CONSIDERATII GENERALE PRIVIND PATRIMONIUL

1.1.   Consideratii generale privind avutul privat.

Practica indelungata a societatii omenesti, cel putin pana in prezent, a demonstrat ca proprietatea privata este acea forma care asigura conditiile cele mai bune de manifestare a libertatii economice, determinand decisiv cresterea calitativa a vietii materiale si spirituale ale individului[1]. Libertatea economica ofera posibilitatea proprietarului de a adopta decizii personale in orice problema referitoare la actiunile sale de natura economica. Exercitarea deplina a atributelor dreptului de proprietate reprezinta fundamentul libertatii economice. Acolo unde proprietatea este despersonalizata prin socializarea ei ori prin masuri economice de natura dictatoriala, libertatea de initiativa este ingradita si chiar lichidata, avand ca efecte instrainarea indivizilor de procesele economice in general, de productie in special, iar proprietatea inceteaza de a mai fi o sursa de venituri, de rentabilitate. Comunismul a dorit insa sa desparta omul de legatura sa directa cu produsul sau, cu bunul sau, cu animalul sau, in anumite cazuri chiar cu familia sa, cu ei, ramanand dezinteresat, sa poata concepe comunitatea ca pe o entitate superioara, subordonandu-se ei cu totul De aceea, fiecare s-a simtit constrans, frustrat cand i s-a luat, fiindca n-a putut concepe comunitatea. Ca atare i-a disparut pofta de a mai produce sau crea si neputandu-se simti ca adevarat stapan peste bunul comun, s-a simtit alienat, instrainat, condus zilnic, rob.

Proprietatea, avand in vedere subiectul sau, poate apartine fie indivizilor, fie unor grupuri constituite pe baza unor interese comune, de tipul asociatiilor, cooperativelor, societatilor comerciale, etc. Ea poate apartine si statului, in calitate de producator si consumator si nu ca factor politic, de putere[2].

Din cele ce preced rezulta ca in decursul istoriei proprietatea a fiintat, exista si se va dezvolta sub forma proprietatii privat-particulare si a celei de stat, publice[3].

Promovarea unor conceptii moderne cu privire la formele de proprietate mentionate va determina transformarea acestora intr-o sursa reala de motivatii pentru subiectii dreptului de proprietate de a avea un comportament economic adecvat, benefic, rentabil, atat pentru ei, cat si pentru societate.

Si in Romania de dupa evenimentele din decembrie 1989 au fost intreprinse masuri politico-juridice si administrativ-organizatorice pentru res­taurarea intregii proprietati, in deplina concordanta cu principiile unui stat de drept, asa cum se doreste sa devina tara noastra, si ale unei economii de piata prospere. In acest context este in curs de desfasurare procesul amplu de extindere a proprietatii private, atat individuala cat si asociativa, de limitare treptata si in mod echilibrat a proprietatii publice, de dezvoltare continua a proprietatii mixte. Crearea unor conditii prielnice reale de dezvol­tare armonioasa a acestora, ar fi de natura sa sporeasca valorificarea superioara a resurselor materiale si umane de care dispunem, in vederea obtinerii unor beneficii stimulative pentru redresarea economiei nationale. Totodata, ar asigura in timp construirea mecanismelor si structurilor economice de piata si, pe cale de consecinta, intrevederea unor posibilitati reale privind protectia sociala a populatiei. Avem in vedere, in mod deosebit, problema somajului, pana nu se cronicizeaza, si nivelul de trai decent al tuturor categoriilor de cetateni (salariati, studenti, elevi, militari in termen, dar mai ales pensionari).

Legile adoptate pana in prezent, masurile organizatorice intreprinse de guvernele ce s-au succedat la puterea executiva au abordat sau abordeaza direct sau experimental, tot mai mult laturile esentiale ale acestui vast proces reformator pe care il parcurge Romania de astazi. Sunt mentionate, printre altele, Decretul-lege privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice pe baza liberei initiative, Decretul-lege privind unele masuri pentru stimularea taranimii, Legea privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale, Legea fondului funciar, Legea privind societatile comerciale, Legea privatizarii si nu in ultimul rand CONSTITUTIA ROMANIEI care consacra proprietatea ca fiind publica sau privata.

Ocrotirea avutului se realizeaza printr-o paleta variata de mijloace juridice si masuri organizatorice, si de ce nu si educative, care sa ordoneze si sa, influenteze atitudinea tuturor cetatenilor fata de acest avut. Fara a intra in detalii, pentru a nu excede subiectul lucrarii, vom evidentia cateva dintre ele, cu precadere pe cele penale[4].

Astfel, in Constitutia Romaniei se arata ca „Statul ocroteste proprietatea si ca proprietatea privata este in conditiile legii, inviolabila”. In legatura cu aceste prevederi se impun unele precizari. Astfel, ele sunt de maxima generalitate, lucru firesc pentru niste dispozitii constitutionale. Detalierea lor urmeaza sa se faca prin reglementari specifice unor ramuri diferite ale dreptului (civil, administrativ, comercial, penal, procesual penal, etc). Alt aspect se refera la suficienta lor. Noi consideram ca termenii „ocroteste” si „inviolabila” folositi in text sunt totusi cuprinzatori pentru o asemenea reglementare.

