Wolfgang amadeus mozart - viaȚa Și activitatea lui wolfgang amadeus mozart, opera in creaȚia lui wolfgang amadeus mozart

ARGUMENT

De ce Mozart? Pentru ca „intr-o epoca in care inteligența tinde sa inabușe sensibilitatea, gandirea sa ucida inima, ar fi de dorit ca lumea intreaga sa invețe sa asculte Mozart. Cu o infinita discreție dar in mod permanent omul este prezent in muzica lui in care se simt bataile inimii. De aceea este unica, tanara, veșnica„ (Maurice Thiriet)

Nu mi-a fost deloc ușor sa pot așterne in doar cateva pagini viața și opera celui care se numește Mozart, la inceput fiind rascolit de teama și incertitudinea ca nu voi putea ilustra intocmai mareția unui geniu al muzicii universale, fapt care m-a determinat sa meditez indelung inainte de a purcede la scrierea acestei lucrari. Am incercat sa subliniez aspectele inovatoare și originalitatea ce caracterizeaza atat creația instrumentala cat și cea lirica.

M-am axat indeosebi pe creația lirica mozartiana fiind impresionat de caracterul psihologic din operele: „Nunta lui Figaro„, „Don Giovanni„și mai ales singspielul „Flautul fermecat„ care imi rezerva un rol de bas profund cunoscut in istoria operei sub numele de Sarastro (marele preot)

INTRODUCERE

ASPECTE GENERALE ALE CLASICISMULUI

Wolfgang Amadeus Mozart reprezinta una dintre cele mai prodigioase personalitați din istoria muzicii universale fiind cel mai mare muzician al vremii sale neintrecut in calitațile sale de compozitor și interpret. Un geniu in creația caruia este reflectata o intreaga epoca muzicala sprijinita pe un numar imens de creații exprimate prin inovație si originalitate cunoscuta sun numele de clasicism.

Clasicismul desemneaza in egala masura o noțiune estetica dar și o epoca istorica in dezvoltarea muzicii, literaturii, a artelor in general, aceasta perioada fiind poziționata cronologic in secolul XVIII. Din punct de vedere estetic, clasicismul muzical se refera la muzica ce vizeaza perfecțiunea prin sobrietate, echilibru, solidaritate, transparența și mai ales accesibilitatea limbajului sau. Aceasta epoca iși gasește afirmarea prin triumful conceptului armonic, apariția bitematismului in cadrul sonatei clasice, care se cristalizeaza ca forma fundamentala a muzicii clasice instrumentale și mai ales consolidarea simfoniei, intreaga creație muzicala desfașurandu-se in conformitate cu legea impunatoare a constrastului, sub controlul unei rațiuni spontane și profund creative. Idealul estetic al clasicismului muzical se concretizeaza in creația lui Gluck (1714 – 1787), Haydn (1732 – 1809), Mozart (1756 – 1791) și Beethoven (1770 – 1827). Clasicismul vienez este momentul de afirmare deplina a muzicii tonale, tonalitatea fiind pilonul principal in arhitectura sonatei clasice, s-ar putea spune ca aceasta s-a dezvoltat mai ales datorita evoluției tonalitații. Un fenomen caracteristic acestei epoci este deplasarea interesului compozitorilor de la muzica pentru vioara care a condus la dezvoltarea muzicii pentru instrumentele cu claviatura. Clavecinul este in mod evident și ostentativ considerat instrument principal, iar sonatele lui Carl Phillip Emmanuel Bach, predecesorul cel mai proeminent al clasicilor vienezi, sunt și ele „Klavier sonaten”.

In dezvoltarea tehnicii compoziționale, clasicismul poate fi definit prin doua nume proeminente: Haydn și Mozart, aceștia doi spunandu-și cuvantul hotarator. De exemplu Haydn reușește in opera sa sa degajeze complet vocile individuale de basul cifrat, sporind relieful acestora și concentrandu-se pe simetria frazelor muzicale. Mozart e și mai degajat in melodicitatea temelor iar veșmantul armonic se muleaza subtil urmand o neprevazuta alungare a emoțiilor. In concepția lui Hegel, clasicismul este explicat prin doua cuvinte: dexteritate și simetrie. In privința operei el considera ca opera lui Gluck, Haydn și Mozart aparține „unei muzici cu adevarat ideala. Liniștea sufleteasca nu se pierde niciodata in operele acestor maeștri, e adevarat ca suferința iși gasește expresie la ei dar ea se rezolva intotdeauna. Simetria clara se pastreaza in mod constant astfel incat extazul nu se transforma niciodata in frenezie și chiar tanguirea prilejuiește spiritului cea mai nobila liniștire.„ Marii compozitori ai clasicismului vienez exprimau in felul lor acel sentiment de certitudine si echilibru dintr-o perioada de relativa stabilizare a istoriei cand monarhia ținea o riguroasa cumpana intre aristocrație si burghezie.

Muzica clasicilor a acționat magnetic asupra viitoarelor generații de compozitori nascand in ei dorința de a atinge o armonie asemanatoare.Influențați de cautarile Școlii de la Manheim, unde arta compoziției și interpretarii fusese considerabil perfecționata,Haydn și Mozart cultiva cu interes genurile instrumentale,reușind ca prin zecile simfoniile,sonatele și cvartetele compuse de ei, sa elaboreze tiparele construcției intrumentale clasice.Muzica clasica nu exprima sinuozitațile vieții,dar intruchipeaza acel ideal de ordine și armonie care calauzește omul pe potecile intortochiate ale existenței sale dramatice.Haydn și Mozart sunt clasicii care largesc veridicitatea muzicii.Dramatizarea expresiei psihologice era strans legata de progresele realizate in domeniul armoniei și al instrumentalismului.

