Comportarea toxicelor in organism

Comportarea toxicelor in organism

In procesul aparitiei intoxicatiilor se disting 3 faze:

I. Faza de expunere

II. Faza toxicocinetica

III. Faza toxicodinamica

I. Faza de expunere este reprezentata de contactul animalului cu toxicul in doza suficienta pentru a induce intoxicatia; mai departe toxicul este disponibil pentru absorbtie.

II. Faza toxicocinetica este reprezentata de absorbtie, distributie, depozitare (acumulare), biotransformare si eliminare; dupa acestea toxicul este disponibil pentru actiune la diferite nivele.

III. Faza toxicodinamica: in aceasta faza toxicul este disponibil pentru actiune si isi manifesta efectul toxic.

I. Faza de expunere

Efectul toxic se manifesta functie de calea de patrundere a toxicului in organism. Cai de patrundere a toxicului in organism: -naturala;

-artificiala.

Calea naturala.:  -digestiva (principala poarta de intrare); ex: consumul de plante cu pesticide sau principii toxice sau a apei de baut;

-respiratorie: numeroase substante gazoase sau volatile; ex: inhalarea pesticidelor dupa stropirea sau pulverizarea plantelor;

-tegumente si mucoase aparente: tratamente cu insecticide la animale, asternut poluat.

Caile artificiale: in urma administrarii parenterale de medicamente, cea mai frecventa este calea intravenoasa, dar si cele intramusculara, intraperitoneala si subcutanata, in urma dozarii medicamentelor, chiar daca absorbtia este mai lenta. In conditiile actuale de chimizare excesiva in special in agricultura, sursele de contaminare sunt frecvente si diversificate. Poluarea apei reprezinta cea mai frecventa cauza a intoxicatiilor. Fertilizarea artificiala masiva a terenurilor, folosirea insecticidelor si pesticidelor sistemice, micotoxinele eliberate de micetii ce se dezvolta pe substrat vegetal sunt tot atatea cauze ale aparitiei intoxicatiilor. Toate acestea transforma substratul vegetal in sursa de intoxicatie clinica sau subclinica.

Toate acestea demonstreaza ca majoritatea intoxicatiilor se produc in urma patrunderii compusilor toxici prin cai multiple:  -odata cu furajul;

-prin inhalare;

-prin absorbtie prin piele si mucoase aparente.

Calea de patrundere este strans conditionata de natura toxicului si imprejurarile in care se produce intoxicatia (contactul animalului cu substanta).

II. Faza toxicocinetica

Absorbtia substantelor toxice

Cea mai importanta absorbtie se realizeaza la nivelul tubului digestiv, mucoaselor respiratorii, dar cea mai completa in cazul administrarii parenterale.

Absorbtia la nivelul tubului digestiv are loc in toate segmentele, dar cel mai mult la nivelul intestinului subtire.

Mucoasa bucala poate servi la absorbtie, dar timpul scurt de tranzit limiteaza acest proces; ex: o picatura de nicotina pusa pe mucoasa bucala a unui caine provoaca efecte toxice traduse prin salivatie, dispnee, convulsii, sfarsit letal. Cianura de potasiu pusa pe limba unui iepure traheotomizat determina moartea prin absorbtia caesteia la acest nivel. In practica curenta, intoxicatiile la acest nivel se produc in cazul badijonarilor cu diverse medicamente sau  prin lingerea unor produse aplicate extern.

Mucoasa esofagiana un prezinta importanta pera mare pentru absorbtia toxicelor; totusi, diverticul esofagian la pasare, in anumite situatii poate constitui suprafata de absorbtie.

Mucoasa rumenala si a celorlalte prestomace reprezinta suprafete importante de absorbtie pentru o serie de toxice; ex: NH₃  care este rezultat al descompunerii proteinelor, ureei, de transformare a nitratilort se absoarbe exclusiv din rumen.

Mucoasa gastrica permite absorbtia daca toxicul un este eliminat prin vomitare. In general, stomacul prezinta o absorbtie mai lenta; ex: la calul cu pilorul ligaturat caruia i s-a administrat stricnina s-a observat o absorbtie atat de lenta incat organismul a avut timp sa metabolizeze si sa elimine toxicul inainte de aparitia semnelor clinice toxice. Administrarea in solutie alcoolica a stricninei, grabeste absorbtia si declanseaza simptomele intoxicatiei.