Ocrotirea proprietatii indiferent ca este publica sau privata, se refera la ansamblul de masuri luate de catre stat cu privire la proprietate. Ele pot fi de natura juridica, administrativa, organizatorica, educativ-preventiva, toate avand ca finalitate protejarea proprietatii. Pot consta in modalitati de reglementare juridica, generala ori speciala, mijloace tehnice referitoare la dezvoltarea proprietatii, asigurarea raportului optim intre proprietatea publica si cea privata in cadrul economiei nationale, etc.

Inviolabilitatea proprietatii private, dupa opinia noastra, consta in ocrotirea speciala acordata de stat acestei categorii juridice prin obligatia impusa tuturor de a nu aduce atingere acestor valori. Protegiuirea speciala a proprietatii private este impusa de etapa de tranzitie catre economia de piata, pe care o traverseaza Romania.

In dreptul civil, premisa drepturilor subiective consta in recunoasterea lor prin normele juridice de ocrotire si garantare a acestora. Fara asemenea garantare, drepturile civile ar fi iluzorii. Respectarea lor se face de buna voie, iar indeplinirea obligatiilor ce decurg din ele, se realizeaza in acelasi mod. In caz de incalcare a dreptului ori de neindeplinire a obligatiilor, apararea dreptului subiectiv civil se valorifica in cadrul procesului civil. Titularii drep­turilor civile nesocotite au posibilitatea de a se adresa organelor de justitie competente pentru a inlatura piedicile aduse si a restabili drepturile incalcate. Dreptul de proprietate, ca si alte drepturi civile derivate, cand sunt incalcate, pot fi restabilite pe calea unei actiuni in justitie. Asadar, actiunea in justitie este mijlocul legal prin care cel indreptatit cere instantei judecatoresti, fie recunoasterea dreptului incalcat, fie realizarea sa prin incetarea piedicilor in exercitare, puse de catre o alta persoana ori in obtinerea unei despagubiri.

Examinarea atenta a prevederilor codului civil, a codului de procedura civila si a practicii judiciare in materie ofera posibilitatea sa se constate ca exista numeroase mijloace judiciare specifice destinate apararii dreptului de proprietate, dar care pot constitui obiect de studiu pentru o lucrare distincta in domeniu.

In toate legislatiile din oranduirile sociale de pana in prezent, alaturi de alte mijloace juridice, normele de drept penal au incriminat si sanctionat faptele indreptate contra avutului, indiferent de forma acestuia. Evolutia lor istorica atesta contributia acestor norme la ocrotirea relatiilor sociale de ordin patrimonial si au cunoscut o extindere permanenta determinata de complexitatea economiilor moderne. Cu atat mai mult, intr-un stat de drept instituirea unui cadru juridic adecvat prin care sa se asigure dezvoltarea si desfasurarea normala a relatiilor sociale privitoare la avutul privat si public, se impun Asa cum se arata mai jos, in cuprinsul lucrarii de fata, desi dupa decembrie 1989 au fost adoptate o serie de acte normative referitoare la proprietate, totusi ocrotirea acestor proprietatii prin mijloace de drept penal si procesual penal, cu unele exceptii, sunt cele cuprinse in codurile intrate in vigoare la 01 ianuarie 1969, cu modificarile ce le-au fost aduse succesiv pana in prezent.

Astfel, Codul penal in vigoare incrimineaza faptele care aduc atingere avutului personal sau particular si celui public sau privat in titlurile III si IV din partea speciala. Reglementarea in titluri diferite a infractiunilor contra avutului s-a justificat pe temeiuri de ordin politic, economic, social si juridic. Ultimele sunt cele privitoare la obiectul juridic generic al acestor infractiuni si la limitele sanctionarii, ce difera la cele doua categorii de infractiuni.

Cunoasterea si respectarea acestor reglementari juridice constituie o indatorire a tuturor cetatenilor tarii si, cu atat mai mult, pentru cadrele de conducere si control din ministere, agentii economice sau asociatii cooperatiste, cele ale garzii financiare, ministerului de interne, procuraturii si justitiei, organelor centrale si locale ale administratiei de stat. Toate aceste cadre au menirea sa actioneze prompt pentru apararea avutului public.

1.2.   Noul cadru juridic general instituit prin Constitutia din 1991 si implicatiile sale asupra reglementarilor penale in materia infractiunilor contra patrimoniului.

Constitutia Romaniei a protejat proprietatea, fie ea publica sau privata, atat in forma existenta din 1991 si pana in 2003, precum si in forma actuala.

Faptul ca Constitutia, ca lege fundamentala, cuprinde norme privitoare la proprietate denota faptul ca aceasta este o valoare deosebit de importanta pentru societate.

