Disjunctoarele metalice - elemente de ancoraj-inelul ortodontic

DISJUNCTOARELE METALICE - ELEMENTE DE ANCORAJ-INELUL ORTODONTIC

Inelul ortodontic este o banda metalica ce inconjoara in 1/3 mijlocie coroana unui dinte. Acesta asigura o stabilitate foarte buna aparatului ortodontic si o protectie satisfacatoare tesuturilor dure dentare. Lasand libera fata ocluzala a dintilor, permite un contact interarcadic direct si un control vizual al raporturilor dintelui in timpul tratamentului, deoarece ocluzia nu se inaltala nivelul dintelui stalp, el nu suporta forte verticale suplimentare.

Inelele ortodontice se aplica pe dinti neslefuiti, respecta parodontiul marginal, fiind la distanta de acesta si nu inalta ocluzia. Inelele sunt lipite de suprafetele dentare cu cimenturi speciale.

Tipuri de inele

Dupa modul cum sunt obtinute le putem imparti in trei grupe:

a)     Inelele prefabricate: se livreaza in seturi sortate dupa perimetre, utilizate la dintii laterali. Ca materiale s-au folosit succesiv: Maillechort-ul, aurul platinat, actualmente ele se fac din otel inoxidabil.

Tehnica de lucru cu inelele prefabricate se reduce la alegerea inelului potrivit ca diametru, adaptarea axiala si transversala si cimentarea. Pentru adaptarea transversala a partii ocluzale a inelelor cilindrice este uneori necesar sa se faca cutari ale tablei.

Cimentarea are rol de protectie, prevenind patrunderea si stagnarea resturilor alimentare.(2)

b)     Inelele confectionate extemporaneu au o foarte mare raspandire, datorita faptului ca se pot obtine in conditii acceptabile de timp, ofera posibilitatea de adaptare precisa si un pret redus. Metoda consta din conformarea inelului direct pe dintele pe care va fi aplicat, folosind o banda de tabla. S-au folosit aliaje diferite; actual se fac aproape exclusiv din otel inoxidabil moale. Calitatile principale pe care trebuie sa le indeplineasca tabla sunt:

Sa aiba grosimea, variind in functie de tipul inelului intre 0,06 si 0,15 mm;

Sa aiba maleabilitate mare, ca sa poata fi adaptata usor la conturul dentar;

Sa aiba o rezistenta suficienta pentru ca inelul sa nu fie distrus de fortele declansate de elementele elastice sau de fortele masticatorii;

Sa aiba un punct de topire ridicat, pentru a permite aplicarea de accesorii;

Referat: Vitaminele - surse alimentare de vitamine Referat: 41 de sfaturi pentru viata lunga recomandate de doctor

Sa fie inalterabile in cavitatea bucala si sa nu fie toxice;

Sa fie ieftine.

Cel mai bine raspunde la toate aceste cerinte tabla moale de vipla.

In ceea ce priveste tehnica de lucru, dupa modul cum se coapteaza capetele tablei, pentru a da conturul inelului se disting mai multe procedee:

Plicaturarea simpla si cu pinten;

Coaptarea prin punctare electrica;

Prin lipire cu lot.

Confectionarea prezinta o prima faza comuna: separatia dentara fara pierdere de substanta. Separatia poate fi facuta cu tabla din care se confectioneaza inelul, cu separatorul Keyling, cu banda speciala din cauciuc sau prin ligatura de sarma moale.

Urmatorul pas este luarea perimetrului cu o banda de tabla de latime usor mai mare decat inaltimea coronara. La o distanta de 2-3 mm de la extremitate, tabla se indoaie in unghi drept spre fata lucioasa. Ambele capete ale tablei raman vestibular, capatul scurt fiind situat cu pliul la mijlocul fetei vestibulare. Ambele capete sunt prinse in falcile unui cleste cu falci late si se trage puternic de capatul lung pana tabla se muleaza exact la contururile dentare.