Clasicismul reprezinta un moment hotarator in procesul de emancipare al creatorului de muzica

Clasicismul muzical este exprimat prin noțiune de tonalitate care se realizeaza pregnant prin ceea ce se numește cadența formula utilizata in armonia clasica,pentru a crea suspensii sau pentru a incheia discursul muzical.Cadența finala creaza acea senzație de repaos sonor sesizat și așteptat de ureche ascultatorului. La clasici, cadența comanda riguros construcția muzicala, garantand coerența operei. Prin cadența, materialul sonor ia o forma logica.In sonatele lui Mozart, jocul cadențelor este simplu și clar, astfel incat un proces de veacuri iși gasește aici stadiul definitiv sub aparențele cele mai simple.Mozart poseda in gradul cel mai inalt sentimentul tonalului perfect, adaptandu-se perfect, formei sale de sonata, bazata in intregime pe simple raporturi de tonalitate. Muzica lui Haydn și Mozart și Beethoven se bazeaza pe o relație armonica ce are loc intre treptele principale ale tonalitații, relație cunoscuta in teoria muzicii sub denumirea de ”dominanta-tonica”, adica intre treptele V-I și pe cadența perfect-tonala, adica relația subdominanta-dominanta-tonica (IV-V-I), care este

folosita de catre clasici pentru incheierea discursului muzical.

In estetica lui Hegel, gasim o fidela imagine a starii de spirit proprie clasicilor. Ca genial manuitor al dialecticii, Hegel descopera existența, la baza muzicii, a unor forțe contradictorii, a caror ciocnire și sinteza reprezinta principalul izvor al creației. El examineaza trei relații contradictorii fundamentale: 1. Raportul dintre specificul emoțional al muzicii și necesitatea organizarii mesajului liric pe baza unei construcții intelectuale riguroase. 2. Raportul dintre nazuința spre o veridicitate cat mai caracteristica a imaginilor muzicale, prin imitarea realitații, și tendința, nu mai puțin legitima de a inzestra muzica cu expresivitate autonoma, capabila a impresiona prin mijloace pur muzicale. 3. Raportul dintre melodie, de care depinde larga accesibilitate a operei muzicale și armonia prin care compozitorul profesionist completeaza expresivitatea melodica dar o face și mai dificil de sesizat. Hegel tinde sa rezolve aceste contradicții intr-o impacare deplina a forțelor divergente și o face convins ca vorbește in numele unui ideal estetic permanent valabil. In realitate el este teoreticianul epoci muzicale care iși traia atunci amurgul-epoca clasicismului, care iși gasește desavarșirea intr-o creație vasta caracterizata de o serie de inovații, semnata sub numele de Beethoven, datorita caruia muzica incepe sa creasca in preajma pianului, cerandu-i inimaginabilul, incarcandu-l de glorie. Beethoven incheie epoca clasicismului deschizand drumul catre o alta stralucita epoca ce este cunoscuta in istoria muzicii sub numele de romantism.  

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA LUI WOLFGANG AMADEUS MOZART

Wolfgang Amadeus Mozart s-a nascut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, in familia lui Leopold Mozart, muzician de curte care a avut un rol decisiv in educația muzicala a „copilului minune„ , contribuind la dezvoltarea geniului mozartian. Om de o vasta cultura muzicala, inzestrat cu un talent deosebit de interpret, compozitor dar mai ales de pedagog, Leopold Mozart iși da seama de geniul fiului sau, fapt pentru care iși consacra cea mai mare parte a timpului instruirii acestuia. Drept urmare incepand cu varsta de 6 ani micul Mozart este antrenat intr-o serie de concerte, bucurandu-se de aplauzele publicului aristocrat. In anul 1762 familia Mozart pleaca la curtea reginei Maria Tereza de la Viena, pentru a susține un numar insemnat de concerte, urmand apoi un turneu in toate centrele culturale ale Germaniei și Europei Occidentale. Dintre orașele colindate de micul Mozart sunt amintite: München, Ausburg, Stuttgard, Frankfurt, Bruxelles, Amsterdam, Paris, Londra și altele. Avea doar 7 ani cand Goethe, in varsta de 14 ani, ascultandu-l la Frankfurt afirma: „ Mozart: micul barbat cu peruca și sabie.„. Cei 3 ani petrecuți in orașele cu tradiție muzicala ale Europei vor insemna pentru Mozart o perioada intensa de pregatire pentru viitoarea cariera componistica. Tot in aceasta perioada compune mici piese și menuete. Revenind la Salzburg incepe studiul sever al contrapunctului, scrie serenade, o cantata, arii italiene și un singspiel in colaborare cu Michael Haydn (fratele lui Joseph Haydn). In anul 1769 Mozart compune o comedie in limba latina numita „Apollo și Hiacit„ fiind prezentata in cadrul unei festivitați a Universitații din Salzburg. Tot in acești ani compune primele sonate pentru vioara și pian, primele doua simfonii, operele: „La Finta Semplice„ K.V. 51, opera buffa in trei acte. Urmeaza „Bastien și Bastienne„ K.V.50, siengspiel intr-un act scrisa pentru un medic vienez care poseda un salon de muzica. In uvertura acestei opere exista o tema pe care Beethoven o va folosi amplificand-o, in prima parte a simfoniei„ Eroica„ .

