Istoria Imperiului Bizantin incepe o data cu cucerirea jumatatii de est a Imperiului Roman de catre Constantin cel Mare, transformandu-l intr-un stat grec ortodox cu capitala la Constantinopol, oras ce a fost timp de secole cel mai frumos al Europei.

Initial, Bizantul a fost un oras grec situat pe malul european al Bosforului, stramtoare ce separa Asia Mica (astazi Turcia) de Europa. Intelegand importanta acestei asezari inconjurate de apa din trei parti, imparatul Constantin a repus bazele acestui oras in 330 d.Hr. Numit Constantinopol, dupa numele imparatului, orasul a devenit 'noua Roma', de unde era guvernata jumatatea de est a Imperiului. Spre deosebire de vest, aceasta regiune mai avea resurse si bogatii considera­bile, inclusiv orase importante; toate acestea i-au dat posibilitatea sa faca fata cu succes perioadelor grele care au urmat, culminand in 476 cu caderea imparatului roman.

Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Rasarit este partea de est a Imperiului Roman care a supravietuit dupa caderea partii de vest a imperiului si care a durat din pana in . Pe parcursul a o mie de ani, bizantinii s-au considerat 'romani', si si-au denumit imperiul ca 'Imperiul Roman'. Religia lor, limba lor si cultura lor era in principal greaca, mai degraba decat romana, dar cuvantul era folosit pentru ca pentru bizantini grec insemna pagan. Persii si arabii ii numeau pe bizantini « romani ». Cuvantul bizantin vine de la Bizant, numele antic al capitalei bizantine, Constantinopol. Aceste termen, bizantin, nu a mai fost utilizat dupa secolul XVII, cand istoricii trebuiau sa faca o diferanta intre imperiul din Epoca Moderna si cel din Antichitate.

Imperiul Roman (unit) a fost divizat la sfarsitul secolului III de catre Diocletian, pentru a instaura tetrarhia (quadrumvirate) cu un imparat in Italia, si altul in Grecia, fiecare asistat de un co-imparat. Aceasta diviziune este cunoscuta ca si o diviziune administrativa si nu politica, colegialitatea imparatilor reprezentand autoritatea unitatii, fiecare imparat trebuind sa ia o decizie in conformitate cu celalalt. Aceasta diviziune a durat pana in cand Constantin a devenit imparat unic. El a fondat o noua capitala la Bizant (Byzantium, astazi Istanbul). Aceasta capitala a primit de la inceput numele Nova Roma ('Noua Roma'), iar in utilizarea cotidiana, Constantinopol. Constantin a fost si primul imparat care a recunoscut crestinismul ca si religie de stat (fara sa fie el insusi crestin). In imperiul a fost divizat din nou in est si vest de Teodosie I, care a cedat partea orientala fiului sau, Arcadius.

Dupa Teodosie, imperiul a fost considerat 'roman', dar de fapt era un stat multinational cu o cultura greaca. Limba greaca era limba cotidiana, limba culturii si a bisericii. Imperiul oriental continea multe etnii, avand centre de stralucire elenistica ca si Constantinopol, Antioch, Ephesus, Thessaloniki si Alexandria.

In secolul         al V-lea, imparatul Teodosie al III-lea a extins zidurile Constantinopolului, iar imperiul a rezistat la atacurile barbarilor

Imparatul aflat la Constantinopol a continuat sa guverneze Balcanii, Grecia si estul Mediteranei. Desi numim aceasta regiune Imperiul Roman de Rasarit, pentru cei aflati sub conducerea sa noua stapanire era cunoscuta sub numele de Imperiu (oricat de instabil ar fi fost acela). Pe de alta parte, ei sperau ca Apusul nu era pier­dut pentru totdeauna. Insufletit de aceasta idee, imparatul Iustinian (527-565) a initiat o puternica miscare militara, recucerind Africa de Nord, Italia si sudul Spaniei. Domnia lui Iustinian a fost marcata de o serie de realizari remarcabile: amendarea legii romane si con­struirea unor cladiri impozante, cum ar fi Hagia Sophia (Catedrala Sfanta Sofia), sunt doar o parte din aceste realizari. Iustinian a lasat succesorilor sai o comoara goala, totusi, acestia neputand sa faca fata aparitiei invadatorilor pe toate fronturile. Lombarzii au cucerit Italia de nord, slavii au luat mare parte din Balcani, si persii au cucerit provinciile estice. Acestea au fost recucerite de imparatul Heraclius, dar aparitia neasteptata a nou-convertitilor arabi musulmani l-a surprins pe Heraclius, iar provinciile sudice au fost invadate. Mesopotamia, Siria si Egiptul au fost incorporate pentru totdeauna in Imperiul Musulman in secolul VII.

    

Imparatul Vasile I, intemeietorul dinastiei macedonene, sub conducerea careaia puterea Bizantului a atins punctul culminant

Vulturul imperial, simbol al unui impe­riu candva atotputernic, prezentat pe acest    

pandantiv bizantin, amintind ca Bizantul isi are radacinile in Imperiul Roman de

Rasarit.

Harta prezinta expansiunea Imperiului Bizantin sub Iustinian (527-565) si Vasile al ll-lea (976-1025) si atacurile la care acesta a fost expus, unele amenintand Constantinopolul

Constantinopolul a devenit cel mai mare oras din lume. Arabii nu l-au putut cuceri, din cauza puterii fortificatiilor si marinei bizantine.

Dar Imperiul nu putea sa apere granite atat de intinse la nesfarsit. In 568 lombarzii au cucerit nordul Italiei, dar in general in partea de apus aveau loc numeroase retrageri de trupe. In partea de est, sortii se dovedeau schimbatori in luptele cu Persia; dar in anii 630 arabii musulmani au navalit din Arabia si au cucerit Persia, invingand Bizantul, Siria, Egiptul si Africa de Nord. Dupa pierderea Tunisiei, in 696, Imperiul Roman de Rasarit se limita la Balcani, Asia, Sicilia si o palma de pamant in sudul Italiei.

Aceste state au constituit inima Imperiului in urmatoarele secole. Pierderile suferite in se­colul al VII-lea au avut si avantaje: Imperiul era mai compact iar granitele erau mai usor de aparat. Din numeroase puncte de vedere Imperiul a ramas 'roman' cu un imparat si un sistem legislativ de inspiratie romana. Dar limba folosita si cultura erau grecesti, iar religia se dezvolta intr-un mod aparte. Din acest motiv, istoricii prefera sa foloseasca denu­mirea de Imperiul Bizantin, sau simplu Bizant.

Cu o armata foarte bine pregatita si riguros reorganizat ca un stat din 'prima linie', aflat permanent sub amenintarea Islamului, Bizantul a rezistat timp de opt secole. Cea mai impor­tanta cheie de rezistenta a constituit-o sistemul de aparare al Costantinopolului, prin interme­diul a trei ziduri care s-au dovedit de nestra­puns. Constantinopolul era totodata cel mai mare si mai superb oras al crestinatatii, leagan al unei culturi in care artele si, in general, rafi­namentul ii faceau pe cruciati si pe feudalii din Apus sa se simta ca niste bieti provinciali.