Absorbtia la nivelul stomacului depinde de 2 factori:

1. coeficientul de disociere a substantelor toxice;
2. pH-ul continutului gastric.

La un pH puternic acid se absorb acizii slabi si nu se absorb bazele tari. In continutul gastric se produc o serie de modificari ale compusilor toxici, unii scazandu-si toxicitatea, altora crescandu-si toxicitatea; ex: sarurile de Hg sunt precipitate de HCl. Clorura mercusoasa este partial transformata in clorura mercurica, iar cianurile in acid cianhidric (mult mai toxice).

Alimentele din stomac ajuta uneori la neutralizarea toxicelor. Continutul gastric in cazul stomacului plin poate dilua si chiar neutraliza pana al face toxicul nevatamator. Proteinele pot neutraliza (prin precipitare) metalele grele. Stomacul gol absorbe rapid toxicul, dar are avantajul ca in marea majoritate a cazurilor (suine, carnivore) declanseaza vomitarea; ex: ANTU nu produce intoxicatii la aceste specii cand este ingerat pe stomacul gol (provoaca voma), dar este intotdeauna toxic daca este ingerat pe stomacul plin.

Mucoasa intestinala este principala suprafata de absorbtie a tubului digestiv, in special cea a intestinului subtire. Coprostaza favorizeaza absorbtia, iar diareea o diminua.

Absorbtia in tubul digestiv are loc prin 2 procedee:

1. difuziune pasiva (simpla): valabila pentru majoritatea substantelor toxice;
2. transportul activ (saturabil) se face cu consum de energie (dintr-un compariment cu concentratie scazuta  intr-un compartiment cu concentratie crescuta); acest transport (saturabil) este caracteristic ionilor metalici si este asigurat de substantele transportoare.

Difuziunea simpla (pasiva) se produdce usor pe baza gradientului de concentratie, pentru compusii neionizabili; ex: NH₃ ce rezulta din descompunerea ureei sub actiunea ureazei bacteriene se absoarbe conform gradientului de concentratie prin difuziune pasiva (ureea reprzinta sursa de N neproteic). Fractiunea neionizata este cea care se absoarbe in timp ce fractiunea ionizata este cea care traverseaza foarte greu epiteliul rumenal. La pH-ul normal al rumenului, cantitatea de NH₃ sub forma neionizata este minima prin aparitia unei cantitati crescute de NH₃ in rumen; astfel, are loc cresterea pH-ului ruminal iar ca urmare absorbtia prin peretele rumenal se va mari, pe de-o parte datorita gradientului de concentratie si pe de alta parte datorita aparitiei NH₃ nedisociat in cantitati crescute. Pentru acest motiv, tratamentul in intoxicatia cu uree il reprezinta administrarea de acid acetic (otet).

Absorbtia pe cale respiratorie

Este caracteristica substantelor gazoase, volatile sau particulelor fine ce nu depasesc dimeniunile de 5 m

Toice gazoase: CO, SO₂, H₂S, CO₂, Cl, HCN, NH₃, formaldehida.

Absorbtia este favorizata de suprafata mare a alveolelor pulmonare si de structura lor care permit trecerea rapida in sange. Pe cale circulatorie toxicul ajunge in cordul stang ceea ce explica efectul fulgerator al intoxicatiilor gazoase. Toxicitatea gazelor este direct proportionala cu concentratia gazelor si cu timpul de expunere (constanta Haber).

Substantele iritante declanseaza tuse, stranut, bronhospasm, dispnee, accese de sufocare, congestie, edem pulmonar.

Document online: Slabim cu fructe uscate? - precautie si sfatul medicului Document online: Zaharul - de ce este zaharul rafinat cancerigen? produsele zaharoase

Toxice volatile: -narcotice: cloroform, eter, clorura de etil;

-benzenul si derivatii acestuia;

-compusi ce sublimeaza (Hg);

-particule solide sau lichide sub forma de aerosoli ce se absorb in timp foarte scurt (ex: pesticide).

