Transformarea NATO - concepte principale - obiective politice si misiuni fundamentale

NATO - SCURT ISTORIC

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord[1] (NATO) a fost infiintata in aprilie 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, cunoscut sub numele de Tratatul de la Washington. Tratatul Atlanticului de Nord a instituit o alianta de aparare colectiva, conform prevederilor articolului 51 al Cartei Organizatiei Natiunilor Unite, cu scop de aparare in cazul in care unul din membri sai ar fi atacat, totodata fiind si principala structura de securitate din evolutia postbelica. Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord incorporeaza legatura transatlantica ce uneste Europa si America de Nord intr-o alianta unica de aparare si securitate, realizata pentru a-si proteja membrii impotriva pericolului pe care il reprezenta la acea data amenintarea sovietica.

Semnarea Tratatului de la Washington in 1949 nu a avut precedent in timpurile moderne. Aceasta nu doar a diminuat riscul unei agresiuni externe, ci a facut ca mari state europene care se razboiau adesea in trecut sa coopereze, asigurandu-se conditiile necesare evitarii, pentru totdeauna, a oricarui risc de conflict militar intre ele. In realitate, acestea urmau sa devina dependente unul de altul si, impartindu-si securitatea, sa fie in masura sa colaboreze eficient in multe alte domenii pentru a-si spori prosperitatea. Semnificatia Tratatului de la Washington a mers insa mai departe. Acesta a stabilit un parteneriat de securitate intre membrii europeni ai Aliantei si Statele Unite si Canada, creand o legatura transatlantica permanenta intre Europa si America de Nord.

Obiectivul esential al NATO este sa protejeze securitatea tuturor membrilor sai prin mijloace politice si militare in conformitate cu principiile Cartei Natiunilor Unite. Alianta a actionat, inca de la infiintare, pentru stabilirea unei ordini de pace juste si durabile, bazate pe valorile comune ale democratiei, drepturilor omului si pe statul de drept, avand in componenta un numar de 26 state.

Organizatia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este una dintre structurile-cheie prin care Membrii Aliantei isi urmaresc obiectivele de securitate. Este o organizatie interguvernamentala in cadrul careia statele-membre isi pastreaza pe deplin suveranitatea si independenta si care serveste drept forum in care acestia se consulta si adopta decizii in domenii care le afecteaza securitatea.

Dupa cinci runde de extindere, celor 12 membri fondatori ai NATO - Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie si Statele Unite - li s-au alaturat Grecia si Turcia (1952), Germania (1955), Spania (1982), Cehia, Ungaria si Polonia (1999) si, in cadrul celei mai recente runde a extinderii, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia.

Alianta functioneaza in baza principiului conform caruia securitatea fiecarui membru depinde de securitatea tuturor celorlalti. Daca securitatea oricaruia dintre ei este amenintata, toti sunt afectati. Prin semnarea Tratatului de la Washington, carta fondatoare a NATO, fiecare stat-membru se angajeaza in fata celorlalti sa respecte acest principiu, impartind atat riscurile si responsabilitatile, cat si avantajele apararii comune. Aceasta inseamna, de asemenea, ca multe aspecte legate de planificarea apararii si pregatirile pe care fiecare stat le facea inainte pe cont propriu sunt abordate in comun. Costurile asigurarii capacitatilor necesare fortelor militare pentru a fi pregatite in comun si pentru a actiona impreuna sunt, de asemenea, impartite. Fiecare membru isi pastreaza independenta si libertatea de a lua singur decizii, insa pe baza planificarii comune si a impartirii resurselor. Acesta ramane principiul fundamental al cooperarii in domeniul securitatii in cadrul NATO.

Emblema NATO a fost adoptata de catre Consiliul Nord - Atlantic ca simbol al Aliantei
Atlantice, in octombrie 1953. Cercul reprezinta unitatea si cooperarea, in timp ce roza vanturilor simbolizeaza directia comuna spre pace pe care o urmeaza tarile membre ale Aliantei Atlantice.

Limbile oficiale de lucru sunt engleza si franceza.