Intre Rasarit si Apus s-a produs o ruptura si din punct de vedere al religiei. Printre cuceririle arabilor s-au numarat si Antiohia, Ierusalim si Alexandria. Constantinopolul si Roma raman singurele pretendente la postul de lider al crestinatatii, iar disputele dintre ele se intensifica.

La Constantinopol, imparatul era protec­torul Bisericii, avand autoritate directa asupra ei, in timp ce la Roma papa stabilise ca Biserica latina era independenta de stat, une­ori fiindu-i chiar rivala.

Cea mai importanta criza, cea din secolul VIII a fost controversa iconoclastului, cand icoanele au fost interzise de Leon al III-lea. Aceasta criza a fost temporar rezolvata de imparateasa Irene in . In orice caz aceasta controversa a contribuit la deteriorarea relatiior cu papii si Sfantul Imperiu Roman din occident. Imperiul si-a atins apogeul sub imparatii macedoneni in secolele al IX-lea, al X-lea si al XI-lea. Imparatul Basil II i-a invins pe bulgari in , si s-a aliat cu statul kievan, o noua putere la nord.

In secolul al XI-lea, apare o noua putere in occident, normanzii, care cuceresc Sicilia si Italia de Sud. In orient, turcii Seljuk au cucerit Asia Mica, inima recrutarilor pentru armata. O alta lovitura dura pentru imperiu a avut loc in , cand Papa si Patriarhul de Constantinopol s-au excomunicat reciproc. Acest eveniment a cauzat Marea Schisma intre catolicism si ortodoxism. De aici s-au format Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa din zilele noastre.

De-a lungul secolelor al IX-lea si al X-lea, misionarii bizantini i-au convertit la ortodoxism pe sarbi, bulgari si rusi. Aceasta a fost una din­tre importantele victorii pe care bizantinii le-au obtinut in epoca de aur, care a durat incepand cu domnia lui Vasile I (867-876) pana la dom­nia lui Vasile II (976-1025); armatele imperiale au continuat ofensiva, cucerind o mare parte a Balcanilor si a Orientului Apropiat.

La sfarsitul secolului al XI-lea, in Imperiu au luat nastere numeroase certuri si lupte intre diferite grupuri aflate in opozitie tocmai cand noii inamici erau aproape infranti. Normanzii i-au alungat pe bizantini din sudul Italiei, in timp ce turcii au pus pe picioare Islamul si au invins armata imperiala la Manzikert (1071), intr-o batalie ce a jucat un rol important in istoria lumii. O mare parte din Asia Mica, care era sursa de forte umane a Bizantului, a fost cucerita.

Salvat de la un dezastru iminent, Bizantul cere ajutorul Apusului. Astfel are loc Prima Cruciada (1096-1099), in timpul careia este recuperat Ierusalimul, iar Imperiul este eliberat de o parte din presiunile externe, permitandu-se astfel o modesta expansiune a Bizantului. In 1176 apar noi probleme care slabesc Imperiul. De data aceasta, problemele sunt iscate de cruciatii crestini care jefuiesc Constantinopolul. Are loc a Patra Cruciada (1202-04), care a transformat Bizantul intr-un 'Imperiu Latin' fragmentat.

In 1081, Alexis I a uzurpat tronul. In timpul sau de domnie, incep cruciadele, destinate apararii imperiul de turcii Seljuk. Opozitia dintre cruciati si bizantini dureaza pana in secolul XII culminand cu cucerirea Constantinopolului de catre acestia in . Ei stabilesc Imperiul Latin al Constantinopolului care dureaza pana la recucerirea cetatii in de Mihai al VIII-lea Palaeologus.

Referat: Istoria cinematografului - pe ani Referat: Generatia asteptata - IIFF Anonimul - film

In mod remarcabil, in 1261, unul din princi­patele grecesti ce supravietuise a reusit sa-i invinga pe latini, refacand un Bizant in mini­atura, in vestul Asiei Mici si in Grecia. In secolele urmatoare, imperiul a fost atacat in mod constant de Imperiul Otoman si Europa occidentala nu a fost dispusa sa dea o mana de ajutor. Dar in 1340 un dezastruos razboi civil a dat posibili­tate otomanilor sa invinga Imperiul. Otomanii au cucerit imperiul bucata cu bucata pana la asedierea Constantinopolului in .

Sfarsitul a fost amanat, deoarece fortele otomane erau implicate in alte lupte. In 29 mai 1453 ultimul imparat, Constantin al XI-lea, a murit aparand zidurile Constantinopolui, in timp ce marele oras era distrus si jefuit de catre turci.

Prin cucerirea Constatinopolului, Imperiul Roman a disparut definitiv, dar refugiatii bizantini au facilitat transmiterea cunostiintelor antice si crestine, ceea ce va cauza Renasterea in secolul al XV-lea.

DATE IMPORTANTE:

Intemeierea Constantinopolului

Caderea Imperiului Roman de Apus

Domnia lui Iustinian

Bizantul pierde Italia de Nord

Orientul Apropiat s Mesopotamia sunt pierdute

'Epoca de aur' a Bizantului

Bizantinii sunt zdrobiti in batalia de la Manziker

Prima Cruciada

Constantinopolul cade in mainile cruciatilor

Mihai al VIII-lea Paleologul restaureaza Imperiul Bizantin

Otomanii cuceresc Constantinopolul. Sfarsitul Imperiului Bizantin

Literatura bizantina s-a format sub influenta concomitenta a crestinismului si a antichitatii grecesti. In scoli, baza educatiei o formau autorii clasici si scrierile unor Parinti ai Bisericii.Contactul culturii bizantine cu literatura, istoriografia, stiinta, filozofia si arta antica greaca s-a mentinut timp de 1000 de ani - fapt unic in Europa Evului Mediu. Literatura bizantina nu a avut genii de talia lui Dante, dar a avut totdeauna o pleiada de scriitori de o inteligenta si de o cultura cu totul remarcabile.

Ca trasaturi generale, este o literatura in care autorii - scriind si intr-o limba care cauta sa pastreze, daca nu totdeauna tiparele elinei clasice, macar ale celei elenistice (koine , - si-au format un mod de a gandi si de a scrie cat mai apropiat de cel al modelelor clasice. Scriitorul va cauta deci sa exprime, intr-un limbaj cat mai frumos, acordand formei o neta proeminenta asupra fondului - si nu de rare ori cazand din aceasta cauza in artificial. Va manifesta o predilectie constanta pentru elocventa si aluziile mitologice, pentru meticulozitatea expresiei si dialectica demonstratiei. Ca urmare, vorbaria si abudenta mijloacelor stilistice il fac uneori sa ramana obscure. Cultul literaturii antice ramane primordial; cu toate aceste sursele de inspiratie sunt bogate, variate, incluzand si subiecte, teme sau motive literare orientale (siriene, persane, arabe, indiene), precum si aspecte pitoresti din realitatea vietii sociale bizantine a timpului. Bogatia genurilor cultivate este notabila: opere de retorica, povestiri, biografii, amintiri, epistole, satire, pamflete, romane etc.