Astfel, in art. 136 alin. 1 se stabileste ca proprietatea este publica sau privata.

Proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si apartine statului si unitatilor administrativ-teritoriale. De asemenea, se stabileste ca bunurile proprietate publica sunt inalienabile, imprescriptibile si insesizabile, acestea putand fi date in administrare, concesionate sau inchiriate.

In ce priveste proprietatea privata, art. 44 alin. 1 stabileste ca: „Dreptul de proprietate si creantele asupra statului sunt garantate. Continutul si limitele acestora sunt stabilite prin lege”.

Proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular si nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica, in conditiile stabilite de lege si cu o prealabila despagubire.

Dreptul de proprietate da insa nastere si la anumite obligatii corelative, cum ar fi: protejarea mediului si asigurarea bunei vecinatati, respectarea sarcinilor care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

In alin 8 se stabileste ca averea dobandita ilicit poate fi confiscata, iar in alin. 9 ca bunurile folosite sau rezultate din infractiuni sau contraventii pot fi confiscate in conditiile legii.

1.3.   Elemente de drept comparat.

1.3.1. Infractiunea de furt in dreptul italian.

Legea penala italiana distinge infractiunile contra patrimoniului dupa cum au la baza violenta contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la baza frauda. Aceasta clasificare devenita traditionala a fost preluata de la juristii evului mediu care faceau deosebirea intre faptele contra patrimoniului comise prin violenta si cele comise prin frauda (aut vi, aut frauda delinquitur). Comentatorii Codului penal italian au remarcat insa ca aceasta impartire a infractiunilor contra patrimoniului nu cuprinde toate infractiunile, existand multiple infractiuni care nu puteau fi situate in nici una dintre aceste categorii[5]. De aici si eforturile unor autori de a identifica alte clasificari ale infractiunilor contra patrimoniului, mai cuprinzatoare. S-au exprimat insa si pareri in sensul inutilitatii oricaror clasificari, data fiind cresterea continua, in conditiile vietii moderne, a formelor si metodelor de agresiune a patrimoniului. S-a adaugat si argumentul ca scopul partii speciale a dreptului penal este de a inlesni cunoasterea aprofundata a legii penale si solutionarea corecta a controverselor care se ridica in legatura cu interpretarea acesteia, orice alte preocupari, cum ar fi cele de sistematizare, de clasificare a acestor infractiuni, fiind fara importanta[6]. Aceasta din urma idee a ramas insa izolata, doctrina majoritara italiana impartasind parerea opusa, in sensul ca impartirea infractiunilor contra patrimoniului, chiar daca nu contribuie la o cunoastere mai profunda a acestor infractiuni (nu are o insemnatate dogmatica), este utila in scopuri didactice, contribuind la fixarea mai temeinica a notiunilor cu care opereaza legiuitorul in aceasta materie.

REFERAT: Drept constitutional - subiecte si raspunsuri pentru examen REFERAT: Omisiunea sesizarilor organelor judiciare - arte 263 Cod penal

Cei mai multi autori italieni clasifica infractiunile contra patrimoniului in:

• Infractiuni de agresiune unilaterala in cadrul carora se situeaza infractiunile de sustragere (furtul, talharia), infractiunile de abuz asupra bunurilor patrimoniale (abuzul de incredere), infractiunile de distrugere, infractiunile de tulburare de posesie si de abuz asupra imobilului altuia;
• Infractiuni savarsite in cooperare cu victima in cadrul carora se situeaza infractiunea de santaj si sechestrarea de persoane in scop de santaj, inselaciunea, camata si abuzul de starea de slabiciune a unor persoane;
• Infractiuni de producere si consolidare a daunei patrimoniale in cadrul carora se situeaza tainuirea si reciclarea banilor proveniti din infractiune[7].

Din prima grupa de infractiuni, de agresiune unilaterala contra patrimoniului (infractiuni de sustragere) fac parte, asa cum am aratat, furtul care este reglementat in mai multe variante (furtul comun, furturi minore, sustragerea din proprietatea comuna, furtul in viata militara, furtul comis la bordul vaselor de un membru al echipajului). Vom analiza numai primele 3 categorii de furt, incriminari care isi au sediul in codul penal, ultimele doua fiind cuprinse in legi speciale.