Perioada scurta petrecuta la Viena se remarca prin evoluția compozitorului in domeniul muzicii simfonice, scriind 3 simfonii. In acest oraș, Mozart traiește intr-o incordare artistica intensa fiind atins de misterul operei care il determina sa viziteze seara de seara opera vieneza fapt pentru care este remarcat de compozitorul de opera italiana Hasse care ne ofera tabloul tanarului Mozart: „ E vioi, vesel și se comporta in toate imprejurarile cu atata dragalașenie incat nu te poți impiedica sa nu-l iubești. Un lucru e sigur: daca evoluția sa viitoare va corespunde trecutului sau, va reieși pentru lume o minune. „ Minune care s-a infaptuit printr-o munca asidua, dar facuta cu placere in decursul careia Mozart a absorbit avid arta muzicala germana, austriaca, italiana și franceza, intr-un mod uimitor. Perioada anilor 1769 – 1773 sunt marcați de calatoriile sale in Italia. In patria operei in care teatrul muzical avea un trecut impunator, dupa ce a studiat cu severitate operele lui Piccini, Scarlatti, Jomelli și Hasse, culege primele rezultate in cariera sa de dramaturg prin opera in stil italian „Mitridade re di Ponte„ , care se bucura de un succes rasunator pe scena operei din Milano la 26 decembrie 1770. Italia i-a oferit lui Mozart oportunitatea de a cunoaște polifonia lui Palestrina și Martini compunand la Bologna corul acappella „Querite primum regnum Dei„ in stilul polifonic a lui Palestrina. In 1771 revine plin de glorie la Salzburg. In acest an scrie 7 simfonii, sonate pentru clavecin iar anul urmator: 8 simfonii, 3 sonate și serenada balet „Ascanio in Alba„. La Salzburg, tanarul compozitor intra in slujba inaltei curți urmand 7 ani intunecați de sentimentul pierderii libertații și inițiativei, simțind gustul amar al ironiei. Mozart iși șterge lacrimile umilinței prin munca severa și daruința pentru creațiile sale compunand mai mult de jumatate din simfoniile sale, sonate pentru pian și vioara și toate acestea in afara obligațiilor unui muzicant servitor al curții. Printre creațiile scrise in aceasta perioada se numara și opera „Lucio Silla„ reprezentarea careia la Milano este un eșec total din cauza caruia Leopold se imbolnavește și astfel Mozart iși incheie cea de-a treia calatorie in Italia intorcandu-se in orașul natal, de data aceasta lipsit de glorie. Revenind la Salzburg iși accepta pentru o perioada umila condție de „servitor muzical al curții„ . Urand cu putere viața de curte Mozart nu va inceta sa repete insistent incercarile sale de evadare din saloanele princiale. In 1774 in timp ce compune simfonia in La major K.V.201, pe neașteptate primește o comanda de la München pentru o opera in stil italian care se va numi „La finta giardiniera„ (Gradinareasa prefacuta), reprezentata cu mare succes la 13 ianuarie 1775 pe scena Teatrului Muzical din München. Urmeaza opera „Il re pastore„ (Regele pastor), 5 concerte pentru vioara și orchestra și serenada „Lodron„. Datorita relațiilor incordate intre Mozart și prinț, iși indreapta din nou gandul catre Italia deoarece in Germania nu i se oferea nici un post de dirijor sau organist. Planul unei plecari in Italia insa nu se realizeaza, astfel incat in 1777 pornește impreuna cu mama sa pe un traseu ce-l va indrepta catre Paris. In drumul spre Paris compozitorul se oprește la Mannheim unde scrie cele doua concerte pentru flaut in Re Major și Sol Major și mai multe sonate pentru pian și vioara. In acest oraș Mozart este inconjurat de dragoste și admirație, activand ca interpret și pedagog. Deoarece pe parcursul șederii sale la Mannheim nu primește inca nici o comanda de opera scrie o serie de arii de concert și lieduri. Inima compozitorului se aprinde de iubire pentru cantareața Aloysia Weber care il leaga tot mai mult de acest oraș. Afland de pasiunea sa pentru Aloysia, tatal Leopold ii da ordin sa paraseasca Mannheim-ul pentru a pleca la Paris lucru pe care Mozart il face in 1778. Astfel incepand „Tragedia Pariziana„ a lui Mozart nimerind in acest oraș in plina revoluție a operei, cea dintre Picciniști și Gluckiști.

Document online: Televiziune – exercitii Document online: LumiÈre si mÉliÈs

La Paris tinarul Mozart muncește din greu oferind lecții de instrument pentru caștigarea existenței, zbatandu-se in cele mai cumplite suferințe. Cu toate acestea iși pastreaza optimismul, scriind printre lecții și concerte cateva simfonii, una dintre ele fiind „Pariziana„ in Re Major. Acesteia i se alatura concertul pentru flaut, harpa și orchestra scrisa la comanda unui amator. Cea mai mare suferința a compozitorului este provocata de moartea intr-o singuratate desavarșita a mamei sale.

Dupa cei 4 ani de grele incercari tanarul compozitor se intoarce la Salzburg la 16 ianuarie 1779 terminandu-se un capitol intunecat din existența sa prin numirea in funcție de organist la curtea episcopala. Aici compune lucrari religioase, simfonia Haffner și opera „Idomeneo„ aceasta fiind compusa pentru teatrul muzical din München. Dar nici de data asta Mozart nu simte o implinire profesionala, certandu-se tot mai des cu prințul, fapt pentru care rupe definitiv legaturile cu palatul princial. In 1781 cand doar 10 ani il mai despart de moarte angajandu-se cu un tineresc curaj pe calea unei existențe libere, scrie ultimile sale simfonii, cvintete, Missa in do minor, nu ingeanuncheaza in fața saraciei avand curaj chiar sa-și intemeieze și o familie, lucru pe care-l face in 1782 cu Constanza Weber, sora Aloysei Weber, avand cu aceasta 7 copii dintre care 5 au decedat. Impreuna cu Constanza și cu cei doi copii ai sai se stabilește la Viena unde scrie operele: „Rapirea din Serai„, „ Nunta lui Figaro„, „Don Giovanni„ și „Flautul Fermecat„, cea din urma fiind scrisa-n 1791 anul morții sale. Mai scrie 6 cvartete de coarde dedicate lui Haydn. Anii vienezi de maturitate se caracterizeaza printr-o munca fara comparație in istoria muzicii, scriind sonate pentru vioara și pian, simfonia „Jupitter„, ultimile sale opere amintite mai sus, simfonia „Linz„ și zguduitorul „Requiem„. Opoziția tatalui sau la casatoria sa, pierderea mamei sale și a celor 5 copii dar și munca asidua sunt doar puținele momente de suferința care agraveaza starea sanatații lui Mozart acesta stingandu-se in noaptea de 5 decembrie 1791, noapte in care apune cel ce a fost „Soarele muzicii„, Wolfgang Amadeus Mozart.

Creatia lui Mozart se concretizeaza intr-un numar consistent de lucrari :41 de simfonii,25 de concerte pentru pian, 7 concerte pentru vioara si orchestra,26 de cvartete de coarde, 22 de sonate pentru pian, 23 de opere, serenade,un oratoriu si un requiem.

