infractiuni: furtul, care constituie o actiune facuta cu dexteritate manuala, pentru captarea, dosirea si apoi indepartarea obiec­tului de la locul faptei, pentru a-1 insusi si valorifica. Hotia apare de la primele varste, fiind cea mai veche, dar si mai raspandita speta infractionala. Atentia hotului se concentreaza asupra modului subtil de operare, de instrainare a obiectului, apoi pentru a se indeparta grabit de la locul infractiunii; totodata, si asupra stergerii urmelor, pentru a nu putea fi descoperit de organele de cercetare.

Exista si furturi mai complexe, care presupun, depasirea unor obstacole dificile (deschiderea de case de bani, a unor sisteme perfectionate de inchidere si de asigurare), grija pentru a nu lasa urme, dar cleptomanii, cei mai multi, opereaza foarte simplu, dupa ce au pregatit mintal situatia si au dobandit deprinderea, abilitatile de operare, pe baza efectuarii unor numeroase exercitii. Mecanismul lor de operare se bazeaza pe rapiditate in executie, precizie, adaptabilitate manuala si fizica. Aceasta presupune o dezvoltare superioara a analizatorilor senzoriali-receptivi, o mobilitate optima a proceselor nervoase superioare (excitatia si inhibitia), spirit de observatie, calitati superioare ale atentiei. Dibacia si rapiditatea executarii operatiei de furt poate inlocui la hot momentul anticipativ si de luare a deciziei. De aceea se spune despre cleptomani ca 'fura fara sa vrea', daca gasesc ocazia favorizanta.

Pe plan psihic, hotii poseda un spirit de observatie extrem de ascutit; adaptabilitate manuala si fizica rapida, precisa in functie de ocazie si corespunzatoare uneia dintre strategiile de actiune pe care le poseda in experienta. Mijloacele de operare ale hotilor, desi unele sunt foarte ingenioase, sunt limitate si putin variabile. Uneori li se intampla ca o procedura fixa sa fie aplicata in situatii nepotrivite, ceea ce favorizeaza descoperirea faptasului furtului. Tehnicile de operare sunt dobandite, in general, prin imitatie, dar exista insa si hoti autodidacti. Inteligenta hotilor este variabila dupa criteriul individual. Furtul nu solicita o gandire deosebita, aptitudini si performante inalte in planul inteligentei. Dar ceea ce este caracteristic profesiei de hot consta in faptul ca inteligenta acestora este valorificata din plin in asigurarea reusitei in specialitatea lor, indiferent de coeficientul de inteligenta. Gandirea, inteligenta sunt doar un mijloc al hotiei, impulsul spre furt provine din structura bio-psiho-socio-culturala a personalitatii, corelata cu oportu­nitatile prezente in situatia in care va fi comis actul.

Operatiunile de furt, ca orice act infractional, contin inauntrul lor diverse fisuri (sunt lasate amprente, sunt incluse elemente artificiale, apar unele lacune etc). Acestea, de multe ori, sunt cauzate de tensiunea psihica maxima pe care o suporta infractorul in act si care este generata de teama de a nu gresi, de grija de a nu lasa urme.

Ca si ceilalti infractori, si hotii, in repetate randuri, lucreaza dupa scheme mintale simple, dupa retete fixe. Veniturile obtinute sunt folosite in scopuri personale, fiind inclinati spre viata frivola, lipsindu-le vointa si puterea de a respecta normele etico-juridice. Aceasta tenta a personalitatii lor ii va impinge, adesea, spre fapte al caror risc este foarte mare, ei stiind bine ca sansa de a nu fi identificati este extrem de mica sau chiar ca nu exista. Surprinsi in exercitiu, hotii se debaraseaza de obiectul furat; arma lor este fuga, mod de aparare tipic pentru hot. Esecul in actiune, mai ales pe fondul asigurarii tuturor factorilor de camuflare, ii conduce, de regula, spre o atitudine mistica, unii fiind superstitiosi.

