Tulburari ale rinichilor si presiunii sanguine

Tulburari ale rinichilor si presiunii sanguine

Cand Shakespeare scria "un om din rinichiul meu" el o spunea ad-mirativ, pentru ca aprecia rinichii ca pe organe ale curajului si ale calita-tilor deosebite. In timpul reginei Victoria insa, rinichii, indeplinind in corp functia de excretie, nu erau niciodata mentionati in inalta societate.

Astazi, suntem mai putin pudici, si totusi rinichii nostri, ca si fica-tul, sunt organe interne maltratate. Omul, ignorand chimia si functiile ri-nichilor si ale ficatului, le brutalizeaza continuu, impunandu-le eforturi deosebite, ca urmare a unor greseli de dietetica. El isi considera rinichii "lenesi" si gaseste solutia in a face publicitate unor pilule si paliativi pentru rinichi sau ficat, incearca sa-i biciuiasca cu medicamente si sti-mulente sau sa remedieze aceasta situatie inecandu-i copios in cantitati uriase de apa.

Acesti rinichi de care se abuzeaza atata se numara printre organele cele mai complexe ale corpului. Nu incetez sa ma minunez observand cu cata vitejie se comporta sub munca zdrobitoare pe care trebuie s-o fa-ca, fara sa se opreasca vreodata, fara sa se comporte vreodata lenes.

Chiar si atunci cand sunt literalmente invadati de otravuri, rinichii lucreaza cu eroism pana in momentul in care sunt in sfarsit coplesiti de toxemie. Otravirea prin uremie si atacul congestiv al inimii, survenite in ultimul stadiu al bolii de rinichi, sunt cauzele deceselor care ocupa locul patru in statisticile privind natiunea americana - mai mult de o suta de mii de decese anual.

In afara de medici, inginerii si mecanicii sunt cei mai in masura sa aprecieze minunata munca de filtrare a rinichilor. Desi incape in causul palmei, fiecare rinichi are un milion de celule de filtraj. De asemenea, fiecare dintre ei este capabil sa filtreze 1700 l de lichid vascos in 24 ore. Cincizeci de substante chimice diferite sunt dizolvate in acest lichid. Ri-nichii le absorb din nou pe cele utile si le elimina pe celelalte prin filtra-re.

Aceste organe mici, de forma unui bob de fasole, sunt situate exact sub diafragma si sunt protejate de ultimele doua sau trei coaste. Lungi de 10-12 cm, lati de 7 cm si grosi de 3 cm, au o consistenta solida, can-taresc cat o portocala fiecare si sunt pe drept numiti "marii purificatori ai corpului". Afluxul sanguin in rinichi provine din arterele bransate pe marea artera centrala care coboara de la inima. Glandele suprarenale se sprijina pe polii superiori ai rinichilor pe care ii acopera ca niste cap-sule.

Intr-o sectiune transversala a rinichiului distingem trei parti.

Zona exterioara, rosu-inchis, contine niste globi mici care filtreaza apa din sange. Partea medie, de culoare mai deschisa, are o retea de tu-buri fine, inconjurate de mici vinisoare; aceste tuburi conduc apa filtrata catre un rezervor. Partea interna este un bazin legat printr-un tub (ure-ter) de vezica. Primele doua parti nu contin nici un nerv sensibil si deci nu sunt dureroase in caz de dezordine. Bazinul insa este delimitat de ce-lule abundent prevazute cu nervi sensibili la durerile cauzate de calculi renali sau de un exces de aciditate a urinei. Echipate la fel si la fel de sensibile sunt si uretrele si vezica.

Aprovizionarea sanguina principala a rinichilor se face cu sange de origine arteriala, cel mai pur si mai rosu din corp. Sa ne amintim ca aprovizionarea sanguina a ficatului este in mare parte de origine venoa-sa - sange impur, albastrui. Confortabil asezati in cate o capsula rigida din tesut fibros, rinichii sunt invesmantati intr-un strat de grasime care ii protejeaza de orice soc fizic.