Unul dintre genurile care l-au consacrat pe Mozart, este simfonia care la Mozart cunoaste o evolutie speciala, in fiecare simfonie a sa deschizand noi orizonturi bazate pe noi legi. La inceput Mozart scrie simfonii in 3 parti urmand sa recurga la simfonia de 4 parti prin adaugarea menuetului.Prima sa simfonie K.V. 16 in Si bemol Major a fost scrisa la Londra.Urmeaza: simfonia nr 35 “Haffner” in Re Major, apoi simfonia nr. 36 Linz care a fost dedicata asociatiei muzicale din orasul cu acelasi nume. Ea are o introducere in adagio care se desprinde in doua idei muzicale, prima fiind dinamica si cu formule ritmice pregnante si cu mers melodic ascendent iar a doua avand un mers melodic descendent. Simfonia nr. 38 cunoscuta sub numele de “Pragheza” este scrisa in tonalitatea Re Major la Praga in 1786. Este simfonia care a marcat culmea artei somfonice . Urmeaza simfonia 39 in Mi bemol Major unde intalnim un nou instrument: clarinetul (ca solist in grupul suflatorilor). Simfonia 40 este cunoscuta sub numele de simfonia in sol minor scrisa in anii de suferinta si cei din urma ani la Viena. Aceasta simfonie are un inceput liric inedit. In partea I intalnim forma de sonata, in cea de-a doua parte forma de lied-sonata, caracterizata de intrarea succesiva a instrumentelor de coarde. Partea a III-a este un menuet bazat pe o melodie populara cu atmosfera de dans. Partea a IV-a este un allegro de sonata bazat pe doua teme in jurul carora graviteaza intregul material sonor. Aceasta simfonie a fost numita eroica mozartiana. Ultima simfonie a lui Mozart se numeste “Jupiter” K.V. 551 in Do Major are 4 parti. Prima parte este o forma de sonata, a doua un andante cantabile, a treia parte un menuet allegretto, finalul fiind o miscare molto allegro.

Un alt gen in care Mozart a adus o contributie substantiala este concertul instrmental. Fiind un bun instrumentist el dezvolta latura spectaculoasa a tehnicii instrumentale. Imbina cantul solistic cu sonoritatea ampla a orchestrei creand cadentele solistice care lasa posibilitatea instrumentistilor sa-si dezvaluie calitattile de improvizatori. A compus 25 de concerte pentru pian si orchestra si 7 concerte pentru vioara si orchestra dar si o simfonie concertanta pentru suflatori si orchestra si alte concerte pentru instrumente cordofone si aerofone. Prima parte a concertului lui Mozart este conceputa in general in forma de sonata cu dubla expozitie. Temele surprind prin spontanietate si au o dezvoltare care atinge uneori nivelul conflictual din simfonie. Partile mediane au la baza melodii calde si sensibile pe care Mozart reuseste sa le realizeze cu ajutorul solistilor in timp ce orchestra sustine fondul sonor. Finalul este un rondo cu melodie antrenanta in care este marcat dialogul dintre solist si orchestra .

Printre concertele pentru pian se disting urmatoarele: concertul nr. 9 K.V. 271 in Mi bemol Major , concertul nr. 20 in re minor, concertul nr. 11 K.V. 413, concertul nr. 12 K.V. 414, concertul nr.14 K.V. 449 si altele. Dintre concertele de vioara amintim K.V. 207, K.V. 211, K.V. 216, K.V. 218, K.V. 219. Aceste 5 concerte fiind scrise in decursul a 9 luni in anul 1775, cand Mozart se afla la Salzburg. Dintre concertele pentru instrumentele aerofone cele mai renumite sunt: Concertul pentru flaut si harpa, K.V. 299; 2 concerte pentru flaut in tonalitatile Re Major si Sol Major si Concertul pentru fagot si orchestra in Si bemol Major K.V. 291. Mozart a mai scris 6 concerte pentru clavecin fiind un mare cunoscator al tehnicii acestui instrument. Din creatia lui Mozart mai fac parte si urmatoarele sonate: Sonata pentru pian nr. 6 K.V. 264 numita “Durnitz”, Sonata pentru pian in la minor K.V. 310, Sonata nr. 11 in La Major, Sonata in Re Major pentru piane K.V. 448 si Sonata pentru pian si vioara K.V. 176. Din muzica de camera mozartiana mai fac parte Serenada in Si bemol Major pentru 2 viori si un violoncel, Serenada “Haffner” in Re Major, Marea Serenada pentru 12 instrumente de suflat si un contrabas s. a. Acestor serenade se mai adauga si cvartetele de coarde: K.V. 168-173, numite “Cvartetele vieneze”, Cvartetul de coarde in Sol Major K.V. 387, fiind primul dintre cele 6 dedicate lui Joseph Haydn. In 1787 Mozart adauga creatiei sale camerale 2 cvintete de coarde: Cvintetul de coarde in Do Major K.V. 515 si Cvintetul in sol minor K.V. 516, iar in 1791 in preajma mortii sale Mozart isi imbogateste creatia cu un cvintet de coarde in Si bemol Major K.V. 614.

Un aport special este adus de catre Mozart si in cadrul muzicii religioase fiind angajat al Curtii Arhiepiscopale din Salzburg compune missele: “Solemnis”, Missa in Do Major K.V. 66,” Te Deum” K.V. 141,” Missa Longa” K.V. 262, Missa in do minor K.V. 427 si zguduitorul “Requiem” K.V. 626 (neterminat), scris in re minor pentru cor mixt la 4 voci, solisti si orchestra.

OPERA IN CREAȚIA LUI WOLFGANG AMADEUS MOZART

„ Inainte de toate pentru mine este opera„ (W. A. Mozart)