Astfel, printre scriitorii care s-au dedicat genului satiric se numara volubilul, spiritualul, pitorescul Theodoros Prodromos (secolul al XI.lea), sau imparatul Theodoros II Lascaris (secolul al XIII-lea).

Caracteristica cea mai evidenta a literaturii bizantine este traditionalismul sau (aproape inflexibil), - ale carui radacini pornesc din elenism. Literatura (in sensul cel mai larg ) si activitatea literara a constituit granita cea mai de pret a constiintei de sine bizantine.

De rolul politic, pe care il juca literatura in societatea bizantina, era strans legata insasi pozitia scriitorilor in aceasta societate. Printre ei se intalneau imparati (Leon VI, Constantin VII Porphyrogenetul sau Manuel II Paleologul), inalti demnitari imperiali, patriarhi, mitropoliti, diaconi a-i bisericii Sfanta Sofia, numerosi calugari, functionari modesti sau simpli dascali. Ceea ce ii leaga, ceea ce le era comun, este "o constiinta misionara comuna. Ei se simt in primul rand obligate sa mentina integral pentru urmasi impunatoarea mostenire a anticilor, si tocmai prin aceasta mostenire sa se confirme ca urmasi ai lor." (Hans-Georg Beck)

Omul de litere bizantin se adresa si clasicismului Bibliei. In felul acesta el asocia misiunea sa politica si culturala cu propaganda pentru acea reelaborare a doctrinei crestine care s-ar putea numi ortodoxie politica. Ca exemplu tipic poate fi citat Mihail Psellos: "el nu numai ca se entuziasmeaza pentru doctrina platonica, ci si compune versuri de pro-memoria pentru terminologia juridica latina, stilizeaza texte grafice, se ocupa de demonologie si este, in fine, autorul unei voluminoase istorii a secolului sau ca sa nu mai vorbim de numeroasele versuri dedicate inaltilor demnitari, autoritatilor, ierarhilor Bisericii, profesorilor si dascalilor " (Hans-Georg Beck). Manastirile constituie cadrul privilegiat, chiar daca se poate obiecta ca in Occident ca si in Bizant, lucrarile care erau citite in fata comunitatii de calugari aveau in primul rand un caracter religios. Natura operelor istorice ale epocii nu intra insa de loc in contradictie cu spiritul religios, dimpotriva, istoria era considerata o auxiliara a teologiei, ceea ce facea ca unii istorici sa fie recomandati in manastiri. Exista si posibilitatea lecturii publice in spatii private, in cercuri de prieteni impartasind aceleasi preocupari si gusturi literare, dar singura indicatie certa care exista in acest caz este a cercului de literati din care face parte Agathias. Bineinteles nu trebuie exclusa posibilitatea lecturii individuale, de catre amatori de istorie dornici sa se instruiasca si sa se edifice prin citirea unor lucrari care imbina informatia cu interpretarea moralizatoare in sens crestin.

Evanghelie din sececolul al X-lea

Alaturi de impresionanta opera istoriografica, ceea ce il ocupa in mod deosebit pe scriitorul bizantin era retorica. Aproape ca nu exista in Bizant un teolog sau un predicator care sa nu stapaneasca toate regulile si trucurile retoricii, pe care o studiau cu cea mai mare atentie.

Caracteristica pentru literatura bizantina este si cultivarea unor genuri si specii literare minore, a unor compozitii de factura fragila , manieristica, miniaturala. In acest camp se inscrie productia epistolara - care intra in cadrul retoricii - sau satira. Aici, insa, bizantinii nu se aratau a fi prea dotati cu simtul umorului; asa dupa cum nu erau atrasi nici de genul eroic (Dighenis Akritas este un hibrid de epopee si roman). In schimb, spiritul lor acid facea ca adeseori satira sa alunece prea usor in sarcasm si invectiva, daca nu de-a dreptul in injurie (indeosebi cand se aplica in politica). In acest sens, modelul preferat - si potentat la maximum - era Lucian din Samosata.

Bizantinii au cultivat si o literatura prin excelenta de delectare - in care primul exemplu il daduse Istoria Etiopica (Etiopicele) a lui Heliodor. Scriitorul bizantin nu era obligat insa sa recurga la exemplele autorilor pagani din moment ce povestirile grafice contineau toate elementele pe care fantezia le exprima.      

In domeniul prozei, literatura bizantina si-a adus contributiile cele mai valoroase inscrieri cu caracter istoric, in opera hagiografice si cateva romane.

Titlul de onoare ii revine literaturii istorice - pasiunea cititorului bizantin,satisfacuta de un mare numar de autori : de-a lungul celor 11 secole ale istoriei sale, doar secolul al VIII-lea ,paralizat de masurile iconoclasmului, nu si-a avut marele sau istoric. Dupa perioadele cronografiilor,seria marilor istorici include numele lui Procopius,Psello si Ana Comnena.

Procopius din Cezarea (490 - 555), secretarul lui Belizarie, pe care l-a insotit in campaniile din Africa si sudul Italiei, este autorul a trei opere de o importanta exceptionala pentru bogatia informatiilor, consemnate cu un talent autentic de scriitor. Razboaiele relateaza cu precizie si spirit obiectiv campaniile lui Belizarie, totodata furnizand si pretioase date geografice, politice, etnografice privin tinuturile si popoarele pe care le cunoscuse, precum si evenimentele contemporane din Bizant. Despre edificii este o prezentare a activitatii edilitare a lui Iustinian. Istoria secreta, un tablou al realitatilor contemporane politice negative, este, in fond, un pamflet in care Belizarie, Iustinian si Teodora sunt prezentati in culori negre. In Istoria secreta staruie amintirea spiritului satiric al lui Lucian din Samosata.

Georgios Pisides (secolul al VII-lea), diacon la Sf. Sofia si delegat al patriarhului pe langa imparatul Heraklios, a scris trei poeme, destinate lecturilor publice: Expeditia contra persilor, Infrangerea avarilor, Heraclida (neterminata). A compus in versuri un mic tratat despre originea creatiei, Hexahemeron, cu accente sincere de emotie in fata naturii. Ca istoric, Pisides are avantajul de a fi trait direct evenimentele relatate, de a fi fost in contact cu imparatul si curtea.

Mihail Psellos este autorul unei Cronografii cuprinzand perioada dintre 976 - 1078, dar interesandu-se mai putin de istoria militara, sociala, politica a acestei perioade, cat de viata cotidiana din Bizant, si in special de moravurile si intrigile de la Curte.

O capodopera a literaturii bizantine, mult raspandita in epoca, tradusa in toate limbile de cultura si citita cu un mare interes si astazi este Alexiada. Autoare, Ana Comnena(1083-1153), fiica imparatului Alexios, face un elogiu neintrerupt parintelui sau, dar si un amplu tablou al epocii, pe baza unei vaste si variate documentatii, precum si a amintirilor personale.