Multi oameni considera  rinichiul numai ca o parte a sistemului ex-cretor al corpului. Insa, datorita lui, omul a fost capabil, conform spuse-lor dr. Homer W. Smith, sa treaca de la starea de peste la cea de filozof. Rinichiul dateaza din epoca in care creaturi acvatice au inceput sa respi-re in aer si sa locuiasca pe uscat. Cand bronhiile pestilor s-au dezvoltat in plamani, a trebuit sa se stabileasca un nou echilibru sange-apa. Sarci-na aceasta a revenit rinichiului. El este un regulator automat care menti-ne nivelul apei in sange si in tesuturi in aceeasi concentratie usor sarata ca cea pe care o intalnim la pesti. Serumul din sange contine saruri in aceeasi proportie ca si apa de mare, asa incat celule corpului sunt parca scaldate in mare. Fiecare viata noua se poate considera ca iesind astfel din ocean.

Apa este introdusa in corp prin bauturi si prin unele alimente cu continut mare de apa: fructe, legume, carne, lactate. Zaharurile, fainoa-sele si grasimile sunt treptat transformate pentru a deveni, in stadiul fi-nal, bioxid de carbon si apa. Aceasta apa - apa metabolica - este adesea resorbita si utilizata de corp in timp ce bioxidul de carbon este eliminat prin plamani. Astfel este mentinuta proportia de apa in corp.

Functia apei metabolice este perfect pusa in evidenta de comporta-mentul masculului foca. Primavara, mare si gras, inoata spre locurile de fecundare de pe coastele stancoase ale marilor nordice. Acolo ocupa un teren pe care isi asteapta viitorul harem si pe care il apara impotriva ori-carui intrus. Femelele sosesc dupa o luna. Dupa lupte inversunate cu ri-valii, isi fertilizeaza nevestele. Apoi, dupa trei-patru luni, slab si epuizat si sangerand din zeci de rani, inoata spre sud. Cat timp sta in apele nor-dului, in locurile de fecundare, el nu bea, nu mananca, urinand regulat. Aprovizionarea sa cu apa provine din apa metabolica, rezultata din oxi-darea grasimii.

Un alt exemplu, antilopa din desertul mexican, nu bea apa, pentru ca nu are de unde. Ea obtine apa din anumite plante si din metabolism. In timpul perioadei cele mai calde a anului, urina ei nu este eliminata, ci reabsorbita pentru a se mentine echilibrul apei. Asa incat, oricat de mare ar fi caldura si seceta, poate trai fara sa bea apa.

Alimentele din regimul natural al omului contin destula apa pentru nevoile lui si, in concluzie, n-ar trebui sa fie obligat sa bea apa. Dar ce produce setea? Dorinta de a bea este rezultatul absorbtiei de sare, condi-mente, dulciuri si fainuri concentrate. Fructele si legumele, mai ales crude, au 70 - 90% apa, laptele 85%, carnea 50 - 60%. Calitatea apei din pepeni, morcovi, castraveti si telina este mult mai folositoare corpu-lui decat lichidul falsificat, chimic care curge de la robinet.

Una dintre functiile principale ale rinichiului este aceea de a deba-rasa sangele de apa excedentara. Apa metabolica este unul dintre cele doua produse finale ale metabolismului hidratilor de carbon, celalalt fi-ind bioxidul de carbon eliminat prin plamani.

Filtrarea apei prin micii globi ai rinichiului necesita un sange bogat in oxigen; va fi, deci, utilizat sangele arterial. Atunci cand insa acesta contine impuritati anormale, rinichii au nevoie de un aport de oxigen ca-re este furnizat de capsulele suprarenale. Natura a asezat foarte bine aceste glande in imediata apropiere a rinichilor, pentru a le permite sa trimita rapid acolo, in caz de nevoie, secretia lor interna. Cum am spus deja, regimul anormal al oamenilor civilizati impune suprarenalelor un surplus de munca. Ele contribuie, astfel, la eliminarea deseurilor, dar cu riscul de a se epuiza si de a scurta viata individului.