Opera reprezinta rezultatul contopirii tragediei cu muzica, gen aparut in secolul al XVII-lea la Florenza atingand o mare stralucire prin geniul lui Claudio Monteverdi (1567 – 1643) și al altor compozitori italieni și francezi ai secolului urmator. Genul iși largește capacitatea de reflectare a vieții cunoscand ulterior stadiul maturitații clasice prin creația liu Gluck și Mozart. In istoria universala a operei, creația dramatica a lui Mozart reprezinta desavarșirea realizarilor epocii anterioare și anticiparea viitoarei evoluții a teatrului muzical. Inspirandu-se din subiecte mitologice și legendare, la inceput opera purta numele de tragedie muzicala iar mai tarziu „opera seria„ , principalele mijloace de expresie fiind: recitativul epic sau dramatic și aria, ulterior fiin adaugate corurile și ansamblurile vocale și chiar baletul. Un fapt foarte important pentru afirmarea operei ca fiind un gen de o ampla solidaritate este amplificarea orchestrei, aceasta devenind un suport insemnat pentru partea vocala. Opera seria a dominat Europa pana la primele decenii ale secolului XVIII prin creația unor iluștri compozitori ca: Monteverdi, Francesco Cavalli, Alessandro Scarlatti și alții. In prima jumatate a secolului XVIII se naște la Neapoli opera buffa (opera comica) care a coexistat cu opera seria polarizand in jurul lor cea dintai, interesul și susținerea aristocrației iar cea de-a doua a publicului obișnuit. Cele doua stiluri de opera și-au adus unele completari reciproce pana cand Gluck a indeplinit istorica reforma a operei seria, in sensul promovarii unui stil simplu dar mareț in care mitologia era infațișata ca o experiența pur omeneasca. In timp ce Gluck iși desavarșea reforma ce avea sa transforme opera seria in drama muzicala, școala muzicala franceza in frunte cu Gretry și J. J. Rousseau indica linia valorificarii folclorului in cadrului noului gen al operei buffe ce oglindește renovarea sociala și politica ce avea sa culmineze cu revoluția din 1789. Dupa modelul noii opere buffe franceze, compozitorii germani din aceasta perioada fauresc opera naționala care va culmina cu Mozart. Sub influența noului gust al operei, Joseph Haydn cel mai legat compozitor de tradiția muzicala germana compune opera buffa „Farmacistul„. In acest moment istoric de intersectare a mai multor stiluri și curente, in teatrul liric se afirma geniul mozartian, momentul cand dupa cum afrima muzicologul Paul Bekker: „ In Italia cantul artistic iși menține cea mai inalta calitate a sa in timp ce in Germania cantul spontan (de obarșie populara) devine capabil da genereze opera de arta.„

Este momentul in care sensibilitatea fața de vocea umana este vie iar cea fața de sunetul instrumental amplificata, momentul unui rar echilibru spiritual in care ia naștere opera lui Mozart.

Inițiat din frageda copilarie in tainele muzicii vocale ca și ale celei instrumentale, Mozart era menit sa indeplineasca o mare misiune in domeniul teatrului liric mondial, opera fiind pentru el cea mai mare bucurie oferita de catre sublimul artei, chiar el afirmand: „ Inainte de toate pentru mine este opera„ Sensibilitatea, umorul, intuiția, simțul ascuțit al realitații, forța de a se imbogați sufletește din resursele inspirației și gandirii sale i-au deschis larg porțile catre teatrul liric care in concepția lui Mozart este cea mai vie și diversa manifestare de arta.

De-a lungul intregii sale vieți Mozart a compus cu ardoare pentru teatrul muzical lasand omenirii o moștenire de 23 de opere și spectacole muzicale, unele nefiind finisate. Creația sa in domeniul operei imbrațișeaza totalitatea formelor muzicii dramatice, de la genurile mari, opera seria și cea buffa pana la serenada dramatizata cu caracter pastoral; de la oratoriul spiritual la cantata profana; de la micul spectacol vorbit in limba germana la singspiel-ul de mari proporții. La varsta de 12 ani compune singspiel-ul intr-un act „Bastien și Bastienne„ in care folosește libret in limba germana iar din punct de vedere muzical intonații specifice liedului. In același an geniul sau da naștere primei sale opere „La finta semplice„ (Naiva prefacuta), opera buffa in trei acte.Urmeaza o opera seria in 3 acte „Mitridate re din Ponte„ aceasta operaa este scrisa in stilul operei napolitane punand accent mai mult pe bel-canto, pe arii de coloratura care solicita o tehnica vocala deosebita, și mai puțin pe elementul dramatic. „Rapirea din Serai„ reprezinta intaia reușita a lui Mozart in teatrul liric introducand insa in forma tradiționala a acesteia elemente dramatice noi de esența realista, și punand accent pe reflectarea realitații și pe exprimarea sentimentelor personajelor implicate in acțiune. Aceasta opera reprezinta o nota importantna in evoluția clasicismului german și in istoria muzicii universale, apariția sa echivalandu-se cu actul de naștere al operei naționale germane. „Rapirea din Serai„ apare intr-o stralucire unica deoarece presupune o dezvoltare a cantului orchestral aflat in stransa legatura cu cel vocal. Uvertura cu episoadele ei ienicerești ne anunța ca opera ne va conduce in indepartata lume a orientului, imparația celor „1001 de nopți„ in care ratacesc cele doua perechi de tineri Constantze și Belmonde, Blondina și Pedrillo; turcii Osmin și Selim, fiecare dintre ei bucurandu-se de o deosebita atenție din partea compozitorului, fapt explicat prin prezența pentru prima oara in istoria operei a unui rol de bas profund ca cel al lui Osmin, a carui arie din actul I in mișcare de allegro con brio exprima fanatismul și furia de neoprit, vocea acestuia alergand comic pe figurații rapide de optimi.