Proza literara bizantina include si opere despre vietile sfintilor. Observarea precisa a realitatii, finetea studiului psihologic, notaia pitoreasca a vietii si moravurile tuturor straturilor societatii, alterneaza adeseori cu aventuri si povesti fantastice. Scopul urmarit este in primul rand acela de edificare morala crestina.

Un alt gen epic cultivat in Bizant este roamnul in proza, productie stereotipica, urmand schema celebrelor romane ale lui Heliodor (Istoria etiotipica) si Longos (Daphnis si Chloe): 2 tineri indragostiti intampina tot felul de dificultati. Foarte gustat, genul a inceput din secolul al V-lea, cu romanul in versuri Ciprian din Antiohia. Autoarea lui, fosta imparateasa Eudoxia a scris - printre multe alte opere - si un poem in hexametrii, Patimile lui Hristos.

Cu totul diferit este celebrul roman Varlaam si Ioasaf, - o transpunere a unei legende indiene in care, in versiunea bizantina, in locul lui Buddha Gautama apare figura sihastrului Varlaam.

Numeroase genuri si specii poetice au fost cultivate in Bizant - poeme didactice, versificari pe cele mai variate teme, epigrame, poezii ocazionale, economiastice, satirice, parodii, povesti si legende, poezii "prodromice"; mai tarziu, dupa 1204, poeme curtene, cavaleresti, de derivatie occidentala. O productie abundenta, dar de o valoare literara foarte modesta; cu exceptia a doua momente, de o absoluta originalitate si de o realizare artistica de inalt nivel.

Primul din aceste momente este cel al poeziei ritmice. Este o poezie religioasa (ale carei origini urca pana la imnurile de propaganda ale gnosticilor din sec II), populara, nascuta in cadrului cultului si ramasa integrata liturghiei; un imn declamat si cantat in biserica, compus - atat textul cat si melodia - de un melod.

Reprezentantul ei ilustru, considerat cel mai mare poet al Bizantului, Romanos Melodul (490 - 555) a compus un numar imens de imnuri si rugaciuni. Iata un fragment:

Ca o mioara care-si vede mielul

tarait la moarte, Maria intristata il urma,

Impreuna cu alte femei, strigand:

"Incotro mergi, fiule?Incotro te grabesti?//

Sa te insotesc, fiule, ori mai degraba sa te astept?

Spune-mi un cuvant, tu, Cuvantule: nu ma lasa tacerii,

Tu, care mi-ai pazit curatia,

Tu, fiule, si Dumnezeul meu ! //

Te indrepti fiule catre o moarte nedreapta

Si nimeni nu se alatura durerii tale; nu te insoteste

Petru, care iti spunea:

"Nu ma voi lepada de tine niciodata, nimic chiar de-ar fi sa mor".

//Din toti, nici unul! Tu, singur intre toti,

mori, singur, fiule, pentru toti cei care i-ai mantuit,

pentru toti cei pe care i-ai iubit,

Tu, fiule si Dumnezeul meu!"

Al doilea moment, cel al amplului poem epic intitulat Dighenis Akritas, opera cea mai originala si mai importanta pe care ne-a lasat-o Bizantul; totodata o bogata, colorata, vie sursa de amanunte asupra vietii statului si a nobililor feudali. Este epopeea nationala a Bizantului, pentru ca tema ei este lupta Imperiului cu arabii in secolele al IX-lea si al X-lea, sustinuta de trupele de frontiera(akritai); si pentru ca inspiratia poemului isi are sursa pe de o parte in sentimentul popular, pe de alta parte in sentimentul crestin, coordonata fundamentala a spiritului culturii bizantine. Eroul poemului, Dighenis, "este probabil acel ofiter bizantin din thema Anatolicelor care a cazut in 788 intr-o lupta impotriva arabilor. Amintirea lui a fost glorificata intr-un numar mare de cantece populare. A devenit unul dintre eroii favoriti ai armatelor bizantine" (H. Gregorie). Poezia lirica bizantina, poezia ritmica era, cum am vazut, esentilamnete religioasa si cantata fara acompaniament instrumental. Poetii ei, melozii, compuneau mai intai melodia, apoi textul. Muzica bizantina culta era in general strans legata de biserica, detinea un loc imporatant in serviciul liturgic. Tocmai aceasta muzica religioasa,"cantul bizantin", a constituit - alaturi de artele plastice - importanta contributiei aduse de Bizant culturii occidentale. Transmiterea ei Apusului a fost posibila datorita notatiei muzicale a melodiilor de care s-au servit - cei dintai - bizantinii (in timp ce muzica laica, de curte sau populara nu a fost niciodata considerata demna de a fi notata).

Primele canturi liturghice crestine nu aveau forma muzicala, ci doar recitate: episoadele biblice erau narate ritmat, scandat. In sec IV diaconul-eretic Arie din Alexandria a introdus antifoanele, in care textul era cantat alternativ de 2 coruri. O alta nota fundamentala, specifica muzicii elenistice bizantine este caracterul ai monodic. Cantata deci de o singura voce sau de mai multe dar la unison, nu cunoaste armonia nici cand in cantul liturgic vor aparea si instrumente, care nu vor face altceva decat sa sustina cantul, nu sa-l acompanieze armonic. La origine de o mare simplitate, dupa secolul al X-lea insa cantatul bizantin a adaugat melodiilor din ce in ce mai multe inflorituri (sub influenta muzicii arabe ) si modulatii care prelungeau durata silabelor textului.

Muzica bizantina, arta, literatura populara (si poezia culta aproape in intregime) gravitau in jurul religiei, erau concentrate in biserica sau erau in dependenta de serviciul liturgic.

Creatia muzicala bizantina nu se rezuma la cantecul liturgic; si muzica laica a cunoscut o mare dezvoltare; dar lipsita fiind de privilegiul de a fi notata, informatiile relative pe care le avem sunt foarte sumare. Astfel erau aclamatiile ceremoniale cu care erau primiti imparatii cand apareau la Hipodrom, sau generalii cand se intorceau victoriosi dintr-o campanie. Ni s-au patstrat cateva asemenea aclamatii ritmate - care contineau si elemente muzicale populare, si care erau cantate de solisti si de multime. Dar muzica era prezenta nu numai la procesiuni solemne sau la ceremoniile curtii, ci si la serbarile populare.

In Bizant erau 179 de sarbatori intr-un an, din care 101 comportau reprezentatii teatrale ale caror cheltuieli erau suportate de stat. In Constantinopol erau multe teatre unde insa nu se reprezentau piese din repertoriul clasic; locul lor fusese luat de mim, gen de farsa realista, bufona, adeseori vulgara, nu lipsita de obscenitati. Comediantii jucau fara masti, rolurile feminine erau jucate de femei (rau famate), subiectele erau luate din viata de zi cu zi, tema favorita era adulterul, actiunea era foarte simpla, cupletele erau indecente, gesturile si miscarile lascive. Adeseori se introduceau intermedii coreografice, dansuri bachice, tablouri vivante care faceau impresie asupra publicului simplu.