Exista multe leacuri si medicamente care, stimuland suprarenalele, debaraseaza sangele de impuritati prin intermediul rinichilor. Aceasta curatire temporara a sangelui produce adesea rezultate spectaculoase si pacientul, ca si medicul, sunt uluiti.

Nu cu mult timp in urma, se putea vedea in ziare imaginea unui in-divid artritic aruncandu-si carjele. Produsii toxici care iritasera articula-tiile (reumatism) erau eliminati mai repede prin rinichi atunci cand bol-navul inghitea miraculosul cortizon. Numai ca ultimul act al acestei co-medii nu era reprodus in ziar: acelasi bolnav, cu suprarenalele epuizate printr-o stimulare excesiva, zacand imobilizat ca urmare a unui artritism avansat si a otravirii cu medicamente.

O alta idee absurda privind rinichii se bazeaza pe observatie: cu cat absorbim mai multa apa, cu atat vom elimina mai multa urina. Societa-tile care vand apa imbuteliata indeamna publicul sa bea opt pahare pe zi. Exista de asemenea cura costisitoare din statiunile termale unde otra-vurile ar trebui, in principiu, sa fie antrenate in afara corpului in fluxul de lichid. Oamenii isi imagineaza ca pot manca, bea si duce o viata pli-na de placeri timp de unsprezece luni si jumatate, pentru ca apoi, in timp de doua saptamani sa-si refaca sanatatea, dupa care s-o ia de la capat.

Dar lucrurile nu sunt chiar asa de simple. Glandele si rinichii nu pot elimina o mare cantitate de toxine intr-un timp foarte scurt, fara a expu-ne inima la pericole. Concentratia acestor otravuri se mentine intotdea-una in sange. Dupa cinci minute de transpiratie puternica, sau dupa trei-zeci de minute de la o absorbtie copioasa, nici un compus toxic nu poate fi regasit in sudoare sau urina. Secretia limpede si incolora nu este decat apa. Este nevoie de 24 ore pentru ca nivelul toxic al sangelui sa creasca astfel incat sa produca o noua eliminare asemanatoare. Asa incat, trans-piratii mai putin abundente sau mici cresteri zilnice ale cantitatilor de apa absorbita vor face mult mai bine bolnavului decat aceasta hidratare brutala care impune inimii efortul de a face sa circule prin corp aceste mase excedentare de lichid. Este stiut ca unele cazuri de moarte subita care au survenit dupa injectii intravenoase sau transfuzii de sange sunt datorate incapacitatii inimii de a pompa acest excedent de lichid.

90% din profitul pe care il obtine un bolnav dupa o cura balneara provine din schimbarea de aer, repaus si relaxare mentala, desi regimul alimentar este adesea infiorator in aceste statiuni. O saptamana de repa-us acasa, cu un regim de suc de fructe si legume, cu bai frecvente cu apa calda, in care s-au pus saruri de Epson si sarea lui Glauber, vor face tot atat bine pentru un pret mult mai mic, scazand o tensiune sanguina prea ridicata.

Un termen medical foarte la moda este "deshidratarea". Ca si infri-cosatorul "cancer", provoaca spaima in mintea pacientului, care accepta astfel toate injectiile cu lichid in venele sale, sub pretextul ca acestea di-lueaza si elimina materiile toxice. Amestecul cel mai des folosit contine glucoza, despre care se presupune ca hraneste celulele care se sting, si solutii de sare. Testele de laborator arata ca glucoza intravenoasa este inmagazinata in ficat, splina si alte organe interne, fara a fi oxidata ca o hrana. Solutia sarata este retinuta de tesuturi si pare sa atenueze starea de deshidratare dar, de fapt, provoaca o ameliorare temporara. Aspectul pacientului este imbunatatit tot asa cum un cadavru arata mai bine dupa ce tesuturile scofalcite au fost umplute cu produse pentru imbalsamare.