Opera mozartiana in limba italiana iși are punctul de reper pe taramul operei buffe indreptandu-se pe un drum nou descoperit de catre inspirația mozartiana: drumul catre comedia cu aspect psihologic. Operele reprezentative ale acestui stil și care l-au consacrat pe mozart numindu-se: „Nunta lui Figaro„, „Cosi fan tutte„ și „drama gioccoso„ „Don Giovanni„, toate fiind realizate in anii maturitații sale creative. In aceste opere Mozart da vocilor expresia corespunzatoare caracterului psihologic in reprezentarea sa muzicala realista astfel faurind sfera de manifestare intonaționala a personajului realist din opera secolelor urmatoare. Una dintre cele mai jucate opere din creația sa este opera buffa cu caracter psihologic „Nunta lui Figaro„. Inspirata din comedia lui Beaumarchais „Nunta lui Figaro„  reunește 14 arii repartizate celor 9 personaje, 6 duete, doua triouri, un sextet și doua coruri. Personajul principal, Figaro, interpreteaza 3 arii. In prima cavatina „Se vuol ballare„ el iși arata sarcasmul fața de stapanul sau contele Almaviva. A doua arie „Non piu andrai„ reprezinta un marș militar in care Figaro iși exprima o subtila ironie fața de pajul Cherubino, ironie care prezinta o expresie mult mai serioasa in cea de-a treia arie „Tutti e di posto„ , in care Figaro iși previne semenii despre infidelitatea femeilor. Mozart intrebuințeaza recitativul tradițional ca mijloc de expunere a desfașurarii acțiunii, acesta tinde spre o muzicalitate care contribuie la conturarea starilor sufletești traite de personaje. Muzica pe care a creat-o pe libretul lui Da Ponte dezvaluie marile adevaruri ale existenței sociale contemporane luand ca model viața a doua cupluri aflate pe trepte diferte in ierarhia sociala și anume cea a cuplului aristocrat spaniol: contele Almaviva și contesa Rosina și cea a barbierului Figaro și a Susanei, camerista contesei. Prin muzica sa, Mozart urmarește cu exactitate comportamentul celor doua cupluri in ziua nunții lui Figaro cu Susana intamplandu-se o serie de evenimente comice. Uvertura acestei opere se desfașoara pe un ton luminos in Re Major intr-o sonoritate incadrata in piano, folosind instrumentele cu coarde intr-un tempo de presto care aduc inca de la primele masuri neliniștea și incertitudinea simțita de personaje pe parcursul intregii opere. Din climatul Spaniei din care Beaumarchais il desprinsese pe Figaro se trage și eroul operei pe care Mozart a compus-o un an mai tarziu (1787). Este vorba despre opera „Don Giovanni„ caracterizata de un echilibru perfect intre cantul vocal și cel insturmental. Stilul orchestral al operei respective ne conduce la unele remarci. Daca ascultam aria lui Leporello in care acesta enumera cuceririle sentimentale ale lui Don Giovanni, surprinde conversație impresionanta dintre personaj și instrumentele din orchestra. In timp ce Leporello explica Elvirei ca va da citire unei liste in care sunt prezente toate cuceririle stapanului sau, flautul și fagotul țipa de curiozitate și placere in timp ce oboaiele hohotesc. Aparatul orchestral contribuie la ascuțire a conflictului conjugal. Mozart a condus țesatura muzicii sprijinandu-se permanent pe ideea coexistenței dintre contrarii așa cum acestea se manifesta in viața, adevar ce la condus la conceptul de drama gioccoso. In aceasta opera compozitorul imbina cu o mare maestrie comicul cu tragicul. Este prezentata viața plina de placeri și aventuri ale unui celebru cuceritor spaniol pe nume Don Giovanni și sfarșitul acestuia binemeritat in fața caruia seducatorul accepta pedeapsa fara a-și renega faptelel sale imorale.

O alta colaborare cu Lorenzo da Ponte este oglindita in opera „Cossi fan tutte„, opera buffa in doua acte scrisa la comanda lui Joseph al doilea in 1789. Opera este inspirata dintr-o intamplare banala din lumea aristocrata contemporana fiind prezentat un pariu dintre un celibatar pe nume Don Alfonso, convins de infidelitatea femeilor, și doi ofițeri care mizeaza pe dragostea credincioasa a logodnicelor lor. Caștiga personajul sceptic fara ca rezultatul sa impiedice finalul fericit al casatoriei celor doua cupluri. S-a remarcat faptul ca opera respectiva este foarte apropiata de tradiția jocului de maști al comediei „dell arte„. Cele doua cupluri aparand ca niște simple marionete manuite de abilul Don Alfonso, pagini renumite ca ariile lui Ferando „Una aura amorosa„, „Tradito schernito„, ariile Despinei, camerista de o istețime remarcabila: „In uomini in soldatti„sau „Una donna quindiciani„, ariile celor doua logodnice Dorabella și Fiordiligi: „Smanie inmplacabili„ sau „Come scoglio„ i-au adus renumele lui Mozart. Fiecare personaj interpreteaza cate doua arii cu excepția lui Ferando care are 3 arii.

Ultima opera pe care Mozart o lasa omenirii, și care a creat un puternic curent epigonic este „Flautul Fermecat„ ce a adus pe scena teatrului liric farmecul cantului de strada , al duetului popular, zarva amuzanta a farselor și a spectacolelor populare, toate acestea altoite pe trunchiul marii tradiții muzicale din care fac parte aria de bravura, coralul inflorit, ansamblul vocal, rafinamentul artei simfonice. Toate aceste mijloace de expresie sunt imbinate in țesatura singspielului „Flautul Fermecat„, fiecare dintre acestea fiind adoptat specificului psihologic al fiecarui personaj in parte. Astfel, daca Reginei Nopții, compozitorul i-a adoptat stilul recitativului solemn și al ariei de bravura cu vocalize extrem de complicate sugerand sclipirea siderala a stelelor.

Lui Tamino, tanarul indragostit de portretul zeiesc al Paminei, autorul i-a destinat aria romanțioasa, simpla și populara ca expresie a sentimentului sau.

Papageno este un personaj care inunda scena cu acel cantec popular german descoperindu-și forma cea mai pura (arietta)

Pe langa duetul liric dintre Tamino și Pamina și duetul comic dintre Papageno și Papagena compozitorul introduce ariile solemne ale personajelor de basm Regina Nopții și Sarastro. Mozart folesește o infinitate de forme ale limbajului muzical ca : terțetul, cvintetul și chiar corul solemn caruia in finalul operei ii revine menirea de a proslavi unirea ințelepciunii și frumuseții sub cununa eternitații.

Datorita puterii sale de observare și redare a tipurilor umane prin mijloace lexicale de un efect comic neintrecut, geniul mozartian adauga capacitatea de a da personajelor sale o adancime psihologica necunpscuta pana la el, fapt ce l-a transformat intr-un inovator al operei pasionat de aceasta, opera ce a cuprins in viziunea sa trecutul dar și viitorul artei dramatice.

In continuare vom urmari subiectele operelor care l-au consacrat pe marele Mozart.

NUNTA LUI FIGARO

Opera buffa in patru acte, libret de Lorenzo da Ponte dupa comedia lui Beaumarchais, creata in 1786 la Viena, premiera Viena 1 mai 1786.

Personajele: Contele Almaviva (bariton), Contesa Rosina (soprana), Figaro, valetul contelui (bariton), Susana, camerista contesei (soprana), Barbarina, fiica lui Antonio (soprana), Cherubino, paj (mezzo-soprana, travestit), Bartolo, medic (bas), Marcellina, guvernanta (soprana), Don Basilio (tenor), Antonio, gradinar (bas), Don Curzio, judecator (tenor), țarani și servitori.