Coaptarea capetelor tablei se poate face prin:

Plicaturare simpla: se indoaie capatul lung peste cel scurt si amandoua sunt intoarse spre inel; suplimentar se poate fixa prin sudura electrica si lipire;

Plicaturarea in pinten: capatul tablei se ingusteaza, lasand numai partea centrala care reprezinta pintenul; in celalalt capat de tabla se face o fereastra cu o freza de taiat coroane prin care se trece pintenul care este pliat apoi spre inel. Plicaturarea reduce putin perimetrul inelului si este posibil ca acesta sa nu mai poata fi introdus.

Coaptarea prin sudura: banda de tabla se taie la 1-1,5 mm de semnul lasat de cleste la unul din capete si se aduce la nivelul celuilalt reper; peste el se aplica excesul de tabla si se apalica puncte de sudura electrica.

Lipirea cu lot: se sectioneaza tabla la nivelul ambelor repere; se face lipirea cu lot.

c)      Inelele confectionate in laborator. Sunt mult mai putin utilizate. Este necesara o amprenta cu inregistrarea spatiilor interdentare a sectorului respectiv de arcada. Inelul se poate confectiona prin una din metodele folosite si in cabinet. In general, in ceea ce priveste exactitatea, inelele sunt inferioare celor confectionate in cabinet, dintele fiind totusi cel mai bun model.

O a doua modalitate de realizare in laborator o constituie stantarea. Se stanteaza o coroana de invelis, fara a se adauga insa ceara pe fetele verticale ale dintelui, deoarece nu este slefuit, careia i se decupeaza fata ocluzala. Se face un orificiu la unirea fetei ocluzale cu circumferinta, dupa care se taie cu foarfecele. Se obtin inele foarte robuste, dar adaptarea la coroana dentara se face mai greu si din aceasta cauza stabilitatea lor este mai redusa.(10)

Adaptarea inelelor

Se incepe cu adaptarea axiala la marginea gingivala. Rascroiri usoare la nivelul fetelor proximale se pot face chiar inainte de introducerea lor pe dinte. Se modeleaza marginea gingivala in asa fel incat sa ramana de jur imprejur la o distanta de 0,5-1 mm de festonul gingival. Exceptie se poate face la ultimul molar, cand fata distala este foarte scurtata, deoarece aici exista un sant gingivodentar relativ adanc, unde poate patrunde inelul fara a fi daunator. In general, inelele confectionate dupa perimetrul luat cu tabla au o forma usor tronconica, mai ingusta ocluzal. Daca se constata ca inelul este mai larg se va scurta din partea gingivala, pana cand circumferinta inelului devine corespunzatoare gabaritului dentar si numai dupa aceea se face adaptarea axiala ocluzala. Urmeaza reducerea ocluzala a inelului astfel ca sa nu jeneze contactele cu arcada antagonista. Se face apoi adaptarea transversala, apasand de jur imprejur peretii inelului spre coroana dentara cu un instrument bont. Marginea ocluzala a inelului se curbeaza usor prin presare catre centrul dintelui si, daca relatiile interocluzale permit, el se va sprijini putin pe fata ocluzala, la nivelul fosetelor meziala si distala, pentru a impiedica eventualele infundari subgingivale.

Cimentarea

Daca inelul se fixeaza in alta zi decat cea a confectionarii, se face intai asezarea lui pe dinte pentru a produce separarea dentara. Operatia cimentarii se incepe cu izolarea, degresarea si uscarea inelului. Particularitatea cimentarii este data de faptul ca, neavand fata ocluzala, in timpul lucrului se poate scurge cimentul din inel. Se poate aplica un capac provizoriu asezand peste marginea ocluzala a inelului o bucata de ceara.

Dupa asezarea pe dinti a inelelor,acestea vor fi presata pe dinti pana intra complet. In timpul prizei cimentului este necesara o completare a adaptarii transversale, avand grija sa nu ramana margini ascutite, care ar putea jena limba si mucoasa.(3)