Cand un corp este prea slabit pentru a mai putea absorbi lichide in mod natural, este in general prea slabit pentru a mai trai. Daca lichidul nu poate fi administrat pe cale bucala, din cauza greturilor, se poate face pe cale rectala. In acest fel, corpul accepta sau refuza lichidul in functie de nevoile sale, dar nu este niciodata obligat sa-l pastreze. Este clar ca aceasta procedura cere mai mult timp si rabdare decat o injectie intrave-noasa care este usor si repede de facut, dar care comporta un risc pentru bolnav, cerand efort suplimentar din partea inimii si rinichilor. In zilele noastre insa, injectiile intravenoase sunt la moda; asa cum se intampla si la marile case de moda pariziene, exista si in medicina "moda".

Ne putem intreba ce efect benefic pot exercita solutiile intravenoase in cazurile benigne de tulburari ale rinichilor si presiunii sanguine. Se poate obtine o ameliorare temporara care dureaza atat timp cat suprare-nalele sunt destul de puternice pentru a raspunde solicitarilor. Actionand ca unul dintre cele mai puternice mecanisme de aparare ale corpului, aceste glande reactioneaza impotriva schimbarilor subite ale volumului sanguin. Secretia  lor marita stimuleaza rinichii. Dar nu poti biciui prea multa vreme un cal epuizat fara sa-l omori. Daca se produce o amelio-rare, ea nu poate fi decat de scurta durata, si face mai mult rau decat bine.

Se spun si se scriu multe despre tensiunea arteriala, se fac eforturi pentru a micsora aceasta tensiune si sunt propuse in acest scop multe medicamente. Pentru a intelege tensiunea arteriala, trebuie sa studiem cu atentie functiile inimii si ale rinichilor.

Am descris deja procesul de filtrare prin globii rinichiului. O per-soana normala are aproximativ un milion de globi in fiecare rinichi. Ex-perientele efectuate pe animale au demonstrat ca, in mod normal, numai cu un sfert din substanta renala totala se poate mentine sanatatea si ca, in aceste conditii, tensiunea ramane normala. Filtrarea este deci asigu-rata, in mare, de 250.000 globi. Cand avem de-a face cu o distrugere chimica constanta a globilor, tensiunea incepe sa creasca. Pentru a sim-plifica problema, sa o reducem la proportii ceva mai mici. Sa presupu-nem ca 20 globi pot filtra o unitate de sange in 2 minute. Daca 10 globi sunt distrusi, o unitate de sange nu va putea fi filtrata in 2 minute decat daca cei 10 globi ramasi vor fi traversati de dublul volumului sanguin necesar in conditii normale de functionare. Pentru a pompa dublul volu-mului sanguin prin rinichi, tensiunea trebuie sa creasca si inima, daca este sanatoasa si solida, ridica tensiunea batand mai repede. Glandele suprarenale furnizeaza tonusul si energia de care inima are nevoie pen-tru a putea depune acest efort, iar aceasta secretie marita a suprarena-lelor stimuleaza, in acelasi timp, functionarea globilor renali.

Prin acest exemplu, intelegem ca ridicarea tensiunii arteriale este o masura de aparare si ca are drept cauza o slabiciune renala. Cu suprare-nalele slabe sau epuizate, nu este posibila nici o ridicare a tensiunii arte-riale. Si atunci apar intrebari:

Ce otrava distruge globii? De unde provine ea?