Acțiunea se desfașoara in castelul Aquas Frescas, Spania.

ACTUL I

Susana și Figaro se pregatesc de nunta și iși aranjeaza viitoarea camera conjugala. Viitoarea mireasa are unele rezerve pentru amplasamentul acestei camere care atrage tot mai multe vizite. Doctorul Bartolo și Marcellina se sfatuiesc cum sa impiedice nunta ceea ce o revolta pe Susana. Aceasta urmeaza sa-l consoleze pe Cherubino, pajul castelului pentru intamplarile sale cu Barbarina, fata gradinarului. La sosirea contelui Cherubino se ascunde și asista la propunerile galante ale acestuia intrerupte de Basilio care venise in același scop. In confuzia generala se descopera unul pe altul. In fața tuturor ca gest de marinimie, contele il iarta pe Cherubino și ca sa scape de el ii da brevetul de ofițer, prilej de glume din partea lui Figaro.

ACTUL II

Contesa care se simte parasita accepta o mica intriga menita sa-l faca gelos pe conte. In spirit de joaca Susana il deghizeaza pe Cherubino in domnișoara, acesta cantandu-i contesei o romanța. Lucrurile insa se incurca la sosirea neașteptata a soțului contesei. Cu o gelozie exemplara și de nestapanit contele cere explicații, timp in care se intampla o serie de incurcaturi in urma carora acesta ramane pacalit. Lucrurile sunt departe de a se fi limpezit caci gradinarul l-a vazut pe Cherubino fugind pe geam iar Marcellina il da pe Figaro in judecata pentru datorii. Datorita conflictelor ascuțite, casatoria se amana.

ACTUL III

Contesa Rosina mediteaza asupra intalnirii planuite cu Susana. Intre timp contele face iar avansuri cameristei ceea ce o determina sa spere dupa cum ii spune lui Figaro ca procesul pentru plata datoriilor a fost caștigat. Furia contelui care a auzit-o nu are prea mare viitor caci Marcellina descopera ca Figaro era chiar fiul ei și al doctorului Bartolo. In impacarea generala, contele are totuși satisfacția de a primi, pare-se din partea Susanei, un bilet ce-i fixeaza o intalnire.

ACTUL IV

Figaro a surprins tertipurile cu biletul și se crede la randul sau inșelat. Va fi insa pedepsit caci la intalnire nu se prezinta Susana, ci contesa Rosina. Figaro iși primește palma de rigoare din partea Susanei, iar contele este nevoit sa-și recunoasca greșeala. Totul se incheie intr-o aparenta buna ințelegere care nu pune la indoiala faptul ca povestea poate reincepe intr-o oarecare alta zi.

Daca la Viena „Nunta lui Figaro„ a avut parte de un succes palid, la Praga s-a bucurat de un adevarat triumf, publicul fiind cucerit de perfecțiunea expresivitații ariilor și finețea ansamblurilor create, „Nunta lui Figaro„ devenind una dintre cele mai desavarșite creații ale repertoriului liric.

DON GIOVANNI

Drama gioccoso, in doua acte, libretul: Lorenzo da Ponte, premiera Praga, 29 octombrie 1787.

Peronajele: Don Giovanni, seducatorul desfranat (bariton), Donna Anna, logodnica lui Don Ottavio (soprana), Comandorul, tatal Donnei Anna (bas), Don Ottavio (tenor), Donna Elvira, doamna din Burgos abandonata de Don Giovanni (soprana), Zerlina, țarancuța logodita cu Masetto (soprana, mezzo-soprana), Masetto, țaran (bariton), servitori, țarani, muzicieni, invitați.

Acțiunea se defașoara in Spania, intr-un timp nedeterminat al secolului XVIII.

ACTUL I

Leporello face de paza in timp ce Don Giovanni intra in casa Donnei Anna. El se plange de condiția existenței sale de servitor. Din casa iese Donna Anna urmarindu-l pe seducatorul desfranat. In acest moment are loc o lupta intre tatal Annei, Comandorul și Don Giovanni, cel invins fiind Comandorul care cade ucis. Donna Anna care fugise dupa ajutoare descopera cadavrul tatalui sau și il obliga pe logodnicul ei, Don Ottavio sa jure razbunare. Dupa ce a reușit sa fuga, Don Giovanni incredințeaza lui Leporello, noile sale proiecte cand sunt intrerupți de Donna Elvira, venita in cautarea amantului tradator care se retrage lasandu-l pe servitorul sau sa explice situația. Langa Sevilla, Zerlina și Masetto serbeaza propria lor casatorie. Don Giovanni ii invita la el cautand sa o cucereasca pe Zerlina dar este intrerupt de intervenția Donnei Elvira. In fața Donnei Anna și al lui Don Ottavio carora seducatorul le-a prezentat-o pe Elvira drept o nebuna, apare adevarul. Donna Anna recunoaște vocea aventurierului și vrea sa-și implineasca razbunarea. Serbarea continua sa se desfașoare. Masetto refuza sa-și ierte logodnica ce plecase cu Don Giovanni dar aceasta il indupleca. Pentru ca este descoperit ca a incercat sa o seduca pe Zerlina, Don Giovanni pleaca impreuna cu servilul Leporello lasandu-i pe toți plini de manie.

ACTUL II

Aventurile lui don Giovanni continua, acesta facandu-i curte acum cameristei Donnei Elvira, in timp ce Leporello o intreține pe aceasta. Cand intalnește grupul de țarani care il cauta, Don giovanni creaza o serie de incurcaturi in urma carora țaranii se impraștie. Don Giovanni și Leporello se ascund in cimitir. O voce sumbra ii avertizeaza ca sfarșitul este aproape. Don Giovanni ii da ordin lui Leporello sa invite vocea care ii aparține Comandorului la cina. Aceasta accepta. In ultima scena asistam la o petrecere in palatul aventurierului, imprejurari in care Donna Elvira reapare implorandu-l sa se caiasca. Aceasta insa se retrage in fața glumelor lui Don Giovanni speriindu-se groaznic de apariția spectrului. Leporello, balbaindu-se anunța intrarea Comandorului care-l someaza pe cavaler. Cu curaj, aventurierul strange mana care i se intinde, refuzand sa se caiasca din frica și lașitate. Un fior de gheața-l paralizeaza prabușindu-se in infern in timp ce toți participanții la aventurile sale mediteaza asupra moralei acestor intamplari.