Absorbtia la nivelul mucoaselor aparente se intalneste de obicei la substantele medicamentoase prin supradozare; ex: colire cu ezerina sau pilocarpina.

Absorbtia prin tegument. Tegumentul este penetrat usor de substantele liposolubile si putin de cele hidrosolubile. Aceasta absorbtie este dependenta de coeficientul de partaj Owerton-Mayer (cu cat acest coeficent este mai mare cu atat creste penetrabilitatea). Cand tegumentul este lezat, absorbtia substantelor hidrosolubile creste. Absorbtia se produce la nivelul bulbului pilos, glandelor sebacee, glandelor sudoripare. Parul si penele ingreuneaza absorbtia. ex: imbaierile cu organofosforice, aplicatiile de ungvente pe baza de Hg sau I, compusii arsenicali, sarurile minerale in suspensie de tip Hg si taliu.

Absorbtia parenterala: in urma injectiilor accidentale sau intentionate cu substante toxice sau a unor medicamente supradozate.

Absorbtia transplacentara este posibila pentru multe substante toxice, dar in principal pentru gaze si lichide volatile, metale grele, solventi organici cu implicatii grave supra starii de sanatate a fetusului.

Difuziunea toxicelor in organism

Dupa patrunderea in mediul intern al organismului, toxicele se distribuie in cele 3 mari spatii lichidiene care formeaza aproximativ 70% din greutatea corporala (in patul vascular 5%, in spatiul intercelular 15% si in lichidul intracelular 50%).

Distributia variaza functie de substante, unele ramanand in spatiul interstitial, altele patrunzand in celule exercitandu-si efectul intracelular.

Modul de actiune al compusilor toxici este legat in special de calea de absorbtie; ex: substantele absorbite pe cale enterala ajung la nivelul ficatului unde sunt partial metabolizate, iar cea mai mare parte patrund in circulatia sangvina generala.

Calea de patrundere respiratorie, mucoasele si tegumentul distribuie toxicele in organe ocolind bariera hepatica (ficatul fiind centrul de detoxifiere).

Compusii toxici dupa ce ajung in sange sunt vehiculati sub doua forme: -libera; -cuplata. Forma libera este arhicunoscuta.

Forma cuplata: cuplarea se face la proteinele plasmatice, in special la albuminele serice si in masura mai mica la globuline. Legaturile care se stabilesc sunt in majoritatea cazurilor ionice, respectiv, legaturi de H, legaturi covalente si mai rar prin legaturi prin forte Van der Waals.

Cantitatea de toxic legata este in functie de:

1. concentratia toxicului;
2. afinitatea lui pentru anumite locuri de cuplare;
3. capacitatea de cuplare disponibila a proteinelor plasmatice.

In general, toxicele bazice dispun de mai multe locuri de legare la molecula de albumina plasmatica decat toxicele acide.

Din cauza cuplarii toxicului este posibil a realiza concentratii crescute de substante relativ insolubile; ex: dicumarolul este foarte putin solubil in ser fiziologic, dar din cauza faptului ca este cuplat in mare parte cu albuminele plasmatice, solubilitatea sa in plasma creste de aproximativ 100 ori.

Exista o competitie intre substantele care apar in mod natural in organsim pentru locurile de cuplare. Astfel, toxicele anticoagulante de tipul warfarinei sunt masiv cuplate cu proteinele plasmatice, dar unele medicamente acide pot deplasa compusul toxic intrand in competitie pentru aceleasi locuri de cuplare. In asemenea cazuri, intoxicatia se agraveaza rapid, cunoscut fiind faptul ca fractiunea libera este cea mai activa, iar fractiunea cuplata este forma de depozitare. Eliberarea masiva si in timp scurt din legatura cu proteinele plasmatice declanseaza intoxicatii grave, de obicei cu sfarsit letal.

Substantele toxice difuzeaza in diverse tesuturi din organism, difuziunea realizandu-se sub forma libera, partea cuplata fiind reprezentata de moleculele prea mari pentru a iesi din patul vascular.