Bineinteles ca Biserica a fost de la inceput ostila acestui teatru, care nu se jena sa ridiculizeze clerul si sa parodieze ceremoniile religioase. Cu toate acestea, si clerul frecventa teatrul (incat Iustinian a trebuit sa emita o lege care interzicea accesul episcopilor si al preotilor la spectacolele teatrale).

Catre sfarsitul secolului al IX-lea, cu ocazia anumitor sarbatori bisericile bizantine incep sa se prezinte episoade dramatice cu subiecte biblice - si aceasta traditie a continuat neintrerupt. Acest teatru religios - care in Occident s-a reprezentat apoi afara din biserica, cu autori si actori laici - in Bizant nu a cunoscut o asemenea evolutie, ramanand pana la urma sa fie scris de clerici , jucat de diaconi si numai in interiorul bisericilor.

Prima prejudecata care il ispiteste pe contemplatorul superficial al artei bizantine este pretinsa ei imobilitate si uniformitate. Dimpotriva, o cercetare atenta a arhitecturii , a mozaicului, a picturii si a celorlalte genuri de arta va evidentia tocmai evolutia si varietatea lor. E adevarat ca operele ramase au, in marea lor majoritate, un sens religios; nu pot fi negate insa anumite particularitati stilistice, determinate de traditiile locale ale unor regiuni, - fapt care a adus si la formarea unor adevarate scoli. Iar in ce priveste mobilitatea, evolutia artei bizantine, aceasta poate fi perceputa, in mod clar, in cele trei mari etape ale istoriei ei: in "epoca de aur" din timpul domniei lui Iustinian, in cea care a urmat perioadei iconoclaste si in epoca de dupa cruciada din 1204, pana in 1453.

In secolele al IV-lea si al V-lea, arhitectura (si in general celelalte arte)

Ramane in cadrele stilistice ale antichitaii tarzii.Mai domina inca edificiul religios cu plan longitudinal - tipul de "bazilica", fastuasa, cu una ,trei, si adeseori cu cinci nave, folosind arhitrava in locul arcului in plin centru.Exemplele mai cunoscute sunt bazilicele S. Maria Maggiore si S.Paolo fuori le Mura, din Roma. In dimensiuni si forme modeste se prezinta edificiile cu plan central, de obicei patrat, - ca mausoleul Gllei Placida din Ravena. Edificiile cu plan circular erau rezervate mausoleelor martirilor(martyria) si baptisterelor. - Forma bazilicala este ilustrata si la Ravenna - unde o alta capodopera de arhitectura bizantina, SVitale, adopta planul octogonal.

Din secolul al VI-lea dateaza (refacuta de Iustinian si inaugurata in 537) faimoasa capodopera a arhitecturii bizantine - ramas pana azi cea mai mare biserica din lume ce are cupola - Sf. Sofia din Constantinopol.

Aceasta biserica este a treia construita pe ampasamentul respectiv. Iustinian a inceput constructia ei in 832 d. Hr., pe unul din dealurile orasului Constantinopol. Acest mare oras, aflat la rascrucea drumurilor ce leaga Europa de Asia, era cunoscut mai inainte sub numele de Bizant, dupa legendarul sau fondator, Byzas. In 330 d. Hr. , imparatul Constantin cel Mare a rebotezat orasul si a facut din acesta capitala Imperiului Roman. Orasul a devenit un mare centru religios, comercial si artistic si a ajuns la apogeul dezvoltarii sale in secolul al VI-lea, sub Imparatul Iustinian.

Pentru a construi biserica, Iustinian a importat materiale speciale de constructie, de pe tot cuprinsul Imperiului. Marmura alba si galbena au fost aduse pe vase, iar sculptori, tamplari, zidari si mozaicari au inceput sa lucreze pentru a crea aceasta bijuterie a crestinatatii in numai cinci ani. Cand biserica a fost terminata, cupola si tavanul sau au fost in intregime poleite cu aur, a carui sralucire se reflecta in fiecare suprafata lustruita. Tonalitatile coloanelor de marmura erau atit de delicate, incat l-au facut pe un istoric al timpurilor, Procopius, sa le asemene cu o pajiste inflorita.

Splendoarea bisericii s-a diminuat treptat, de-a lungul istoriei. Structura era mereu amenintata de foc si cutremure, iar interiorul a fost jefuit de comorile sale, de catre cruciatii aflati in drum spre Ierusalim, care erau ostili bisericii ortodoxe. In 1453 otomanii au cucerit Constantinopolul, Sfanta Sofia a fost transformata in moschee, iar mozaicurile au fost tencuite. In final, in 1934, Kemal Ataturk, presedintele Turciei a transformat biserica in muzeu.

Restaurarile si reparatiile continua. Intre timp, vizitatorii pot admira interiorul, care este in mare masura la fel cum era cand a slujit drept biserica ultima oara. Aceasta s-a intamplat in seara zilei de 28 mai 1453, cand imparatul Constantin al XI-lea a primit sfanta impartasanie pentru ultima oara. Intuia ca in cateva ore miile de turci condusi de Mehmet al II-lea vor escalada zidurile orasului pentru a-l cuceri. Cele mai negre temeri ale imparatului s-au adeverit. Dar cuceritorul a tratat cu respect Sfanta Sofia. Se spune ca inainte de a intra pentru prima oara in biserica, Mehmet si-a turnat o mana de tarana pe cap, in semn de umilinta. Inauntru, a contemplat maretia bisericii si, vazand cum un soldat spargea pardoseala de marmura, l-a lovit cu sabia.

Astazi, mareata biserica, cu toate ca nu mai are functie religioasa, ramane o oaza de spiritualitate intr-o metropola agitata.                      

Exteriorul acestei mari biserici bizantine, costruite in secolul VI,este un ansamblu de semicupole, contrafortur si aripi de cladire extreioare. Adevarata frunusete a Bisericii Sfanta Soia (Haghia Sophia - Sfanta Intelepciune), cea mai mare biserica din fostul Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, se afla an interior. Aici, stralucirea luminii zilei se retrage in fata mareaiei spatiului Intunecat, in care se pot distinge curbele line ale pasajelor boltite, galeriilorsi ale coloanelor de marmura. Poate fi admirata maiestria mesterului bizantin in realizarea mozaicurilor in culori sclipitoare, care au fost restaurate, precum si in sculptura capitelurilor de marmura ale coloanelor naosului, in care complicate motive de frunze de acant inconjoara monograma lui Iustinian sia a sotiei sale, Teodora. Din centrul cupolei 40 de nervuri coboara in curbe catre baza, in care sunt incastrate 40 de ferestre. Desi biserica si-a pierdut cea mai mare parte a decoratiunilor originale de aur si de argint, a mozaicurilor si frescelor, frumusetea bisericii este data de grandoarea spatiului, de jocurile de lumini si umbre.