Hotii sunt maestri ai minciunii si ai prefacatoriei, dominante caracteriale valabile si pentru spargator. Toti acestia le utilizeaza pentru camuflare, aparare ca arme prin care vor sa stearga orice urma, orice posibilitate care ar putea conduce la descoperirea lor de catre organele de cercetare. Spargatorul este un tip special de hot, avand o clasa aparte. El opereaza de multe ori in banda si, la nevoie, utilizeaza forta daca este surprins in fapt. Inteligenta si cultura tehnica, in special cele legate de aparatura, de mijloacele necesare specificului spargerilor la care va recurge, sunt superioare hotilor obisnuiti. Ei pot fi foarte buni tehnicieni, depanatori, mecanici, soferi, electricieni, informaticieni, fizicieni, manuitori de arme etc.

Ingeniozitatea, flerul, deprinderile tehnice, gandirea spargatorilor ating cotele cele mai inalte in clanul raufacatorilor. Lor le sunt cerute in timpul operarii si alte calitati: sange rece, calm, curaj, perseverenta, adaptabilitate, toate fiind integrate functional in realizarea efectiva a unui plan.

Talharii (banditii) sunt un alt tip de hoti care folosesc violenta fizica pentru a obtine valori (bunuri) materiale. Recurgerea la folosirea fortei presupune o constitutie somatica solida, atletica. Talharii poseda o buna motricitate, curaj, indrazneala, uneori cruzime, chiar daca in mod obisnuit nu sunt predispusi sa recurga la asasinarea victimei. Spre deosebire de hot, talharul aplica cu hotarare planul, actionand cu curaj, recurgand la violenta pentru a-si realiza scopul.

Talharii actioneaza in bande, au o viata nomada, implicand-o frecvent pe aceea de vagabond. Exista si talhari solitari, extrem de periculosi prin agresivitatea fizica la care recurg.

Cersetorii, hotii, spargatorii, talharii, gangsterii isi insusesc bunurile in mod direct. Exista insa si infractori care intra in posesia valorilor dorite in mod indirect, pe o cale 'intelectuala': cazul falsificatorilor, escrocilor, santajistilor, martorilor falsi, traficanti de influenta etc. Acestia se numesc infractori intelectuali, intrucat utilizeaza mijloace mai perfectionate, mai complexe din punctul de vedere al performantelor intelectuale implicate in sensul acapararii ilicite a unor valori. O tehnica larg utilizata de acestia consta in asumarea unor statusuri si jucarea rolurilor corespunzatoare cu o perspicace deosebita (de pilda: escrocii, santajistii, martorii mincinosi etc), alteori tehnica utilizata presupune si o dexteritate manuala, abilitati deosebite (trisorii la carti, smenarii etc).

La infractorii intelectuali, forta fizica are o importanta mai mica; inselarea, inducerea in eroare, distragerea atentiei, sunt realizate pe cale verbala. Majoritatea poseda un mare debit verbal si cunostinte intr-o ramura in care se profileaza tipul lor de infractiune, stiind sa le valorifice in exercitarea rolului profesional de care au nevoie (rolul de patron, de inspector, director, finante, liber intreprinzator, medic etc), pentru a convinge si a-si atinge scopul. Rolul pe care il joaca da expresie unei dedublari a personalitatii, are la baza o transpozitie actoriceasca bine pusa la punct, prin care se manifesta o latura a conduitei lor duplicitare. Unealta lor principala este minciuna perfect integrata in rol. Logica utilizata este simpla, preponderent dominata de imaginatie si se adapteaza cerintelor situatiei, psihicului victimei, valorificand orice inclinatie victimala, orice oportunitate care apare in raporturile cu obiectul infractiunii lor.

Escrocii si santajistii au suplete in gandire, intuitie, adaptabilitate mare, reusind sa descopere rapid slabiciunile victimei. Gandirea lor flexibila si divergenta, tatonarile, explorarile subtile ale psihicului victimei sunt premise pe care le vor valorifica cu dibacie in vederea realizarii scopului infractional.

Falsificatorii, trisorii recurg la minciuna scrisa, prin corespondenta, la diverse tehnici prin care se reproduc hartii de valoare, bancnote sau se creeaza forme credibile pentru a deturna fonduri, a obtine avantaje materiale si morale.