Toxicele pot difuza in: -mod uniform in toate tesuturile (ex: alcoolul); -mod electiv, tinand cont de vascularizatia tesutului sau organului tinta (ex: cloroformul – celula nervoasa, CO – hematii, I – tiroida, sarurile de Hg – rinichi, As si Se – piele si fanere, Ba, F, Pb, Se – oase, compusii organoclorurati – tesutul adipos, Ag – piele).

Toxicele se pot cupla cu proteinele celulare, odata ajunse in celule, realizand depozite in diverse tesuturi. Aceste depozite pot fi de lunga durata, eliberarea toxicului desfasurandu-se sub forma unui proces lent; ex: toxicele liposolubile se acumuleaza in tesutul adipos pot fi eliberate si reintroduse in circulatia generala prin slabirea rapida a animalului (ex: insecticidele organoclorurate).

Toxicele liposolubile pot trece bariera hematoencefalica (sange – creier, sange – LCR) fiind strabatuta atat de fractiunea neionizata cat si de fractiunea ionizata a substantelor, astfel explicandu-se aparitia in numeroase intoxicatii a  formelor nervoase.

Bariera placentara este strabatuta de majoritatea toxicelor, actiunile lor fiind resimtite cu intensitate de produsul de conceptie.

Compusii toxici difuzeaza in glanda mamara si apar in lapte determinand semne clinice de intoxicatie la sugari a caror sensibilitate este mai crescuta in comparatie cu adultele. Laptele care se comercializeaza pentru uz uman nu este permis sa contina substante toxice peste anumite limite cantitative.

Acumularea in tesuturi se realizeaza prin patrunderea repetata sau continua in organism de doze subtoxice, toxice de substante cu o rata diminuata de metabolizare sau cu grad scazut de eliminare. Astfel, cand prin acumulare se ating doze toxice se constata aparitia actiunilor toxice.

Biotransformarea (metabolizarea) substantelor toxice

Se produce in 85% in ficat.

Biotransformarea reprezinta conversia enzimatica a toxicelor in metaboliti mai polari, mai usor excretabili si de obicei mai putin toxici. Organismul animal are posibilitatea de a metaboliza aproape toate structurile chimice cunoscute spre deosebire de organismele acvatice care nu poseda sisteme metabolizante pentru substantele cu potential toxic deoarece ele excreta compusii liposolubili direct in apa prin toata suprafata corporala.

Toti compusii exogeni toxici sau netoxici sufera metabolizarea cu exceptia a doua categorii:

1. compusii puternic polari (acizii si bazele tari, acizii minerali si acizii organici);
2. compusii nepolari (eterul etilic, Dioledrin – derivat organofosforic).

Metabolizarea are loc, obisnuit in 2 faze:

Faza I: un compus A (activ sau inactiv biologic) este transformat prin reactia de oxidare, reducere sau hidroliza intr-un nou compus notat B-activ sau B’-inactiv.

Faza II: compusii A, B, B’ trec prin reactii de conjugare (sinteza) in compusul C care este inactiv biologic.

Ex: benzenul trece in faza I prin reactia de oxidare sau prin inetremediul epoxidarii in fenol, difenol sau trifenol, iar acestia, in faza a II-a sufera o conjugare cu acidul glucuronic si cu sulfatul rezultand un produs inactiv biologic.

Exceptie: exista un compus ce se poate metaboliza complet in faza I (etanolul) sau poate trece direct in faza a II-a (fenolul).

Prin biotransformare polaritatea compusului creste, compusul initial devenind polar in faza I si mai polar in faza II cand rezulta un acid puternic ………..Fiind polari acesti ultimi metaboliti strabat mai greu barierele membranare lipolitice, iar absorbtia tubulara este diminuata.

Reactiile care au loc in faza I constau in introducerea in molecula a gruparilor reactive cu polaritate crescuta (-OH, -NH₂, -COOH, -CSH(tiol)). Sediul metabolizarii poate fi in principal orice tesut sau organ, insa, in general, este ficatul. Sediul metabolizarii nu corespunde totdeauna cu sediul principal al actiunii toxicelor.

Ex: -metanolul se metabolizeaza in ficat, dar efectul toxic se exercita la nivelul retinei, SNC si rinichilor;

-hidroxilarea 2-naftil-aminei are loc in ficat, dar efectul cancerigen se manifesta la nivelul vezicii urinare;

-tetraetilatul de Pb este transformat in trietil de Pb in ficat, dar metabolitul este toxic pentru SNC.