Furtul in conceptia legislatiei italiene cuprinde urmatoarele elemente fundamentale: existenta unei sustrageri a unui bun mobil din detentia altuia, trecerea bunului in detentia faptuitorului, existenta unui obiect material (care trebuie sa fie un bun mobil al altuia), sa existe o dauna patrimoniala, iar faptuitorul sa fi actionat cu un doi specific, adica in scopul de a obtine un profit[8]

Intocmai ca in legea penala romana, furtul implica o deposedare a celui care avea anterior posesia sau detentia bunului. Legea penala romana considera ca urmarea imediata a faptei, sub aspect penal, nu este dauna patrimoniala, ci schimbarea ilicita a situatiei de fapt pe care bunul o avea anterior; paguba este consecinta de drept civil a furtului; daca faptuitorul restituie bunul sau il despagubeste pe cel de la care a luat bunul, infractiunea va subzista. De asemenea, legea penala romana, sub aspectul laturii subiective, pretinde sa existe un dol specific (o intentie calificata prin scop), dar scopul nu trebuie sa fie obtinerea unui profit (ca in legea penala italiana), ci scopul este insusirea pe nedrept a bunului, iar in cazul sustragerii unui vehicul, sa existe scopul de a folosi pe nedrept vehiculul; fara sa intereseze daca prin aceasta faptuitorul a obtinut sau nu un profit.

Subiectul activ al infractiunii, dupa legea italiana, poate fi orice-persoana; numai in cazul furtului in viata militara sau de pe bordul unui vas, subiectul activ trebuie sa fie calificat.

Doctrina italiana nu se preocupa de obiectul juridic specific fiecarei infractiuni, ci numai de obiectul material (problematica obiectului juridic se epuizeaza in cadrul explicatiilor generale date cu privire la infractiunile contra patrimoniului). Obiectul material al furtului este nu numai obiectul pe care detentorul sau posesorul il are in mana sau in apropiere, adica intr-o sfera unde are posibilitatea de acces imediat, dar si daca obiectul se afla la distanta daca subiectul pastreaza posibilitatea de a stabili contactul fizic cu bunul insusi (de pilda, in cazul lucrurilor uitate, subiectul cunoscand locul unde se afla lucrul si fiind in masura sa-1 recapete oricand; sau in cazul lucrurilor lasate nesupravegheate dar care se situeaza in sfera de acces a detinatorului imediat (cum ar fi barca proprie lasata legata de mal, ori autovehiculul lasat in fata garii pentru a continua voiajul cu trenul, sustragerea tacamurilor de un comesean, sustragerea de catre femeia de serviciu de lucruri din casa patronului, sustragerea de marfuri de catre client, de carti din sala de lectura, a benzinei de catre sofer etc).

Sub aspectul elementului material, furtul se consuma prin sustragere, dar si prin imposedarea faptuitorului, elemente pe care doctrina si jurisprudenta le analizeaza distinct, deoarece ele pot sa existe autonom; daca nu se realizeaza ambele urmari nu exista infractiunea de furt. In conceptia doctrinei italiene, spre deosebire de cea romana care a adoptat teza contrara, nu exista furt (ci tentativa de furt) daca bunul a continuat sa ramana in sfera de supraveghere a detentorului (de pilda, se mai afla in casa ascuns de faptuitor, ori se afla chiar asupra acestuia) deoarece in asemenea situatii subiectul pasiv inca nu a pierdut contactul material cu bunul, iar faptuitorul nu a dobandit posibilitatea de a dispune in mod liber de bunul furat. Va exista furt consumat daca faptuitorul, chiar daca n-a parasit teritoriul unei ferme, a dobandit posibilitatea de a dispune autonom de bunul sustras. In felul acesta doctrina italiana s-a situat pe punctul de vedere dupa care consumarea furtului nu se evalueaza dupa un criteriu material-spatial, ci dupa un criteriu personal, adica subiectul activ sa fi capatat posibilitatea de a dispune autonom de bun, iar subiectul pasiv sa fie lipsit de o atare posibilitate.

In doctrina romana aceste momente nu sunt tratate separat, considerandu-se ca implicit, o data cu sustragerea, adica prin schimbarea situatiei bunului acesta nu se mai afla la dispozitia persoanei care il avea anterior in detentie sau posesie si, totodata, se realizeaza si trecerea bunului la dispozitia faptuitorului (imposedarea). Intr-o asemenea conceptie este justificat sa se admita posibilitatea consumarii furtului chiar daca acesta este dosit de faptuitor in incinta imobilului in care s-a aflat anterior, urmand ca la momentul potrivit sa-1 duca in alt loc.

O atare pozitie este discutabila in raport cu viziunea italiana. Dupa autorii italieni cele doua momente pot sa se petreaca la o distanta de timp una din alta si chiar in locuri diferite (de pilda daca faptuitorul arunca in curte sau din tren lucrurile sustrase urmand ca mai tarziu sa le ridice). Intre cele doua momente poate interveni desistarea voluntara sau impiedicarea producerii rezultatului, deoarece pana la luarea efectiva a bunului (imposedarea) infractiunea nu s-a consumat, neproducandu-se rezultatul cerut de lege.