Infractorii de moravuri (practicantii incestului, pedofilii, corupatorii de minori, prostituatele, proxenetii, sadistii, exhibitionistii etc.) au personalitatea cladita pe deficiente educationale, pe mobiluri materiale, dar, mai ales, pe absenta franelor inhibitorii in situatia in care apare stimulul specific sau ocazia. Tentatia lor consta in obtinerea placerii senzuale prin pervertire, invertire sau pe alta cale contrara bunelor moravuri. Cu cat cauzele actiunii lor sunt mai apropiate de patologic, cu atat mobilizarea lor psihica pentru a-si atinge tinta va fi mai mare. Majoritatea acestor infractori sunt nevoiti sa comita si alte categorii de infractiuni (sa recurga la violenta fizica, escrocherie, mita, furt, talharie etc) pentru a-si realiza placerile.

Asasinii prezinta cel mai mare pericol social, sunt tipul de infractori odiosi. In literatura de specialitate sunt distinse doua grupe: cel ce loveste mortal si cel ce ucide premeditat. in prima grupa se ajunge, la crima printr-un accident. Motivele asasinilor sunt foarte diferite (gelozie, razbunare, vendetta, jaful, obtinerea unor foloase, politice, fanatism religios etc).

Cunoscand motivatia unui asasinat si mecanismul intrebuintat de asasin, vom putea deduce din ce grupa acesta face parte si ce grad de 'normalitate' a avut actiunea lui.

Pe planul vietii psihice, asasinii se caracterizeaza prin aceea ca poseda o 'placere' a omorului. Aceasta rezulta din descarcarea sau incetarea unei tensiuni psihice foarte mari pe care o aveau inainte de crima. Asasinarea efectiva constituie ultima etapa intr-un sirag de acte antiumane in care a mai fost utilizata forta, violenta fiind consecinta unei continue decaderi morale. Crima premeditata presupune un antrenament prealabil impulsiv, o sporire a conflictului, a tensiunii psihice, dar si un temperament impulsiv. Asasinatul este raspandit la oamenii maturi, la minori aparand cu o frecventa mai mica.

O caracterizare psihologica foarte sugestiva asasinului a facut-o Lombroso¹: 'Criminalii sunt insensibili la dureri fizice si de aceea sunt lipsiti, si de compa­siune fata de altii. Moartea le este indiferenta, iar distrugerea unei vieti este lipsita de importanta in ochii lor. Fata de straini, in mod aparent manifesta compasiune sunt flexibili si linistiti. Alcoolul este mai putin gustat de ei decat jocurile de noroc sau placerile senzuale. Sunt mandri de ispravile lor, in care dau dovada de mai putina inteligenta decat de forta fizica si curaj. Ceea apare la ei ca mare abilitate nu este altceva decat efectul unui indelungat exercitiu. La toate acestea se poate adauga ca cei mai multi criminali au putere de judecata si de anticipare redusa, vointa lor este slaba, iar viata afectiva este centrata pe efecte foarte puternice (manie, sete de razbunare, invidie, ura), care le domina conduita. Trairile simpatetice sunt o raritate, iar daca apar, atunci vor avea o semnificatie practica minora '.

In concluzie, putem constata ca exista numeroase tipuri de infractori si de infractiuni, cu cauze extrem de complexe si nereproductibile in totalitate in diferitele acte antisociale concrete.

Cunoasterea cauzelor si caracteristicilor psihologice ale crimelor, delictelor si infractiunilor face posibila explicarea comportamentului deviant pentru a gasi cai de prevenire, depistare, eradicare a acestuia, a gasi tehnici potrivite pentru reeducarea si reintegrarea sociala a celor care au savarsit deviante.

Activitatea infractionala vasta, nedescoperita in cazul unor faptasi, constituie un mediu favorabil perfectionarii acesteia, maririi performantelor, implicit in planul camuflarii actiunii. Nu inteligenta, nici gandirea, memoria, imaginatia, limbajul ca­racteristic persoanei sunt cauzele psihologice ale infractionalitatii, ci resorturi mult mai profunde ale personalitatii: dominantele afective, motivationale, caracteric care, la randul lor, au fost generate nu numai de factori ereditari, biologici, ci si de factori ce tin de educatie, socializare, cultura si, mai ales, de mediul socio-economic traversat de individ. Atitudinile antisociale ale individului infractor devin eficiente prin dobandirea unor instrumente adecvate, a unor stereotipuri, priceperi, deprinderi, abilitati care vor permite obtinerea unei eficiente in operare. Acestea vor conduce, mai devreme sau mai tarziu, la specializarea infractorului intr-o anumita profesie criminala.