Enzimele care participa la reactiile din faza I pot fi incadrate in 2 categorii:

1. enzime biochimice (parametabolice);
2. enzime xenobiotice (xenometabolice).

Enzimele parametabolice catalizeaza transformarile substantelor exogene, precum si a substantelor care prezinta asemanari structurale cu substantele endogene.

Enzimele xenobiotice catalizeaza biotransformarea xenobioticelor (substante industriale: poluanti, substante chimice, medicamente) care nu prezinta ca atare sau ca metaboliti asemanari structurale normale. Aceste enzime au sediul in microzom si realizeaza in special reactiile de oxidare. In microzom se gasesc oxidazele cu functii mixte microzomale notate cu OFMM. Tot aici, in microzom, se gasesc oxidaze, reductaze, catalaze si hidrolaze. Intre OFMM si enzimele biochimice oxidoreducatoare exista in afara de natura substratului si alte diferente:

a. localizarea: enzimele oxidoreducatoare biochimice au sediul in mitocondrii, in timp ce enzimele hidrolitice au sediul in lizozom, citoplasma, plasma sangvina, iar OFMM in microzomi aproape exclusiv;

b. numarul: enzimele biochimice sunt diversificate si in cantitate suficienta pentru a satisface metabolizarea substantelor endogene si exogene, pe cand numarul OFMM este mic sau redus la un singur sistem (sistem unic si universal de oxidaze);

c. specificitatea: enzimele biochimice sunt specifice, pe cand OFMM sunt lipsite de specificitate pentru ca metabolizeaza numeroase substraturi cu structuri diferite;

d. activitatea: enzimele biochimice se gasesc in stare activa pe cand OFMM se activeaza, se induc sub efectul direct al xenobioticelor putand metaboliza compusul care le-a activat, precum si alti compusi metabolizati pe aceeasi cale, proprietate numita inductie enzimatica.

Metabolizarea microzomiala include oxidari, reduceri si hidroliza.

Oxidarea este reactia dominanta din faza I si este realizata de catre OFMM (sistem enzimatic component al membranelor reticulului endoplasmic neted). Acest sistem este alcatuit din 2 hemoproteine (citocrom P₄₅₀, citocrom B₅), 2 flavoproteine si o fosfolipida.

Reducerea se realizeaza de catre reductaze.

Hidroliza are loc sub actiunea esterazelor si amidazelor microzomale.

Consecintele metabolizarii din faza I

1. metabolitii sunt mai polari, dar si obligatoriu mai toxici, de aceea termenul de biotransformare nu este sinonim cu termenul de detoxifiere;

2. aparitia unor metaboliti mai toxici in unele cazuri se explica prin faptul ca unele xenobiotice sunt inactivate in vitro, dar active in vivo; ex: parationul si ratanul (pesticide organofosforice), compusii cianogenetici, cloralhidratul;

3. aparitia uneori a unor metaboliti cu activitate diferita de a compusului initial; ex: pirimidan (medicament) in faza I trecand partial in fenobarbital capata proprietati sedative pe langa cele anticonvulsivante.

Reactiile din faza a II-a constau din combinarea gruparii reactive preexsitente sau formate in faza I cu un compus endogen numit agent de conjugare realizand in acest fel o conjugare sau o reactie de sinteza. Conjugarea are loc cu consum de energie, de aceea este necesara o activare prealabila a agentului de conjugare sau a toxicului.

Tipuri de reactii din faza a II-a:

● glucoronoconjugarea;

● sulfoconjugarea;

● acetilarea;

● glicocolconjugarea;

● glutaminoconjugarea;

● metilarea;

● mercaptarea;

● sulfurizarea.

Glucoronoconjugarea este cea mai importanta pentru ca acidul glucuronic, respectiv, glucuroniltransferaza se gaseste in majoritatea tesuturilor si organelor, indeosebi in ficat, rinichi, intestin si este important datorita varietatii de grupari: amino, -OH (hidroxil), -SH (sulfhidril), pe care acidul glucuronic poate fi transferat.

