Etica in relatiile cu sursele

Etica in relatiile cu sursele

Jurnalistii au nevoie sa stabileasca relatii de incredere cu sursele lor, dar daca intre acestia se leaga prietenii, jurnalistii pot cadea cu usurinta in capcana favoritismului. Cateodata jurnalistii pot ajunge, chiar fara sa-si dea seama, sa aiba grija de acesti prietenii lor. Daca are nevoie de un citat bun sau de un alt punct de vedere pentru un material de presa, jurnalistul isi suna prietenul, daca acesta ajunge in atentia presei, ziaristul va scrie lucruri pozitive despre el. Aceste surse ii pot ajuta chiar si pe colegii jurnalistului atunci cand au nevoie, dandu-le informatii in exclusivitate sau, macar, inaintea concurentei ori le pot oferi informatii de background, care vor face materialele lor mult mai autentice. Astfel se situatii sunt ilustrate cel mai bine prin sintagma „o mana spala pe alta”[1].

Este lesne de inteles cum se leaga aceste prietenii, politicienii si jurnalistii politici, politistii si reporterii care transmit informatii de la Politie, antrenorii si reporterii sportivi au multe lucruri in comun si sunt interesati de aceleasi lucruri. Relatiile de prietenie se leaga si mai repede in orasele mici, unde reporterii si sursele participa impreuna la multe evenimente[2]. Uneori, tocmai aceste relatii de prietenie pot cauza probleme. Spre exemplu, un reporter de la CBS News, Roger Mudd, si sotia sa erau prieteni foarte apropiati cu Ethel Kennedy. Participind la diverese petreceri sau evenimente organizate de aceasta, jurnalistul a avut ocazia sa-l cunoasca pe senatorul Edward Kennedy, cu care insa nu avea o relatie foarte apropiata. Atunci cand postul de televiziune la care lucra i-a propus lui Roger Mudd sa pregateasca un documentar de o ora si jumatate despre senatorul Edward Kennedy, care tocmai isi lansase candidatura pentru presedintie, jurnalistul a ezitat sa accepte in virtutea legaturii de prietenie pe care o avea cu familia Kennedy. In final, a acceptat sa realizeze documentarul, dar intrebarile dure pe care jurnalistul le-a pregatit, pentru a nu se crede ca il protejeaza pe Kennedy, si replicile deseori incoerente ale senatorului au fost decisive pentru esecul senatorului in obtinerea nominalizarii din partea Partidului Democrat. In urma acestei emisiunii, relatia jurnalistului cu Ethel Kennedy si cu ceilalti membri ai acestei familii s-a incheiat[3].

Intr-o situatie similara a fost implicata si o jurnalista de la revista Advocate, Ellen R. Findley, care l-a sunat pe un prieten apropiat de-al sau, procuror, pentru a-l intreba ce crede despre candidatura primarului. Jurnalista aduna informatii pentru un articol, insa procurorul a crezut ca este doar o discutie intre prieteni. Dupa publicarea articolului, ambii au avut de suferit: ea reprosurile prietenului, iar procurorul reprosurile politicianului pe care l-a ofensat[4].

Jurnalistii din domeniul audiovizual au o alta problema legata de relatiile cu sursele. Din cauza ca in acest domeniu se lucreaza sub presiune timpului, jurnalistii dezvolta relatii doar cu un grup restras de oameni, de care ajung sa depinda[5].

Si jurnalistii care acopera o perioada indelungata de timp aceleasi domenii se confruta cu probeleme deosebite. Chiar daca este benefic pentru public sa primeasca informatii de la o persoana care intelege in profunzime un anumit domeniu si care are relatii apropiate cu surse specializate in acel domeniu, in cazul in care aceste relatii devin mult prea stranse, exista riscul ca materialele jurnalistului sa piarda din obiectivitate. De aceea este bine ca jurnalistii sa-si schimbe domeniile de acoperire. Uneori, editorii nu considera ca jurnalistii trebuie sa-si schimbe domeniile in care lucreaza si trimit un alt reporter atunci cand trebuie facut un material negativ, iar jurnalistul care acopera, de obicei, acel domeniu nu isi pierde sursele[6].

Dupa ce am sugerat ca o prietenie prea stransa cu sursele nu este recomandata, trebuie sa precizam ca nici o relatie prea ostila cu acestea nu este benefica pentru public.

Uneori se considera ca, pentru a-si putea indeplini rolul de „caine de paza al democratiei”, presa trebuie sa fie adversara surselor sale, in special celor din domeniul politicului. Exista momente in care jurnalistii trebuie sa puna intrebari incomode si sa fie fermi atunci cand sursele incerca sa evite raspunsul. Pentru a afla adevarul, jurnalistii trebuie cateodata se-si trateze sursele fara prea multe menajamente[7].

Tratarea surselor cu ostilitate este incorecta. Jurnalistii care pornesc de la premisa ca toti politicienii sunt corupti, lasa prejudecatile sa le influenteze articolele. Aceasta nu inseamna ca jurnalistii trebuie „sa-si lase garda jos”. Multe surse trebuie abordate cu precautie, pentru ca acestea pot ascunde informatii importante sau isi pot urmari propriile interese[8].