Comandata compozitorului dupa succesul „Nunții lui Figaro„, „Don Giovanni„ depașește orice cadru al tradiției spectacolelor lirice ale epocii, ramanand una dintre cele mai originale dezbateri asupra sensurilor amoralitații și dimensiunilor eroice și totodata tragice ale destinului uman.

RAPIREA DIN SERAI

Singspiel in trei acte, libretul de Gottlieb Stephanie Jr., premiera Viena, 16 iulie 1782.

Personaje: Constanze, iubita lui Belmonde (soprana), Blonde, iubita lui Pedrillo (soprana), Belmonde, tanar nobil spaniol (tenor), Pedrillo, servitorul sau și gradinarul Pașei (tenor), Osmin, paznicul seraiului (bas), Selim Pașa (rol vorbit), garzi, suita, sclavi.

Acțiunea se desfașoara pe malul marii in castelul Selim.

ACTUL I

Constanze, Blonde și Pedrillo au cazut in miinile piraților și apoi au fost cumparați de Selim Pașa. Acesta o pastreaza pe Constanze pentru el iar pe Blonde i-o da lui Osmin, paznicul seraiului. Iar pe Pedrillo il face gradinar. Dupa multe cautari Belmonde a reușit sa gaseasca urmele celor trei. Osmin care pazește femeile il privește cu neincredere mai ales in clipa in care-l observa vorbind cu Pedrillo. Cei doi tineri sunt fericiți de regasire și de perspectiva fugii. Pașa vine dintr-o plimbare cu Constanze careia ii repeta declarațiile sale de dragoste dar ea insista asupra fidelitații fața de Belmonde. Belmonde este prezentat de catre Pedrillo ca un arhitect vestit, moment in care porțile palatului i se deschid cu toata furia de catre Osmin.

ACTUL II

O scena comica se desfașoara intre vesela Blonde și uraciosul Osmin care pretinde ca o iubește. Constanze se plange Blondei de soarta ei, refuzand din nou avansurile Pașei. Pedrillo anunța Blondei planul de evadare, fapt pentru care fata se bucura nespus, gradinarul urmand sa-l imbete pe Osmin. Cei patru tineri se reintalnesc și dupa inerente intrebari asupra fidelitații fiecaruia se impaca cu bucuria.

ACTUL III

Constanze și Belmonde reușesc sa fuga-n toiul nopții, insa Osmin se trezește și da alarma. Cei patru sunt prinși spre bucuria lui Osmin. Belmonde apeleaza la bunavoința Pașei amintind numele tatalui sau care in trecut il asuprise pe Selim ceea ce sporește șansele unei pedepse exemplare. Indragostiții se impaca cu ideea ca vor muri impreuna cand generos, Selim Pașa da verdictul. Nu va plati dușmanului cu aceeași moneda ci dinpotriva ii va da un exemplu de generozitate, eliberandu-i. In bucuria generala, indragostiții se indreapta spre corabie in timp ce Osmin se reintoarce la obsesiile sale sadice.

„Rapirea din Serai„ este o opera cu un farmec aparte fiind scrisa de catre Mozart la granița dintre adolescența și maturitatea sa componistica. Opera se bucura de un constant succes aparținand asemenea altor lucrari din perioada ce a urmat marelui repertoriu permanent.

CONCLUZII

Ascultand muzica lui Mozart ceea ce ne uimește cel mai mult este spontanietatea ideilor sale muzicale cristalizate in acele capodopere muzicale ce au la baza simplitatea limbajului și transparența melodicitații. Insemnatatea lui Mozart in istoria muzicii rezulta din cuprinderea in sfera gandiri sale creatoare a tuturor genurilor și formelor muzicale de la cele mai simple la cele mai complexe. Prima și cea mai accentuata trasatura a genului mozartian este perfecta adaptare a gandirii sale la cea mai mare varietate de forme, cea de-a doua este umanismul clocotitor al conținutului emoțional datorita caruia creația sa și-a asigurat universalitatea.

Daca vorbim despre creația lirica a lui Mozart, trasaturile distinctive ale dramaturgiei muzicale a acestui compozitor sunt reprezentate de: caracterizarea multilaterala a personajelor prin discursul muzical, desfașurarea și concentrarea acțiunii dramatice, imbinarea tipicului social cu caracterul individual și confrunatarea indrazneața a sublimului cu prozaicul cotidian.

Trasaturile psihologice ale artei mozartiene se impun in egala masura atat cunoscatorilor de muzica precum și celor necunoscatori. Imaginea creatorului se desprinde vie la audierea oricarei dintre lucrarile sale. Ne aflam in fața unui uimitor artist a carui taina creatoare este o pasionanta iubire a lumii și a vieții, un suflet setos de fericire și lumina, care-și inveșminteaza suferința,aspirațiile, tristețea și bucuria in frumusețea sonora creata, daruita lumii cu generozitate. Contrastele caracteristice ale gandirii sale muzicale se afirma in contrapunerea perfecta a modurilor majore și minore, in fidelitatea cu care melodica, ritmica, mișcarea și variațiile de creștere și descreștere sonora urmeaza pulsația unui gand sau a unui sentiment.

In istoria teatrului muzical Wolfgang Amadeus Mozart reprezinta una dintre cele mai complexe perioade de sinteze ale clasicismului muzical, activitatea sa in domeniul teatrului liric concretizandu-se intr-un numar de 23 de opere și spectacole muzicale ce se incadreaza in cele 3 tipuri de opera: buffa („Nunta lui Figaro„), seria („La Clemenza di Tito„) și „drama gioccoso„ („Don Giovanni„).

Viața și creația lui Mozart s-au sfarșit printr-o lucrare zguduitoare neintrecuta in sensibilitate și muzicalitate, in care se regasesc accentele lumescului și Dumnezeiescului care și-au contopit vibrațiile pentru a da naștere unui document de o imensa importanța muzicii vocal - simfonice universale: „Requiemul„, in care auzim parca glasul poetului și filosofului care a fost nimeni altul decat marele Mozart.