Glucuroniltransferaza este localizata in microzomi.

Sulfoconjugarea se realizeaza asupra acelorasi grupari ca in cazul glucuronoconjugarii, prin transferul sulfatului provenit din aminoacizi sulfurati.

Sulftransferaza se gaseste in citoplasma celulelor hepatice si celulelor mucoasei intestinale.

Acetilarea are loc in ficat si celulele sistemului reticuloendotelial.

Glicocolconjugarea se petrece numai in ficat.

Metilarea spoliaza organismul de grupari -CH₃ procurate de metionina si de bazele xantinice.

Mercaptarea are sediul in rinichi, iar metabolitii rezultati sunt uneori mai toxici, insa sunt mai rapid eliminati.

Sulfurizarea reprezinta o adevarata detoxifiere avand in vedere diminuarea toxicitatii sulfocianurii fata de cianura care este foarte toxica.

Conjugarea are loc cu consum de energie de aceea este necesara o activare prealabila a agentului de conjugare sau a toxicului.

In urma reactiei de conjugare rezulta de obicei compusi hidrosolubili si totdeauna mai putin toxici decat metabolitii din faza I; ex: benzenul prin metabolizare in faza I conduce la fenol (mai toxic), iar acesta (fenolul) in faza a II-a duce la formarea acidului fenilglucuronic, mai putin toxic si hidrosolubil.

Biotransformarea reprezinta calea majora de debarasare a organismului de toxice.

Eliminarea toxicelor din organism

Eliminarea reprezinta indepartarea din sange, limfa, lichid interstitial, celule a toxicelor sau a metabolitilor polari si ionizati. Acest fenomen este numit si “ultimul act al dramei toxicelor”.

Calea, viteza, durata, rata, gradul eliminarii sunt in functie de o serie de factori fizico-chimici si biologici. Nocivitatea unui toxic este cu atat mai mare cu cat eliminarea lui este mai lenta.

Calea renala: reprezinta principala cale de eliminare a toxicelor din organism, pe care se elimina toxice cu masa moleculara sub 400.

Eliminarea renala se realizeaza prin 3 mecanisme:

1. filtrare glomerulara;

2. reabsorbtie tubulara activa sau pasiva;

3. secretie tubulara.

Viteza eliminarii depinde de cel putin 3 factori:  -debitul urinar;

-rata de fixare a toxicului pe proteinele plasmatice;

-pH-ul urinar.

O fractiune de toxic (de metabolit) filtrata glomerular poate fi reabsorbita tubular in functie de caracteristiciele fizico-chimice si anume:

a. compusii liposolubili se reabsorb pana la metabolizare completa in compusi chimici solubili eliminabili renal;

b. electrolitii slabi se elimina in raport cu pH-ul urinei tubulare. Astfel, pH-ul alcalin favorizeaza eliminarea compusului acid ionizat pentru ca reabsorbtia tubulara este impiedicata. pH-ul acid favorizeaza eliminarea compusilor bazici.

c. electrolitii tari se elimina rapid indiferent de pH-ul urinei pentru ca sunt complet disociati.

In mod normal pH-ul urinei este acid ceea ce a facut ca atentia sa fie acordata masurilor de alcalinizare a urinei, in principal prin perfuzii cu bicarbonat de Na favorizand eliminarea de acizi organici, aldehide, alcooli, fenoli, barbiturice, sulfamide, scazand in acest fel reabsorbtia.

Acidifierea urinei prin perfuzare de clorura de amoniu sau clorhidrat de lizina favorizeaza eliminarea de amfetamine si streptomicina.

Anumite substante datorita slabei capacitati de ionizare si a proportiei foarte mari a legarii de proteinele plasmatice nu sunt influentate sub aspectul eliminarii renale de modificarile pH-ului (bromuri, floruri, peniciline, chinina).

-varsta si integritatea functiei renale la animalele batrane si tarate la care cantitatea de toxine eliminate este redusa;

-interactiuni: toxice care se elimina prin secretie activa tubulara pot intra in competitie pentru mecanismele de transport ceea ce favorizeaza eliminarea renala.