Jurnalismul cu carnetul de cecuri

In stransa legatura cu relatia dintre jurnalisti si sursele lor este dezbatuta si practica platirii surselor informatiilor. In Statele Unite aceasta practica este evitata fiind considerata periculoasa si corupatoare, dar in multe alte tari, precum Marea Britanie, ea este acceptata[9]. Tabloidele britanice sunt recunoascute pentru sumele mari pe care le platesc. In unele tari europene, oficialii guvernamentali pretind plata unor „onorarii” pentru acordarea de interviuri. La fel, sportivi celebrii, precum Boris Becker sau Steffi Graf, ori fotbalistii primesc sume mari de bani pentru a sta de vorba cu presa[10]. In Moscova, un interviu cu un om al legii costa 400 de dolari, iar pentru a face o fotografie in interiorul mausolemului lui Lenin trebuie sa le platesti paznicilor 5000 de dolari[11].

In Marea Britanie aceasta practica nu este ilegala. Codul de practica jurnalistica al Press Complaints Commision, in vigoare din 1998, prevede urmatoarele:

„Martorii sau potentialii martori in procesele penale in curs de desfasurare nu trebuie sa fie platiti sau sa li se ofere plata, in mod direct sau prin intermediari, pentru cazuri sau informatii primite, in afara cazului in care materialul respectiv ar trebui publicat in interes public si exista necesitatea imperioasa de a plati sau de a face o promisiune in aceste sens martorului. Jurnalistii trebuie sa faca totul pentru a se asigura ca nici o intelegere materiala nu are nici un efect asupra dovezilor pe care acei martori le vor prezenta”[12]. Prin urmare, pentru a putea face o astfel de plata, jurnalistul trebuie sa demonstreze ca exista un interes public legitim in legatura cu o problema pe care publicul are dreptul sa o cunoasca.

Tot in acelasi cod se arata si ca:

„Plata sau ofertele de plata pentru stiri sau informatii nu trebuie facute in mod direct sau prin intermediari infractorilor condamnati sau care si-au recunoscut vina sau complicilor acestora – printre care se pot numara membri ai familiei, prieteni si colegi – in afara cazului in care materialul respectiv ar trebui publicta in interes public, iar plata este necesara pentru ca acest lucru sa se faca”. Prevederea nu interzice cu desavarsire folosirea recompenselor financiare atata timp cat acestea pot fi justificate ca necesare in temeiul interesului public[13].

Exista suficiente voci care sustin ca „jurnalismul cu carnetul de cecuri” este daunator, pentru ca oamenii ar putea fi tentati sa infrumuseteze maturiile la procese sau relatiile pe care le-au avut cu persoane publice, sa inventeze detalii sau sa-si prezinte propriile speculatii pentru a se asigura ca dezvaluirile lor isi merita recompensa financiara. In astfel de cazuri, aceste relatari pot corupe procesul judiciar sau pot pune intr-o lumina falsa o persoana publica[14].

„Potentialul pentru dezvaluiri distorsionate, false, senzationale in mod gratuit pare sa creasca mult daca in ecuatia motivationala intra si banii. Recompensa financiara poate tenta indivizii sa exagereze sau sa prezinte speculatiile, barfele drept fapte pentru a se asigura ca vor primi cecul promis sau pot chiar sa ii induca complet in eroare pe jurnalisti”[15]. Acest lucru nu inseamna neaparat ca aceasta practica este imorala, ci mai degraba ca ar trebui utilizata cu multa precautie. Uneori, in cazul jurnalismului de investigatie, aceasta poate fi singura modalitate prin care cineva poate fi convins sa ofere informatii vitale pentru demonstrarea adevarului unor afirmatii. „Adesea oamenii se tem pentru reputatia, slujbele sau siguranta lor, si, desi departe de a fi suficienta pentru a-i face sa vorbeasca, o recompensa financiara poate fi un stimulent care sa ajute persoana respectiva sa depaseasca sau sa suporte aceste temeri”[16].

Justificarea morala a acestei practicii nu este usoara, mai ales in situatiile in care cei platiti pentru furnizarea de informatii sunt raufacatori sau complici ai acestora ori persoane care ii tradeaza pe cei pe care ar trebui sa-i sprijine doar pentru a primi recompensa financiara. Cu toate acestea, acolo unde este singura modalitate de a obtine informatii relevante, ea poate fi justificata moral, in ciuda unor efecte secundare nedorite[17].

Cu toate ca in Statele Unite nu este o practica obisnuita platirea surselor informatiilor sau fotografiilor, au existat cateva exceptii notabile. Spre exemplu, postul de televiziune CBS i-a platit lui Nixon 500.000 de dolari pentru un interviu de 90 de minute. Editorul de la Los Angeles Times a recunoscut ca publicatia sa a platit o suma importanta pentru obtinerea unor documente in timpul investigatiilor privind crima lui Manson din 1969. Atat CBS cat si ziarul au fost sever criticati pentru acest lucru, iar de atunci Times a adoptat un ghid de conduita care interzice plata informatiilor[18].

In timpul campaniei electorale din 1992, revista Star i-a platit lui Gennifer Flowers 150.000 de dolari pentru a relata despre presupusa sa relatie cu Bill Clinton[19].