NATO are o structura civila si o structura militara. Cartierul General al NATO
are sediul la Bruxelles. Este atat sediul politic al Aliantei, cat si resedinta permanenta a Consiliului Nord-Atlantic. Aici se afla birourile reprezentantilor permanenti si ale delegatiilor nationale, ale Secretarului General si Secretariatului International, ale reprezentantilor militari nationali, al presedintelui Comitetului Militar si ale Statului Major Militar International.

Fiecare tara membra este reprezentata in Consiliul Nord-Atlantic de un ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegatie nationala alcatuita din consilieri si oficiali, care isi reprezinta tarile in diferitele comitete ale NATO. Secretarul General al NATO[3] este un oficial international de rang inalt, desemnat de catre guvernele tarilor membre in functia de presedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru planificarea apararii si al Grupului pentru planificare nucleara; de presedinte in exercitiu al altor comitete superioare ale NATO si de Secretar General si sef executiv al NATO. Totodata, el este si presedintele Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic si al Grupului de cooperare mediteraneeana, precum si presedinte al Consiliului NATO - Rusia. De asemenea, este si presedinte asociat, alaturi de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO - Ucraina, precum si al altor cateva Grupuri ad-hoc si de lucru. Secretarul General raspunde de conducerea Secretariatului International in ansamblu si are sub autoritate directa un Cabinet si biroul Secretarului General. Secretariatul International este format din reprezentanti ai tarilor membre si serveste Consiliul, precum si comitetele si grupurile de lucru subordonate acestuia, dar si Consiliul de Parteneriat Nord-Atlantic, Consiliul NATO - Rusia, Comisia NATO - Ucraina si Grupul de cooperare mediteraneeana. El actioneaza atat ca secretariat, cat si ca personal de consultanta politica si operativa, si functioneaza pe baza permanenta, abordand o larga varietate de probleme relevante pentru Alianta si pentru tarile partenere.

OBIECTIVE POLITICE SI MISIUNI FUNDAMENTALE

Alianta Nord-Atlantica reprezinta expresia concreta a parteneriatului transatlantic intre membrii europeni ai NATO, SUA si Canada, menit sa asigure pacea si stabilitatea in Europa. Obiectivele parteneriatului dintre membrii europeni si cei nord-americani ai Aliantei sunt in primul rand politice. Realizarea acestora este sustinuta prin planificarea comuna a  apararii, cooperarea in plan militar, consultarea si colaborarea in domeniile economic, stiintific, al protectiei mediului, precum si in alte domenii relevante. Cu toate acestea, in perioada Razboiului rece, NATO s-a concentrat cu prioritate asupra asigurarii si mentinerii apararii colective si asupra depasirii problemelor politice fundamentale care divizau Europa prin cooperare si prin dezvoltarea mijloacelor pentru gestionarea colectiva a crizelor si mentinerea pacii.

NATO este o alianta bazata pe cooperarea politica si militara intre tarile membre. Constituirea Aliantei s-a realizat in conformitate cu prevederile Articolului 51 al Cartei ONU. Asa cum se arata in preambulul Tratatului Nord-Atlantic, membrii Aliantei se angajeaza sa salvgardeze libertatea, mostenirea comuna si civilizatia popoarelor lor, bazate pe principiile democratiei, ale libertatii individuale si domniei legii. De asemenea, pot avea loc consultari intre aliati cand oricare dintre acestia considera ca "integritatea teritoriala, independenta politica sau securitatea oricarei dintre parti ii sunt amenintate"[4]. Statele membre NATO se angajeaza sa se apere reciproc, un atac armat impotriva unuia dintre membrii NATO, in Europa sau America de Nord, va fi considerat drept un atac impotriva tuturor.

LUAREA DECIZIILOR INCADRUL NATO

Consiliul Nord Atlantic (CNA) reprezinta forul decizional suprem al Aliantei. Consiliul Nord Atlantic se reuneste la nivel de ambasadori (reprezentanti permanenti ai statelor la NATO), la nivel de ministri de externe si/sau ai apararii, sau la nivel de sefi de stat sau guvern (summit-uri). In cadrul Aliantei, deciziile sunt luate prin consens, dupa dezbateri si consultari intre statele membre. Ca forma de asociere multinationala si interguvernamentala de state libere si independente, NATO nu are autoritati supranationale sau atributii de elaborare a politicii comune, independent de membrii sai. Ca atare, deciziile luate de NATO sunt adoptate de toate statele membre. NATO poate duce la indeplinire o actiune doar daca toti membrii sai sunt de acord.