Concluzii: pe cale renala se elimina majoritatea sarurilor metalice, alcaloizii, substantele colorante, ioduratele, terebentinele, nitratii.

Calea digestiva: este caracteristica pentru toxicele cu masa moleculara de 400-500.

Rolul ficatului este foarte important pentru eliminarea toxicelor din organism, dar efectul sau este modificat de reabsorbtia toxicului din intestin prin circuitul entero-hepatic de aceea se elimina pe la nivelul tubului digestiv, prin fecale, acei toxici care sunt concentrati in bila, dar nu sunt reabsorbiti din intestin.

Prin saliva pot fi eliminati alcaloizii, iodurile, Hg si cloratii. La suine si carnivore prin voma pot fi eliminate substante toxice.

Calea pulmonara: este caracteristica pentru gaze si substantele volatile (CO, H₂S, HCN, alcool, NH₃, acetona, cloroform, care, de regula, imprima halenei un miros particular; ex: mirosul aliaceu in cazul intoxicatiilor cu P sau As.

Glanda mamara: la acest nivel se elimina o multime de toxice in special, medicamente. Prezinta importanta datorita vehicularii laptelui de la mama la sugar si de la animal la consumator. Prin lapte se limina alcaloizi, Hg, Pb, As, I, organoclorurate, organofosforice, micotoxine (indeosebi, micotoxina M₁, produsa de micetul Aspergillus flavus).

Calea cutanata: se elimina metalele grele, As, halogenii, unele substante volatile.

Modul de actiune al substantelor toxice    (patogenia)

Patogenia intoxicatiilor este diferita de la caz la caz.

Initial s-a rezumat  actiunea toxicelor la provocarea unor tulburari morfologice care determina modificari functionale.

La nivel celular  se considera ca toxicul ar actiona fie prin modificarea starii coloidale a citoplasmei, precum si a permeabilitatii celulare (se numesc toxice de concentratie, actionand functie de cantitate), fie prin simplul contact cu suprafata celulara (toxice mimetice).

Acest mod de a explica  actiunea toxicelor se dovedeste simplist, neelucidand aspecte considerate caracteristice in unele intoxicatii. Desi efectul se generalizeaza la nivelul intregului organism exista caracteristici particulare pentru fiecare substanta in parte.

Exceptand unii compusi care au capacitatea de a distruge toate tesuturile (in special, acizii si bazele corozive), celelalte actioneaza, in general, prin mecanisme biochimice, enzimatice sau prin actiuni ce se produc la distanta prin intermediul SNV (sindrom realizat prin mecanism Reilly).

Ex:  -mecanism biohimic: actiunea toxicelor tioloprive care provoaca blocarea gruparilor sulfhidrice (-SH) sau tiolice valabile pentru metalele grele (Hg, cadmiu, As, litiu);

-mecanism enzimatic: sclerozele consecutive intoxicatiilor cronice care pot fi puse pe seama secretiilor prelungite de mineralocorticoizi din cadrul sindromului general de adaptare (in situatie de stres); inseticidele organofosforice provoaca o depresiune (inhibare) a colinesterazei determinand o simptomatologie cu modificari colinergice;

-mecanism Reilly: leziunile hemoragice in tesuturi situate la distanta de sediul de actiune a unei toxine, explicate prin tulburarile pe care le provoaca SNV care la randul sau determina tulburari vasomotorii.

La nivelul tesutului, toxicele prezinta o anumita afinitate, leziunile care se produc fiind reprezentate de congestii, hemoragii, degenerari sau chiar necroze. Actiunea toxica avnd ca efect alterarile tisulare se poate produce in momentul patrunderii substantei, in timpul difuziunii sale sau chiar in momentul eliminarii.

In afara unor modificari functionale inerente se observa modificari in forma, volumul, consistenta, culoarea tesuturilor care pot fi orientative, caracteristice pentru stabilirea diagnosticului. Ex: atrofia galbena a ficatului este considerata specifica pentru intoxicatia cu P.

Pe baza electivitatii toxicelor pentru anumite tesuturi sau organe se poate vorbi de toxice: -renale (ex: Hg);

-hepatice (ex: P);   -nervoase (ex: alcaloizii);-cardiace (ex: glicozii cardiotonici).