Furtul este calificat potrivit legii penale italiene (art. 625), in urmatoarele imprejurari:

• daca faptuitorul foloseste violenta asupra lucrurilor sau intrebuinteaza orice alt  mijloc fraudulos;
• daca faptuitorul, pentru a comite furtul, se introduce intr-un edificiu sau in alt loc destinat pentru locuinta;
• daca faptuitorul are asupra sa arme sau substante narcotice fara a le folosi;
• daca fapta este savarsita cu abilitate (furtul de buzunar sau smulgand lucrul din mana sau de pe victima (de exemplu, furtul cravatei, a unui lantisor etc);
• daca fapta se comite de trei sau mai multe persoane sau de o persoana travestita, sau simuland o calitate oficiala sau de o persoana insarcinata cu un serviciu public;
• cand fapta este comisa asupra bagajului calatorilor din orice vehicul, pe scara, de pe banca, din hoteluri sau din alte locuri unde se consuma alimente si bauturi;
• daca fapta este comisa asupra lucrurilor aflate in unitati publice sau supuse sechestrului sau expuse din necesitate, obicei ori destinatie increderii publice ori destinate unui serviciu de utilitate publica, sau cu scop de aparare contra unor evenimente prejudiciabile pentru colectivitate sau de manifestare a veneratiei, a respectului fata de anumite lucruri;
• daca fapta este comisa asupra a trei sau mai multe animale adunate in turma sau asupra bovinelor, cabalinelor chiar neadunate in turma;
• daca fapta este comisa asupra armelor, munitiilor sau substantelor explozive in arsenale sau depozite ori in alte locuri destinate pastrarii acestora.

Asa cum se observa, unele elemente circumstantiale agravante sunt similare celor din legea penala romana, altele sunt diferite in raport cu traditiile si necesitatile represive ale societatii italiene. Am atrage atentia asupra agravantei privind violenta asupra lucrurilor, imprejurare care deosebeste furtul de talharie unde violenta se exercita asupra persoanelor. Lipsa unei asemenea agravante in legea noastra penala a determinat pronuntarea de solutii controversate in interpretarea elementului material al infractiunii de talharie.

1.3.2. Infractiunea de furt in dreptul francez.

Potrivit Codului penal francez (art. 311-1), furtul inseamna sustragerea frauduloasa a lucrului altuia, iar sustragerea in sens propriu este definita in doctrina penala ca actul material prin care are loc trecerea posesiei unui obiect din mana detinatorului legitim in aceea a autorului infractiunii[9].

Este asimilat furtului si sustragerea frauduloasa a energiei in prejudiciul altei persoane (art. 311-2).

Sustragerea poate avea loc prin deplasarea materiala a bunului (prendre ou enlever) impotriva vointei proprietarului sau posesorului legitim. Aceasta inseamna ca remiterea voluntara a lucrului nu constituie sustragere, chiar daca este din eroare (de pilda, acela care retine o moneda inmanata din eroare de catre casier); cel mult va putea raspunde pentru abuz de incredere cel care a primit un lucru cu obligatia restituirii (de pilda, agentul refuza sa restituie bunul primit in pastrare).

Remiterea involuntara constituie insa sustragere. Este involuntara remiterea cand emana de la o persoana a carei vointa n-a fost libera si constienta, ori daca remiterea a fost provocata de beneficiar; in primul caz fapta va constitui furt, iar in al doilea inselaciune (escrocherie). In doctrina si jurisprudenta franceza s-a admis ca exista o sustragere frauduloasa si atunci cand proprietarul a acceptat sa i se ia lucrul, dar numai ca detentie materiala, fara sa-i confere si posesia (de exemplu, comite infractiunea de furt acela care retine portofelul incredintat de o persoana ale carei maini erau incarcate cu pachete; tot astfel cumparatorul pe credit nu are decat detentia materiala a lucrului pana la plata integrala a pretului.

Obiectul sustragerii (obiectul material) este lucrul (chose) exprimat prin cel mai vag si mai imprecis cuvant din limba franceza; in jurisprudenta termenul a fost insa precizat si nuantat pentru a raspunde necesitatilor moderne de represiune.

Prin lucru se intelege un lucru mobil, corporal, susceptibil de a fi deplasat; nu intereseaza daca este vorba de lucruri avand o valoare patrimoniala sau de lucruri care servesc la constatarea unui drept. Fac parte dintre lucrurile mobile si cele care servesc ca suport material al unor bunuri incorporale, cum ar fi manuscrisele, planurile, documentele, banda magnetica, dischetele informatice. Nu sunt lucruri in intelesul legii penale prestatiile de servicii (de pilda, folosirea abuziva a unui aparat telefonic al altei persoane, fapta care ar putea fi eventual incadrata in infractiunea de inselaciune).

Doctrina si jurisprudenta franceza au admis ca obiectul furtului ar putea fi si uzul (folosirea temporara a obiectului), formula care s-a extins de la furtul folosintei autovehiculelor, la sustragerea de documente ori a dischetelor numai pentru timpul necesar copierii acestora, dupa care sunt restituite. Instantele franceze au tendinta de a sanctiona asemenea fapte comise de functionari in dauna patronului ca infractiune de furt, si nu ca abuz de incredere (Curtea de Casatie dec. 19, ian. 1994). Este asimilat furtului, prin art. 311-2, si sustragerea frauduloasa de energie electrica (bransamentul clandestin, modificarea contorului pentru a nu inregistra consumatia etc.); constituie insa o incriminare specifica (art. 79-1, 79-5 din Legea din 30 sept. 1986 privitoare la libertatea de comunicare), si nu infractiunea de furt, fapta de captare frauduloasa a unei emisiuni televizate codificate.