Sa ne amintim ca rinichiul este un organ a carui functie este de a mentine nivelul apei in sange, a apei absorbite pe cale bucala si a apei metabolice. Cand regimul este corect, ficatul elimina deseurile metabo-lismului. Cand este in incapacitate de a filtra cum trebuie sangele, rini-chii sunt obligati sa-si asume o functie care nu le apartine. Indeplinind aceasta activitate, globii sunt distrusi progresiv, astfel incat ficatul si ri-nichii degenereaza in acelasi timp.

Desi se banuia de mult ca o tensiune prea mare este in legatura cu o insuficienta renala, faptul nu a fost demonstrat stiintific decat prin 1930 prin experientele remarcabile ale dr. Harry Goldblatt, din Cleveland, care a aratat ca:

1)     tensiunea arteriala creste atunci cand se produce o incetinire a circulatiei sanguine prin rinichi;

2)     aceasta crestere nu este posibila decat daca glandele suprare-nale pot realiza o crestere a activitatii lor;

3)     atunci cand starea de tensiune ridicata este instalata, nici unul dintre leacurile folosite de obicei pentru a o micsora nu este eficient.

Experientele sale au demonstrat ca tensiunea sangelui creste atunci cand exista un obstacol in circulatia lui. Globii care au fost distrusi in-cetinesc circulatia sangelui. Natura creste tensiunea pentru a asigura o aprovizionare suficienta cu sange prin intermediul globilor care raman. In cursul experientelor sale, realizate mai ales pe caini, dr. Goldblatt incetinea circulatia sanguina stranguland artera renala. Debitul inceti-nindu-se in urma acestei ingustari, tensiunea era marita pentru a asigura rinichilor o aprovizionare corecta. Experientele au pus in acelasi timp in lumina rolul determinant al glandelor suprarenale in aceasta crestere a tensiunii prin actiunea pe care o au asupra muschilor inimii si a peretilor arteriali.

Experientele au aratat, fara posibilitate de tagada, faptul ca medica-mentele intrebuintate (inlaturate, apoi reluate) ca remediu specific con-tra tensiunii arteriale marite erau total ineficiente. Cand vom intelege relatia care exista intre un regim impropriu si toxemia aferenta care dis-truge globii rinichilor, atunci vom intelege fara dificultate experientele lui Goldblatt

Materiile iritante cele mai obisnuite care provoaca degradarea glo-bilor sunt sarea, acizii de proteine, metalele (mercurul) si medicamente-le. Urina rezultata se compune aproape exclusiv din apa pura, deoarece rinichii slabiti sunt incapabili sa elimine toxinele si sarurile.

Sa ne amintim ca globii nu secreta in mod normal decat apa care este condusa prin canale catre vezica pentru eliminare. Dar, ca si globii, si canalele pot fi afectate. Cateva cuvinte sunt necesare pentru explica-rea fiziologiei acestor canale. Ele au rolul de a conduce apa din globi catre vezica. La nevoie, pot reabsorbi apa pentru a mentine echilibrul normal in tesuturi. Sunt destul de lungi pentru a oferi o suprafata mare de reabsorbtie, si sunt inconjurate de o retea plina de vene. Cand aceste vene au acizi proveniti de la o digestie incorecta, alimentele toxice pot trece din vene in apa canalelor, cauzand astfel serioase stricaciuni. In caz de crize acute, gasim in urina sange si albumina. Daca aceste canale sunt complet distruse, se produce anuria (intreruperea emisiei de urina) si moartea intervine rapid.

In cazul bolii cronice, gasim un nivel variabil al albuminei, celule-lor rosii si al dejectiilor alcatuite din celule care acopera canalele. Ele pot fi limpezi sau transparente (asemanatoare unei gelatine), fine sau granuloase, cu aspect de ceara sau de sange. In timp ce toxinele se scurg incet catre canal (nefron), concentratia substantelor toxice creste. La ex-tremitatea canalului - nefronul inferior - toxinele pot atinge o concen-tratie atat de mare, incat distrug nefronul inferior si pot chiar provoca decesul.