Biserica Sfanta Sofia din Istambul

Interiorul bisericii Sfanta Sofia

Imparatii Constantin si Elena langa scaunul lui Iisus Hristos

Acesta coroana a fost purtata de Stephen I, primul rege al Ungariei, in secolul al

XI-lea. Ea a fost facuta din aur, decorat cu perle si alte pietre pretioase.

Catredala Sfantul Marcu din Venetia, Italia, datata in anul 1063. Constructia ei reda caracteristica arhitectiurii religioase a stiulului bizantin al Imeriului roman de Est

Ruine ale fostelor biserici ale Bizantului

Biserica Domneasca - construita de familia Basarab in secolul al XIV-lea, este o   

biserica bizantina clasica, monument de arta si arhitectura medievala romaneasca.

In acelasi secol al VI-lea se realizeaza la Constantinopol (precum si in alte parti ale imperiului) si alte tipuri de arhitectura sacra :biserica ale carei arce se prelungesc in forma de bolta, anuntand planul de cruce greaca (Sf. Irena); constructia avand forma unui octogon inscris intr-un patrat; planul de cruce greaca si cu 5 cupole, cate una pe fiecare brat al crucii si una centrala (Sfntii Apostoli din Constantinopol - modelul bisericii S.Marco din Venetia,construita intre 1063-1095).

In secolul al IX-lea dupa perioada iconoclasta in arhitectura bizantina devine tot mai frecventa - sub influenta armeana si georgiana - biserica pe plan de cruce greaca; greutatea cupolei nu se mai sprijina pe stalpii masivi, ci se descarca in peretii laterali servindu-se de 4 bolti in leagan. - Concomitent, apare si ornamentatia exterioara a bisericilor. Incepand din secolul al X-lea, decoratia este mai bogata - prin adoptarea de mici arcade oarbe, prin randuri in zig-zag de caramizi asezate pe muchie, prin straturi in forma de romburi, prin alternarea in constructie a zidului cu a pietrei sau prin insertiune in tencuiala a unor placi policromede ceramica smaltuita. Din secolul al XV-lea, exterioarul este decorat si cu sculpturi si fresce.

Perioada a treia din istoria arhitecturii bizantine incepe cu dinastia Comnenilor. Din secolul al XII-lea dateaza biserica "Pantokratorului" - cea mai frumoasa din cele 5 biserici constantinopolitane din acest secol care s-au pastrat; constructie cu o cupola si intreaga silueta mai elevate si cu abside poligonale decorate cu doua randuri de nise.

Bizantinii au facut si edificii civile importante. Arhitectura civila si militara a jucat un rol foarte important in definirea stilului bizantin. Renumit era palatul imperial, cladit din materiale de constructii foarte scumpe. Palatul avea sali bogat ornamentate, dintre care sala de receptie si camera unde se nasteau mostenitorii dinastiei, decorata in culoare porfirie, purpurie, (de aici "nascutii in purpura" si "familia Porfirogenitilor") erau cele mai frumoase. Somptuosul palat imperial, decorat cu fildes, aur, argint si pietre pretioase, era legat prin anumite galerii de salile de ospat, de catedrala Sfanta Sofia si de un amfiteatru unde se ofereau popoarelor serbari cu spactacole sportive, de circ, intocmai ca la Roma.

In secolele IV - VI existau la Constantinopol multe statui ale unor Imparati si imparatese; celebra este statuia ecvestra a lui Iustinian, plasata pe coloana din piata Augusteon. Ultima dintre statuile imperiale care ne-a parvenit este "Colosul din Barletta", stauia de bronz, inalta de 4,50 m, probabil a imparatului Valentinianus I (sec IV). In curand sculptura in ronde bosse va disparea aproape complet din Bizant - condamnata fiind si de Consiliul din Niceea (787) pentru motivul ca era prea mult legata de antichitatea "pagana", care glorificase frumusetea fizica a corpului uman, in loc sa glorifice frumusetea spirituala a omului. Aceasta sculptura detine un loc secundar in arta bizantina.

O atentie merita doar basorelieful. In cele mai vechi exemple bizantine sunt evidente influentele antice - in subiecte si in modul de redare plastica. La Ravenna, traditia sarcofagelor cu basoreliefuri dureaza pana la sfarsitul secolului al VI-lea. Dar incepand din secolul al VI-lea, sub influenta Orientului, relieful plastic se atenueaza, se aplatizeaza tot mai mult, eliminand impresia de profunzime, tinand sa transpuna in plan sculptura in spatiu, neglijand desenul si senzatia de volum, preferand contururile fixe si geometrice, urmarind un joc de lumini si umbre.

In suprafetele decorate in basorelief (sau in mozaic) cu motive vegetale, acestea vor capata in Bizant sensurile unui simbolism crestin (la fel ca motivele animale) - cum este cazul motivului frunzei vitei de vie; sau acela al arborelui vietii, motiv transformat acum in forma de cruce. In sculptura capitelurilor - o productie foarte abundenta in Bizant - elementele decorative, adecvate modelelor din realitate, ale stilului corintic se simplifica tot mai mult, devin tot mai seci, merg spre forme schematice. Alaturi de motivele simbolice din motivele vegetale sculptate, lucrate cu dalta, artistul foloseste acum si o alta tehnica, provenita din Orient, aceea a burghiului. Aceasta tehnica - prin acre se obtineau motive decorative inspirate din broderiile si tesaturile orientale - va fi folosita de sculptorul bizantin si in decorarea avioanelor sau a coloanelor ce sustin un tabernacol ori un altar; sau a balustradelor de marmura care inchid spatiul corului intr-o biserica. Realizand o dantelarie - in piatra sau marmura - de mare finete, tehnica burghiului anunta stilul decorativ al arabescurilor islamice.

In acelasi secol al VI-lea se realizeaza la Constantinopol ( precum si in alte parti ale imperiului) si alte tipuri de arhitectura sacra : biserica ale carei arce se prelungesc in forma de bolta, anuntand planul de cruce greaca (Sf. Irena); constructia avand forma unui octogon inscris intr-un patrat; planul de cruce greaca si cu 5 cupole, cate una pe fiecare brat al crucii si una centrala (Sfntii Apostoli din Constantinopol - modelul bisericii S.Marco din Venetia, construita intre 1063-1095).

In secolul al IX-lea dupa perioada iconoclasta in arhitectura bizantina devine tot mai frecventa - sub influenta armeana si georgiana - biserica pe plan de cruce greaca; greutatea cupolei nu se mai sprijina pe stalpii masivi , ci se descarca in peretii laterali servindu-se de 4 bolti in leagan. -Concomitent, apare si ornamentatia exterioara a bisericilor. Incepand din sec X, decoratia este mai bogata - prin adoptarea de mici arcade oarbe, prin randuri in zig-zag de caramizi asezate pe muchie, prin straturi in forma de romburi, prin alternarea in constructie a zidului cu a pietrei, sau prin insertiune in tencuiala unor placi policromede ceramica smaltuita. Din sececolul al XV-lea, exteriorul este decorat si cu sculpturi si fresce.