In ce priveste latura subiectiva, infractiunea de furt se comite, cu un dol special, faptuitorul actionand cu intentia de a se comporta ca un proprietar fata de lucrul sustras, chiar daca aceasta comportare are caracter temporar (de pilda; in cazul furtului folosintei autovehiculului sau pentru fotocopierea documentelor). Desi mobilul nu intereseaza pentru existenta infractiunii de furt, instantele vor putea sa tina seama de acesta la individualizarea pedepsei. Dupa parerea doctrinei si jurisprudentei franceze, faptuitorul n-ar putea justifica furtul invocand detentia ilegala a bunului de catre victima sau faptul ca aceasta a obtinut bunul in conditii suspecte, chiar delictuoase (Curtea de Casatie, dec. 5 iunie 195G, 5 nov. 1985), deoarece nu s-ar putea admite ca o persoana sa-si faca dreptate singura in loc sa utilizeze caile pe care dreptul i le pune la dispozitie. Va constitui furt sustragerea de catre creditor a unui bun apartinand debitorului pentru a-1 sili sa-i constituie un gaj sau reluarea de catre vanzatorul neplatit a bunurilor deja livrate. Nu comite insa infractiunea de furt acela care refuza sa restituie obiectul, daca factura pentru reparatie n-a fost achitata.

Furtul se sanctioneaza mai grav cand este savarsit in urmatoarele imprejurari (art. 311-4):

• furtul comis de mai multe persoane actionand in calitate de autor sau complice, fara insa sa se fi constituit in banda organizata;
• furtul comis de o persoana depozitara a autoritatii publice sau insarcinata cu prestarea unui serviciu public, in timpul exercitarii sau cu ocazia exercitarii functiilor sau serviciului;
• furtul comis de o persoana care si-a atribuit pe nedrept calitatea de persoana depozitara a autoritatii publice sau insarcinata cu prestarea unui serviciu public;
• furtul precedat, insotit, sau urmat de violente asupra altuia fara ca sa produca victimei o incapacitate totala de munca;
• furtul inlesnit de starea de vulnerabilitate a persoanei datorita varstei, bolii, infirmitatii, unei deficiente fizice sau psihice, existentei unei graviditati, vulnerabilitati vizibile sau cunoscute de autor;
• furtul comis intr-un loc care serveste drept locuinta, ori este utilizat sau destinat depozitarii de bani, valori, marfuri sau materiale, agentul introducandu-se in aceste locuri prin viclenie, efractie sau escaladare;
• furtul comis dintr-un vehicul destinat transportului in comun de persoane;
• furtul precedat, insotit sau urmat de acte de distrugere, degradare sau deteriorare.

1.3.3. Infractiunea de furt in dreptul german.

Legea penala germana nu cuprinde un capitol anume cu incriminari privitoare la faptele contra patrimoniului. Asemenea incriminari se gasesc atat in sectiunea privitoare la furt si sustragere (sectiunea 19), in sectiunea privind talharia si santajul (sectiunea 20), in sectiunea referitoare la favorizare si tainuire (sectiunea 21), in sectiunea privind inselaciunea si infidelitatea (sectiunea 22), in sectiunea cu privire la abuzul in realizarea interesului personal (sectiunea 25), in sectiunea privind distrugerea (sectiunea 27)[10]

Doctrina penala clasifica insa infractiunile contra patrimoniului in infractiuni contra proprietatii (furtul, sustragerea, talharia, distrugerea) infractiuni contra altor drepturi patrimoniale (braconajul, sustragerea de bunuri sechestrate, zadarnicirea executarii silite); infractiuni contra patrimoniului ca totalitate (santajul, inselaciunea in activitatea de asigurari, inselaciunea prin calculator; inselaciunea in subventii si credite, camata, folosirea abuziva de cecuri si carti de credite, tainuirea, spalarea banilor, indepartarea neautorizata de la locul accidentului).

Se observa ca autorii germani inscriu printre infractiunile contra patrimoniului si infractiuni carora legea si doctrina noastra penala nu le atribuie aceasta calitate (de exemplu, infractiunea de braconaj, de zadarnicire a executarii silite, spalarea banilor, indepartarea de la locul accidentului s.a.), in timp ce alte infractiuni socotite in doctrina romana ca fiind contra patrimoniului nu figureaza printre acestea (de exemplu pirateria, tulburarea de posesie si altele).

Furtul (§ 242) este definit in legea penala germana ca fiind fapta aceluia care sustrage un lucru mobil al altuia cu scopul de a si-1 insusi ilegal pentru sine sau pentru altul (Diebstahl). Pedeapsa este inchisoarea pana la 5 ani sau amenda.