TRANSFORMAREA NATO

De-a lungul istoriei sale, NATO a evoluat pentru a tine pasul cu evolutia cadrului international. In timpul anilor '90, in lumina schimbarilor care au avut loc dupa incheierea "Razboiului rece", Alianta a parcurs un proces de adaptare cu o orientare de perspectiva, pentru a face fata noilor provocari. Misiunea sa esentiala ramane apararea colectiva, dar organizarea, potentialul militar si structurile sale au fost adaptate pentru a-i permite sa indeplineasca noi misiuni, in special cele care necesita cooperarea cu state nemembre, de exemplu in cadrul Parteneriatului pentru Pace si al Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic sau asa cum prevad Actul Fondator NATO-Rusia si Carta NATO-Ucraina. Obiectivul esential al Aliantei Nord-Atlantice este acela de a veghea asupra libertatii si securitatii tuturor membrilor sai din Europa si America de Nord, in conformitate cu principiile Cartei Organizatiei Natiunilor Unite. In acest scop, Alianta isi foloseste, in egala masura, influenta politica si capacitatile militare, in functie de natura provocarilor la adresa securitatii cu care sunt confruntate statele-membre ale Aliantei. Pe masura ce contextul strategic de securitate s-a modificat, s-a schimbat si modul in care Alianta raspunde provocarilor in domeniul securitatii. Ea continua sa asigure stabilitatea spatiului euro - atlantic si se transforma pentru a intampina noi amenintari, precum terorismul si alte provocari la adresa securitatii provenind din afara spatiului sau traditional de responsabilitate.

Cand Alianta a fost creata in 1949, Uniunea Sovietica era perceputa ca amenintarea principala la adresa libertatii si independentei Europei Occidentale. Avand in vedere ideologia comunista, obiectivele si metodele politice, precum si capacitatile sale militare, indiferent care ar fi fost intentiile reale ale Uniunii Sovietice, nici un guvern occidental nu si-ar fi putut permite sa ignore posibilitatea unui conflict. Ca rezultat, din 1949 si pana la sfarsitul anilor '80 - perioada cunoscuta sub numele de razboiul rece - principala atributie a Aliantei a fost sa mentina suficiente capacitati militare astfel incat sa-si poata apara membrii impotriva oricarei agresiuni provenind din partea Uniunii Sovietice sau a Pactului de la Varsovia. Stabilitatea furnizata de NATO in timpul acestei perioade a ajutat Europa Occidentala, in ansamblu, sa-si reconstruiasca prosperitatea dupa cel de al doilea razboi mondial, conferindu-i incredere si predictibilitate, esentiale pentru cresterea economica.

Politicile agreate de statele-membre NATO au evoluat continuu in lumina schimbarilor mediului strategic de securitate. Incepand cu sfarsitul razboiului rece, politicile si structurile Aliantei au fost transformate fundamental pentru a reflecta schimbarile mediului politic si militar european, precum si iminenta noilor amenintari la adresa securitatii.

Astazi NATO este mai mult decat o Alianta defensiva. Realmente, ea coopereaza acum cu fosti adversari si actioneaza in directia construirii si prezervarii pacii si securitatii in intreg spatiul euro-atlantic.

Transformarea NATO pe parcursul ultimului deceniu a fost caracterizata de o serie de initiative vizionare in contextul post-razboi rece. Acestea includ Parteneriatul pentru Pace, relatiile speciale cu Rusia si Ucraina, dialogul cu statele mediteraneene, Planul de Actiune pentru Aderare pentru a sprijini statele candidate sa atinga standardele NATO, precum si cooperarea eficienta cu Uniunea Europeana, Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa si Organizatia Natiunilor Unite.