Perioada a treia din istoria arhitecturii bizantine incepe cu dinastia Comnenilor. Din secolul al XII-lea dateaza biserica "Pantokratorului" - cea mai frumoasa din cele 5 biserici constantinopolitane din acest secol care s-au pastrat; constructie cu o cupola si intreaga silueta mai elevate si cu abside poligonale decorate cu doua randuri de nise.

Bizantinii au facut si edificii civile importante. Arhitectura civila si militara a jucat un rol foarte important in definirea stilului bizantin. Renumit era palatul imperial, cladit din materiale de constructii foarte scumpe. Palatul avea sali bogat ornamentate, dintre care sala de receptie si camera unde se nasteau mostenitorii dinastiei, decorata in culoare porfirie, purpurie, (de aici "nascutii in purpura" si "familia Porfirogenitilor") erau cele mai frumoase. Somptuosul palat imperial, decorat cu fildes, aur, argint si pietre pretioase, era legat prin anumite galerii de salile de ospat, de catedrala Sfanta Sofia si de un amfiteatru unde se ofereau popoarelor serbari cu spactacole sportive, de circ, intocmai ca la Roma.

Biserica Sofia din Istambul in perioada bizantina                             

Intre secolele al IV-lea si al VI-lea existau la Constantinopol multe statui ale unor imparati si imparatese; celebra este statuia ecvestra a lui Iustinian, plasata pe coloana din piata Augusteon. Ultima dintre statuile imperiale care ne-a parvenit este "Colosul din Barletta", stauia de bronz, inalta de 4,50 m, probabil a imparatului Valentinianus I (secolul al IV-lea). In curand sculptura in ronde bosse va disparea aproape complet din Bizant - condamnata fiind si de Consiliul din Niceea din anul 787 pentru motivul ca era prea mult legata de antichitatea "pagana", care glorificase frumusetea fizica a corpului uman, in loc sa glorifice frumusetea spirituala a omului. Aceasta sculptura detine un loc secundar in arta bizantina.

In cele mai vechie exemple bizantine sunt eveidente influentele antice - in subiecte si in modul de redare plastica. La Ravenna, traditia sarcofagelor cu basoreliefuri dureaza pana la sfarsitul secolului al VI-lea. Dar incepand din secolul al VI-lea, sub influenta Orientului, relieful plastic se atenueaza, se aplatizeaza tot mai mult, eliminand impresia de profunzime, tinzand sa transpuna in plan sculptura in spatiu, neglijand desenul si senzatia de volum, preferand contururile fixe si geometrice, urmarind un joc de lumini si umbre.

In suprafetele decorate in basorelief sau in mozaic cu motive vegetale, acestea vor capata in Bizant sensurile unui simbolism crestin (la fel ca motivele animale) - cum este cazul motivului frunzei vitei de vie; sau acela al arborelui vietii, motiv transformat acum in forma de cruce. In sculptura capitelurilor - o productie foarte abundenta in Bizant - elementele decorative, adecvate modelelor din realitate, ale stilului corintic se simplifica tot mai mult, devin tot mai seci, merg spre forme schematice. Alaturi de motivele simbolice din motivele vegetale sculptate, lucrate cu dalta, artistul foloseste acum si o alta tehnica, provenita din Orient, aceea a burghiului. Aceasta tehnica - prin care se obtineau motive decorative inspirate din broderiile si tesaturile orientale - va fi folosita de sculptorul bizantin si in decorarea amvoanelor sau a coloanelor ce sustin un tabernacol ori un altar; sau a balustradelor de marmura care inchid spatiul corului intr-o biserica. Realizand o dantelarie - in piatra sau marmura - de mare finete, tehnica burghiului anunta stilul decorativ al arabescurilor islamice.

In toate epocile istoriei artei bizantine, fresca a fost folosita alaturi de mozaic in decoratia bisericilor, amandoua aceste tehnici au adoptat aceleasi teme iconografice. Realismul tratarii episoadelor din viata lui Iisus Hristos, ecoul iluzionismului picturii pompeiene, naturaletea detaliilor, lirismul expresiei figurilor, siguranta si dezinvoltura tusei, confera acestui ciclu pictural caracterul de moment de referinta pentru arta bizantina.

Temele iconografice bizantine si modalitatea de reprezentare a lor au suferit o influenta orientala evidenta.

Dumnezeu - Tatal - nu este niciodata reprezentat. Il va reprezenta pentru prima oara Michelangelo in Capela Sixtina. Iisus Hristos este figurat in ipostaze diverse, legate de etpele istoriei crestinismului. Astfel, in primele secole figura lui este blanda, milostiva, plina de umanitate; in epoca ereziilor si dupa victoria Bisericii, Iisus Hristos este infatisat ca un luptator; iar la urma, dupa ce consiliul din Niceea a stabilit dogma umanitatii Tatalui si a Fiului intr-o unica si atotputernica Fiinta divina - figura lui este cea a unui triumfator si autoritar suveran al lumii intr-un pantocrator[4].

A treia ipostaza a trinitatii, Sfantul Duh, oferea posibilitati figurative limitate: de fascicul luminos coborand din cer, de limbi de foc sau de porumbel.

Icoana Maicii Domnului alaturi de prucul Iisus Hristos - model

dupa care s-au facut toate celelalte icoane de inspiratie bizantina

In ceea ce priveste Fecioara, dupa ce Consiliul din Calcedon o reafirma ca Maica Domnului, ea este reprezentata grafic cu tot mai multa fervoare - si in diferite ipostaze: pe tron ca imparateasa, calauzitoare a drumetilor, tinandu-si triumfatoare Fiul pe genunchi, sau in poza de mama alaptandu-si copilul.

Alaturi de arhitectura si de icoana, contributia cea mai de seama a Bizantului la arta universala este mozaicul.

Mozaicul este genul de arta - in perfecta concordanta cu estetica neoplatoniciana ce fundamenta creatia artistului bizantin - prin mijlocirea caruia stralucirea luminii si a culorilor apropia spiritul de perfectiunea invizibila. Iar in cadrul fastuosului ritual liturgic - conceput dupa modelul ceremonialul curtii imperiale - splendoarea mozaicului vehicula contemplatia mistica spre beatitudine si extaz. Avandu-si originile din mozaicul roman din epoca tarzie, mozaicul bizantin se va indeparta foarte curand de spiritul realist al acestuia, folosindu-se de imagini solemne plasate pe un fond de aur pentru a sugera supranaturalul credintei.

Estetica acestui gen de arta este conditionata de natura materialului intrebuintat si de tehnica impusa de acesta. Mozaicul favorizeaza prin insasi natura sa, o linie de contur inchisa si rezolva corpurile in pura suprafata - in timp ce stralucirea sa luminoasa glorifca continutul vizionar si imaterial, spiritual, al imaginii. Doua sunt abilitatile tehnice ale mozaicistilor bizantini, prin care acestia exaltau vivacitatea si vitalitatea luminoasa a imaginilor: folosirea curbaturii in valuri a peretelui plan, si o usoara inclinare spre sursele de lumina si spre in jos, spre punctul in care este plasat privitorul.