Prin lucru mobil se intelege un lucru corporal; animalele sunt considerate lucruri; nu intereseaza valoarea lucrului, chiar scrisorile particulare pot fi obiect material al furtului; nu intereseaza nici daca este vorba de lucruri lichide ori gazoase; este exclusa insa energia electrica. Lucrul mobil este lucrul care poate fi deplasat, chiar daca este desprins dintr-un imobil (ferestre, usi ale unei cladiri sau recolte de pe camp). Un lucru este strain daca apartine altuia decat faptuitorului; lucrurile fara stapan nu sunt obiect material al furtului; bunul aflat in coproprietate este pentru un coproprietar lucru strain daca si-1 insuseste fara acordul celuilalt coproprietar. Nu intereseaza daca lucrul sustras are o provenienta imorala (plata relatiilor homosexuale sau banii incasati de o prostituata).

Obiectul material al furtului este nu numai obiectul aflat in proprietatea (posesia) altuia, dar si cel aflat in detinerea precara a altuia; prin detinere se intelegere exercitarea in fapt a vointei de a stapani lucrul. Daca, faptuitorul a sustras bunul de la o persoana decedata (care nu mai exercita vointa de stapanire asupra lucrului), nu va exista furt, lipsind actiunea de insusire (bunul nu era in detinerea nimanui). Exista insa o atare vointa in cazul cand victima dormea sau era inconstienta. Aceasta vointa este de presupus ca se exercita asupra tuturor lucrurilor din casa (ca atare, sustragerea unei bijuterii de catre slujnica din dormitor va fi furt; nu va fi furt daca (cineva a sustras lucrul pierdut de victima in fata casei ori pe scara blocului). Bunul este socotit uitat daca a fost lasat de detinator intr-un restaurant, ori la cinematograf; insusirea lui va constitui furt. Constituie furt fapta de a obtine de la automatele publice produsele respective, introducand in ele monezi straine. In acest caz acordul proprietarului de a livra produsele este conditionat de existenta platii in monezile prescrise, si nu in alte conditii. Nu constituie furt consumat daca sustragerea s-a produs in timp ce faptuitorul era observat de organele de politie; in acest caz exista o tentativa de furt. Unele instante au decis ca in acest caz ar exista, pe langa tentativa la flirt, si infractiunea consumata de insusire (Unterschhgung). Asemenea solutii se abat insa de la jurisprudenta constanta, in sensul ca fapta constituie numai tentativa la furt. S-a admis insa ca exista infractiune consumata de furt daca faptuitorul sustrage bunuri dintr-un magazin cu autoservire sau obisnuit introducand obiectul in buzunar sau in poseta, ori in sacosa personala. Este discutabila aceasta solutie daca fapta se comite sub directa observare a personalului magazinului. Jurisprudenta dominanta este in sensul infractiunii consumate de furt chiar daca personalul magazinului ar fi putut interveni in orice moment pentru a preveni fapta. Exista insa si parerea dupa care in situatia de mai sus exista tentativa la furt pana in momentul cand faptuitorul a trecut de casierie fara sa achite valoarea bunului. Se sustine, in aceasta parere, ca pana in acel moment patronul magazinului continua sa-si exercite vointa de stapanire asupra lucrului (Eser, Sehonke/Schroder, Mayer).

In jurisprudenta germana este discutabila existenta furtului in cazul persoanei care a substituit unei bancnote de 100 de marci, o suma in moneda de aceeasi valoare.

S-a motivat ca in acest caz este prezumat consimtamantul persoanei pentru a se efectua o atare operatie; de asemenea, ca in acest caz lipseste obiectul juridic al infractiunii. Solutia majoritara propune insa abandonarea teoriei formale asupra furtului (este furt orice sustragere, indiferent de valoarea bunului sustras) si adoptarea unei teorii substantiale care tine seama de valoarea economica a bunului sustras (Wertsummentheoric).

In ce priveste scopul sustragerii, si anume insusirea (se uf dominum gerere), adica vointa de a se comporta ca stapan al lucrului, exista o unanimitate de pareri in doctrina penala. Discutabil este insa obiectul insusirii. Dupa teoria formala, ceea ce este relevant pentru infractiunea de furt este insusirea lucrului insusi, si nu valoarea care s-ar putea obtine (Binding, Maurach, Rudolphi), pe cand in cadrul teoriei valorii (substantiale) se considera ca ceea ce se insuseste este valoarea economica a bunului (Frank). Aceasta inseamna ca in cazul sustragerii unui carnet CEC, de pilda, in raport cu prima teorie, faptuitorul ar urma sa raspunda numai pentru sustragerea carnetului, pe cand in raport cu teoria valorii ar urma sa raspunda pentru suma pe care faptuitorul intentiona sa o ridice, fraudulos, de la Casa de economii, pe baza carnetului sustras.