Mai mult, in scopul unei mai bune pregatiri pentru a se angaja in noi misiuni, NATO isi adapteaza si consolideaza capacitatile. Astfel, trei initiative majore au fost lansate cu prilejul summitului de la Praga din 2002: crearea unei Forte NATO de Raspuns, reforma structurii militare de comanda si Angajamentele de la Praga in domeniul Capacitatilor, prin intermediul carora insuficienta capacitatilor este abordata de statele-membre pe baza unor angajamente si initiative de cooperare individuale.

Faptul ca NATO a devenit o comunitate de securitate nu presupune ca si-a abandonat vocatia de alianta politico - militara, ci ca si-a largit-o, intrucat o comunitate de securitate se refera la razboi. Conceptul Strategic al Aliantei, o declaratie de autoritate privind obiectivele si atributiile fundamentale in domeniul securitatii Aliantei, ofera orientari in ceea ce priveste mijloacele politice si militare care ar putea fi utilizate pentru indeplinirea acestora. Publicarea, pentru prima oara, a acestui document in 1991 a marcat o ruptura clara cu trecutul.

Prezentul Concept Strategic al NATO, publicat in 1999, descrie riscurile de securitate pe care le intampina Alianta ca fiind "multi-directionale si dificil de prevazut". Atributiile fundamentale ale Aliantei in domeniul securitatii sunt definite prin intermediul urmatoarelor calitati:

actioneaza ca furnizor de stabilitate in spatiul euro-atlantic;

serveste ca forum de consultari in ceea ce priveste aspectele de securitate;

contracareaza si apara de orice amenintare sau agresiune manifestata impotriva oricarui stat-membru NATO;

contribuie la prevenirea eficienta a conflictelor si se angajeaza activ in gestionarea crizelor;

promoveaza parteneriatul, cooperarea si dialogul, pe scara larga, cu alte tari din spatiul euro-atlantic.

Cu toate acestea, desi amenintarea unui razboi generalizat in Europa practic a disparut, membrii Aliantei si alte tari din regiunea euro-atlantica se confrunta cu alte riscuri si incertitudini, inclusiv conflicte etnice, incalcarea drepturilor omului, instabilitate politica si fragilitate economica. In plus, proliferarea armelor nucleare, biologice si chimice, precum si a mijloacelor de transport al acestora reprezinta un motiv serios de ingrijorare, iar raspandirea tehnologiilor s-ar putea solda cu sporirea accesului potentialilor adversari la capacitati militare sofisticate.

Mai mult decat atat, securitatea Aliantei trebuie sa tina seama de contextul global si poate fi afectata de riscuri mai mari, ca de pilda acte teroriste, sabotaj, crima organizata si intreruperea fluxurilor de resurse vitale. De la publicarea, in 1999, a Conceptului Strategic si ca rezultat al atacurilor din septembrie 2001 asupra Statelor Unite, amenintarea terorista si riscul datorat statelor esuate sunt, in mod fundamental, reevaluate.

Transformarea militara este un proces dinamic fara un sfarsit previzibil, cu implicatii asupra militarilor, echipamentului si tehnologilor, precum si asupra structurilor si principiilor directoare pentru dezvoltarea fortelor si desfasurarea operatiilor militare. Astfel, NATO nu supervizeaza doar transformarea la interiorul fortelor membrilor sai, ci face chiar el insusi obiectul transformarii[7].

Desi cuvantul "transformare" este in voga doar in ultimii ani, NATO s-a confruntat cu un imperativ al "transformarii" inca de la colapsul Uniunii Sovietice, produs in 1991, de atunci, Alianta avand in vedere avertismentul ca isi risca atat relevanta, cat si viabilitatea daca nu se "adapteaza", "evolueaza" sau "reformeaza". Cu un deceniu in urma, NATO se confrunta cu provocarea de a actiona "in afara ariei traditionale" sau a inceta "sa ramana in joc". Procesul politic prin care Alianta a realizat, la sfarsitul anilor '90, consensul privind necesitatea de a duce un razboi impotriva unui stat (ramasitele Iugoslaviei), care de fapt nu atacase teritoriul NATO, poate fi descris corect drept primul succes post - Razboi Rece al "transformarii" NATO[8].