Aceasta stare este diagnosticata drept nefroza a nefronului inferior si este des intalnita in practica medicala. Cand un pacient devine toxic, globii si canalele pot fi antrenati intr-un proces de distrugere. De aceea, nu intalnim aproape niciodata o nefroza fie pur globulara, fie pur tubu-lara. Canalele sunt marginite de un strat de celule subtiri. Venele fiind si ele foarte fine, trecerea din unele in altele este foarte usoara. Daca sub-stanta care trece astfel este toxica, au loc stricaciuni mari, toxinele pu-tand irita si chiar distruge canalele.

Uneori, materiile toxice din vene (datorate unei filtrari imperfecte a sangelui venos de catre ficat) ating o concentratie destul de ridicata pen-tru a provoca o inflamare a venei insasi. Sangele se incheaga in aceasta parte a venei si catastrofa care se produce se numeste flebita. Cheagul format se poate deplasa, iar atunci cand obtureaza un vas sanguin se produce un infarct. Aceasta obturare priveaza o anumita suprafata de fluxul ei sanguin si se traduce prin necroza (moartea) acelei parti. Prin examen atent al urinei se poate determina caracterul toxemiei cu mult inainte de a se produce slabiciuni prea mari.

In acest caz, se poate prescrie un regim curativ care elibereaza pro-gresiv rinichii de povara lor prea mare.

Cele mai vechi tratamente ale bolilor renale se bazau pe axioma ca trebuie diluat ceea ce este concentrat. Se recomanda absorbtia de lichide - apa, supe - pentru a antrena eliminarea toxinelor sub forma diluata. Cum multe din otravurile urinate erau acizi, se recomandau ca antidot alcaline. Cand pacientul nu putea bea atat lichid cat i-a prescris medicul, i se administra lichid si sub forma de injectii subcutanate sau intrave-noase.

In afara de sare si de unele medicamente toxice, principalele sub-stante care irita rinichii provin dintr-o digestie incorecta a proteinelor, hidratilor de carbon si hidro-carbonatilor. Pentru stabilirea diagnosticu-lui, nu este nevoie de teste complicate, acestea pot face mai mult rau, pentru ca se folosesc substante colorante pe baza de anilina, precum si alte substante iritante care agraveaza deficienta functiei renale. Testul cel mai practic se bazeaza pe o analiza a urinei dupa o absorbtie de pro-teine, zahar, faina sau grasime. Cum se comporta rinichii dupa o astfel de hrana? Care este efectul ei asupra tensiunii arteriale si a inimii?

Voi cita un caz din fisele mele pentru a va exprima modul in care am tratat un bolnav suferind de hipertensiune arteriala (tensiune marita). Nu avea nici un simptom in afara de faptul ca gafaia dupa cel mai mic efort. Urina - limpede, nici urma de edem. Antecedentele sale mi-au aratat ca consumase prea multe proteine aproape toata viata. I-am pres-cris repaus la pat si un regim constand mai ales din antidoturi dietetice. Apoi l-am facut sa absoarba, sub forma de supe de legume, urmatoa-rele alimente alcaline: clorura de sodiu, carbonat de sodiu, fosfat de so-diu, iodura de sodiu, fluorura de sodiu, bromura de sodiu, silicat si borat de sodiu (toate acestea se gasesc sub forma organica in legume). Au fost administrate prin combinatii similare potasiu si calciu, fosfat de fier (in compusi de clorofila). Insist asupra faptului ca acesta nu reprezinta un regim, ci o terapeutica bazata pe alimente utile, neiritante, cu valoare de antidot, toate absorbite sub forma organica.

Bolnavii din aceasta categorie trebuie sa se odihneasca la pat intre 5 si 7 zile. Daca dupa aceea tensiunea arteriala a scazut la 12/8, ceea ce se intampla cel mai des, stiu ca hipertensiunea se datora unei inflamari a globilor care, pentru ca nu au suferit stricaciuni iremediabile, si-au re-luat repede functiile normale in urma tratamentului cu antidoturi. Dar daca dupa perioada de odihna tensiunea se mentine la 21/11? Putem ad-mite ca s-au produs stricaciuni ireversibile. Iata un test practic si ino-fensiv al functiei renale.