Doctrina dominanta s-a raliat insa unei teorii mixte, motivandu-se ca, prin concept, furtul constituie o infractiune contra proprietatii si nu o infractiune care sanctioneaza faptele de imbogatire a persoanei; ca urmare, se poate apela la teoria valorii bunului numai in raport cu specificul actiunii faptuitorul; acesta urmarea sa sustraga lucrul, dar si folosul implicat in lucru (lucrum ex re).

In viziunea doctrinei germane actul insusirii are doua componente: deposedarea (Enteignung) si imposedarea (Aneignung), prima constituind o componenta negativa, iar a doua o componenta pozitiva. Imposedarea este conceputa ca putand fi de mai lunga durata sau chiar de scurta durata. Imposedarea poate fi numai provizorie, pentru folosirea lucrului (Wessels, Bockelmann, Eser). Impotriva acestei „spargeri a insusirii' in doua componente s-a sustinut (Arzt/Weber) ca este suficient sa concepem insusirea ca o atribuire a puterii de dominatie asupra lucrului, faptuitorul comportandu-se ca si cum ar fi fost adevaratul posesor (se ut dominum gerere) pentru a caracteriza ambele componente ale insusirii.

In teoria dominanta, care admite existenta celor doua componente se sustine ca prin componenta deposedarii infractiunea de furt se deosebeste de aceea a insusirii (insusire fara deposedare), pe de o parte, si de furtul folosintei (huium usus), pe de alta parte. De asemenea, componenta imposedarii exclude simpla actiune de luare a lucrului in vederea distrugerii. Se motiveaza ca nu va exista furt, lipsind componenta imposedarii, daca faptuitorul sustrage bunul pentru a-1 sfarama, abandona, arunca. Nu intereseaza daca distrugerea lucrului are loc chiar in momentul sustragerii sau in alt loc si alt moment socotit de faptuitor mai adecvat realizarii acestei intentii. De pilda, nu constituie furt, lipsind componenta imposedarii, fapta aceluia care sustrage o pasarica din colivie pentru a-i da drumul sa zboare. In acest caz faptuitorul va raspunde pentru distrugere.

Furtul se sanctioneaza mai grav (§ 243) (cu inchisoare de la 3 luni la 10 ani), cand:

• faptuitorul pentru comiterea furtului se introduce intr-o cladire, intr-un spatiu afectat afacerilor sau serviciilor ori intr-un alt loc inchis, folosindu-se de chei false sau de un alt instrument de deschidere sau patrunde pe ascuns in locurile respective;
• faptuitorul sustrage un lucru care era asigurat in mod deosebit impotriva sustragerii, printr-un dispozitiv de inchidere sau prin alt mecanism de aparare;
• faptuitorul comite fapta cu profesionist;
• cand sustrage dintr-o biserica sau din alt loc care serveste la exercitarea unui cult religios sau este consacrat veneratiei religioase;
• cand sustrage un lucru de mare importanta pentru stiinta, arta, istorie sau pentru dezvoltarea tehnicii, si care se afla intr-un loc accesibil sau expus publicului;
• cand sustrage un lucru care ar fi fost de folosinta pentru ajutorarea altor persoane in cazul unui accident sau pericol comun;
• cand sustrage o arma de foc pentru care, potrivit legii, trebuie autorizatie, sau o mitraliera, un pistol mitraliera, o arma automata sau semiautomata ori o materie exploziva continuta intr-o arma de razboi, in sensul legii asupra controlului armelor de razboi si asupra materiilor explozive.
• in cazul ipotezelor de la pct. 1-4 este exclusa agravarea daca lucrul prezinta o valoare redusa.

Alte forme agravate ale furtului sunt prevazute in § 244.

Se sanctioneaza cu inchisoare de la 6 luni la 10 ani acela care comite un furt in cazul in care el sau alt participant:

• poarta o arma sau un alt instrument periculos;
• poarta asupra sa un instrument sau alt mijloc pentru a infrange sau preveni rezistenta altei persoane prin constrangere sau amenintarea cu constrangerea.
• savarseste fapta ca membru al unei bande care s-a constituit pentru savarsirea continua de talharii sau furturi si cu participarea unui alt membru al bandei.
• savarseste fapta de furt, iar pentru comiterea acesteia patrunde intr-o locuinta cu chei false sau folosind un alt mijloc de deschidere sau patrunde pe ascuns intr-o locuinta.

De asemenea, in § 244 litera a este incriminata o alta forma agravata a furtului. Se pedepseste cu inchisoare de la un an pana la 10 ani acela care savarseste furtul prevazut in § 245 al. 1 pct. 2 (sustragerea unui lucru asigurat in mod deosebit contra sustragerii) si § 244 pct. 1 sau 5, (furtul cu arme sau cu mijloace de constrangere a persoanei ori furtul dintr-o locuinta), ca membru al unei bande, constituita pentru savarsirea continua de talharii sau furturi si cu colaborarea unuia dintre membrii bandei.

Legea penala germana prevede si ipoteza cand furtul se comite in conditii mai putin grave, situatie in care pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 5 ani (art. 244 litera a alin. final).