In ceea ce priveste redarea figurii umane, caracterul simbolic cel mai intens al sau se exprima prin frontalitate - care, impreuna cu privirea fixa a ochilor neobiSnuit de mari, constituie un semn evident de grandoare, solemnitate si sacralitate. La toate acestea se adauga si o conventie iderogabila: locul in care temele reprezentate de mozaicuri erau plasate in interiorul bisericii era dictat de norme precise, dogmatice si liturghice. Bustul lui Hristos, ca imparat al lumii, binecuvantandu-si supusii, este figurat pe bolta cupolei sau a naosului ; Fecioara - in abside; cei patru evanghelisti - in cele 4 pinacluri de la baza cupolei; pe peretii navei sunt reprezentati Parintii Bisericii si sfintii; pe peretele interior de la intrare - Judecata de apoi; iar in pronaos - scene din viata Fecioarei.

Primele capodopere ale acestei arte nu apar in capitala Bizantului - unde in timpul lui Iustinian mozaicurile din cele mai mari biserici erau motive pur decorative; figurile umane vor aparea aici doar spre sfarsitul secolul al VI-lea. Centrul cel mai important al tehnicii mozaicului era in Italia, la Roma si in special la Ravenna.

Manuscrisele aveau scoarte ferecate in aur si argint aurit cu bogate ornamente in relief. De cele mai multe ori des aplicau piatre scumpe, placi de ivoriu sau de sidef. Bizantinii au tesut si covoare cu motive geometrice ori cu elemente stilizate din fauna si flora, de o mare varietate si o mare bogatie de culori.

In arta bizantina, de asemenea, au fost lucrate broderii cu scene religioase dupa picturi executate de mesteri iscusiti. Fildesul s-a folosit pentru obiecte mici de podoaba si de cult. O mare intrebuintare a avut aurul si argintul, ca si emailul . Ceramica bizantina, evoluata din ornamentica Asiei vestice, a influentat puternic dezvoltarea ceramicii noastre.

Tara noastra fost tot timpul sub influenta bizantina, fie ca aceasta venea de-a dreptul din Bizant, fie ca ne era adusa de alte popoare castigate culturii bizantine. Renumele de care se bucura cultura bizantina nu putea decat sa aiba rasunet chiar la nord de hotarele sale politice.

Schimburile ce se faceau intre locuitorii tarii noastre si negustorii veniti din Rasarit erau menite sa raspandeasca obiceiurile, cultura si credintele bizantinilor. Influenta bizantina a patruns la noi mai ales prin Biserica. Crestinismul era raspandit la romani inca din primele veacuri, cand imparatia romanilor nu era inca impartita in doua. In tara noastra de timpuriu s-au inaltat biserici crestine, cladite de mesteri veniti din Rasarit. Existenta lor dovedeste ca religia crestina patrunsese adanc in poporul care locuia prin partile noastre. Stim, de altfel, ca au fost si cativa martiri, bastinasi din Dobrogea, care, in vremea prigonirilor impotriva crestinilor, au murit aparand legea lui Christos.

E de presupus ca influenta bizantina se intareste si mai mult in Muntenia, caci mitropolitii greci vin in tara cu suitele lor, cu oamenii lor de incredere, care toti sunt bizantini prin nastere sau prin cultura.

Moldova insa nu se grabeste sa recunoasca autoritatea Patriarhiei din Constantinopol. Dar, treptat, influenta bizantina castiga teren si in Moldova. Icoanele bizantine, aduse in aceasta tara sunt menite sa joace un rol in raspandirea gustului fin al iconografiei si al picturii bizantine.

In ceea ce priveste arta, noi am fost elevii si admiratorii bizantinilor, de la care am imprumutat arhitectura, sculptura, pictura, broderiile, tesaturile etc. Fireste ca vom gasi in aceste arte si abateri datorate fie gustului nostru, fie unor influente straine. Dar, in general, arta noastra, pana in secolul al XIX-lea, este o ramura a artei bizantine.

In arhitectura religioasa deosebim doua stiluri: stilul bisericilor din Muntenia si stilul bisericilor din Moldova.

Biserica din Muntenia urmeaza stilul bizantin din cea din urma perioada a existentei Bizantului. Ea se aseamana cu bisericile de la Muntele Athos, din Salonic sau din Serbia. Deosebim la o biserica munteneasca patru parti: altarul, naosul sau partea unde sta poporul, nartexul (pronaosul) si pridvorul. Turla bisericii muntenesti se intalneste la Muntele Athos, la Salonic, in Serbia. Ea este de origine bizantina.

In secolele XIII-XIV, sarbii aveau un stat puternic la sudul Dunarii. Ei erau in atingere continua cu bizantinii, de la care au imprumutat multe, intre care si arhitectura religioasa. Sarbii insa erau aproape si de Italia, de la care au luat unele lucruri. La ei se intalneste un stil de biserica la care se observa si unele influente italiene. Stilul acesta a trecut si la noi. In orice caz, bisericile muntene au toate elementele stilului bizantin. Sunt trei tipuri de biserica:

- cele cu doua cupole, una pe naos si alta pe nartex;

- cu trei cupole, doua pe nartex si una pe naos;

- cu patru cupole, una pe naos, una pe nartex si alte doua pe fiecare

colt al exonartexului (partile laterale).

Ca exemplu de acesta din urma tip poate servi Curtea de Arges, zidita de Neagoe Basarab. O biserica ce se apropie dupa stil mai mult de cel bizantin sau sarbo-bizantin este Sfantul Nicolae de la Curtea de Arges, care dateaza din veacul XIV.

Biserica Curtea de Arges, ctitorie a domnului Neagoe Basarab

Stilul bisericilor moldovenesti se deosebeste de cel muntean. Aici gasim si biserici care dupa plan sunt bizantine, dar avem si altele in care influenta apuseana este vadita. Ceea ce este interesant la unele dintre bisericile moldovenesti este cupola, la care se pot descoperi inrauriri armenesti, ca de pilda la Trei Ierarhi, construita de Vasile Lupu. Biserica moldoveneasca este in general inalta si lunga. Si la ea deosebim trei parti: altarul, naosul si nartexul.

Cat priveste pictura bisericeasca, ea e in intregime bizantina. Zugravii bisericilor noastre veneau in cea mai mare parte din Rasarit. Elevii pe care ii aveau in tara urmau acelasi stil. Pictura bizantina a durat pana in sec. XIX si putem afirma ca dureaza inca si astazi prin traditie.

Biserica Trei Ierarhi, constructie imbracata

in intregime intr-o fina broderie in piatra

Din cele aratate se vede ca vreme de secole intreaga noastra viata culturala, spirituala si politica, a fost influentata de cultura bizantina. A fost un timp cand idealul lumii bizantine era si idealul nostru. Lunga si adanca influenta bizantina face parte din insasi istoria neamului.