Intr-un alt caz, o pacienta prezenta edeme. Examenul a relevat o hi-dropizie a mainilor, picioarelor si a fetei. Umflatura triplase volumul pi-cioarelor. Membrele ii erau umflate de apa si grele. Ani la rand, se de-lectase cu smantana sub toate formele: frisca, inghetata, smantana indul-cita sau acrita. Stricaciunile cauzate rinichilor erau imputabile hidratilor de carbon (grasimile). Urina era inchisa la culoare, densa si colorata cu bila. Era un caz minor de nefrita. Dupa trei saptamani de tratament, uri-na devenise limpede, iar edemele resorbite. Grasimile, mai ales untul si smantana fusesera eliminate din regim, singurul hidrat de carbon ramas fiind zaharul de trestie brut. Regimul continea proteine in cantitati sufi-ciente si, din abundenta  - in cazul respectiv - fructe si legume crude sau fierte in vapori de apa. Mai tarziu, pacienta a invatat din experienta cata smantana putea sa consume, astfel incat sa nu-si provoace nici ede-me si nici urina tulbure. Iata un alt test practic si inofensiv al functiei re-nale.

Inca un exemplu: un individ de tip suprarenal, un fermier de des-cendenta suedeza, era tintuit la pat de sase luni, din cauza unui impor-tant edem al picioarelor (atat de mare, incat nu se putea apleca din cauza apei din abdomen, intre 4 si 7 litri, si a apei de la baza plamanilor (efu-ziune pleurala)). Fusese ingrijit timp de doi ani fara ca cineva sa se fi in-teresat de regimul lui. Fata ii era atat de umflata incat semana cu un do-vleac, iar ochii i se pierdeau in fundul a doua cavitati mici. La examenul urinei, am constatat ca aceasta continea doua puncte de albumina in plus si mult puroi, fiind de culoare rosu-chihlimbar. Pacientul fusese mare consumator de legume care contin fecula si isi oferea 3-4 feluri diferite la fiecare masa. Tensiunea arteriala era 21/12 iar stetoscopul arata un efort cardiac evident. Era un suedez solid. I‑am impus un regim format numai din suc de grepfrut diluat iar intestinele ii erau spalate de doua ori pe zi cu clisme cu un continut de 20% lapte. Urina s-a limpezit in curand si in doua saptamani pierduse 20 l de ascita; tensiunea scazuse la 12/9. Trei saptamani mai tarziu, isi facea araturile de primavara. Pacien-tul si-a pastrat sanatatea in urmatorii 20 de ani reducand strict propor-tiile de legume cu fecula. Iata, deci, inca un exemplu de test practic si nepericulos al functiilor renale.

Este adesea imposibil de determinat capacitatea functionala a rini-chiului inainte de a proceda la teste practice, sinonime, in aceste cazuri cu un tratament corect. Rinichii si ficatul pot prezenta leziuni datorate proteinelor sau hidratilor de carbon toxici. Un regim din antidoturi este intotdeauna urmat de o atenuare a simptomelor, cu conditia ca intreaga lor capacitate functionala sa nu fi avut prea mult de suferit de pe urma unei atrofii rezultate dintr-o toxemie. In loc sa fortez niste rinichi defici-enti sa functioneze, biciuind suprarenalele cu ajutorul medicamentelor, eu preconizez o terapeutica bazata pe un tratament natural care se adre-seaza cauzei bolii printr-o corectare a chimiei organice. Dupa cum  spu-nea raposatul dr. Alexis Carrel, sanatatea naturala este foarte diferita de o stare de stimulare artificiala chiar daca, pentru un ochi neexersat ea poate parea identica.