Astazi, nu exista o "Agenda de Transformare a NATO" unica. Se poate spune mai curand ca exista trei agende, fiecare dintre acestea initiata pentru motive diferite si in momente diferite, care se suprapun si se interrelationeaza in prezent. Acestea sunt: Agenda Praga, initiata de fostul secretar general lordul Robertson in 2002, ca raspuns la "invatamintele desprinse in Kosovo si dupa atacurile din 11 septembrie" si axata pe schimbarile in domeniul capabilitatilor, misiunilor si structurilor; Agenda Norfolk, initiata de actualul secretar general NATO Jaap de Hoop Scheffer in 2004 pentru a raspunde "invatamintelor desprinse in Afganistan" si focalizata pe schimbarile in planificarea apararii, generarea fortelor si finantarea comuna; si Agenda München, initiata de cancelarul german Gerhard Schröder in 2005 ca raspuns la "invatamintele desprinse din criza irakiana" si axata pe schimbarile in privinta rolului NATO (sau lipsa acestora), privite ca o cale pentru realizarea unui proces decizional si a unor consultari strategice reale la nivel transatlantic.

Referat: Originile totalitarismului si fundamentele ideologice ale totalitarismului Lucrare: Dragos Voda (Sec.XIII-1353)

Dupa primul razboi din Golf, Statele Unite au cautat in mod constant sa transforme fortele militare ale NATO in forte conventionale dotate cu inalte tehnologii si cat mai multe elemente interoperabile. In acelasi timp, NATO a urmarit sa dezvolte capabilitati suplimentare pentru desfasurarea misiunilor in afara ariei traditionale si proiectia fortei, dintre care multe dupa modelul capabilitatilor americane. Forta de Raspuns a NATO reprezinta simbolul unei astfel de intentii. In general, ambele eforturi au oglindit sentimentul ca NATO trebuie sa gaseasca un nou motiv de existenta post-Razboi Rece bazat pe noi misiuni si noi capabilitati.

NATO a realizat unele progrese in acest sens, dar o mare parte a acestora sunt mai mult de natura cosmetica. Construirea institutiilor nu este acelasi lucru cu transformarea fortelor. Ministrii pot conveni asupra prioritatilor in modernizarea fortelor si crearii capabilitatilor pentru proiectarea fortei, dar cele mai multe planuri si bugete de aparare prezinta un progres lent, o continua lipsa a interoperabilitatii si o incapacitate de a deplasa si sustine mai mult decat o mica parte a fortelor nationale la o distanta mare de granitele nationale. Statele europene membre NATO cheltuiesc mai mult de 220 miliarde de dolari americani pentru fortele lor militare si au efective de aproximativ 2,2 milioane de militari in serviciul activ si 2,6 milioane de rezervisti. Totusi, practic toti analistii in domeniul apararii sunt de acord ca eforturile de inzestrare sunt prea putin coordonate si interoperabile si ca nu reusesc sa asigure nivelul atins de tehnologiile si capabilitatea SUA de ducere a razboaielor. In general, numai un mic procent din efectivele totale ale NATO poate fi dislocat in afara teritoriului Aliantei, si o mare parte a fortelor aliatilor poate fi folosita cu adevarat numai in cazul in care Europa incepe un razboi cu ea insasi.

Nu este nimic atat de nou in faptul ca Statele Unite se concentreaza asupra misiunilor de securitate in afara Europei, sau in faptul ca alcatuirea fortelor si a coalitiilor benevole multinationale a la carte stau la baza cooperarii transatlantice in locul recurgerii la aranjamente formale cu NATO. NATO si-a demonstrat relevanta in Afganistan si Balcani, dar practic toate operatiile din afara ariei traditionale, care au implicat atat forte americane, cat si europene in ultima jumatate de secol, s-au desfasurat cu grupari de forte.

Crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (CCNA) la sfarsitul lui 1991 a stabilit un cadru pentru dialog si cooperare cu tarile din Europa Centrala si de Est, precum si cu noile state independente din spatiul fostei URSS. Numarul membrilor CCNA a crescut de la 25 in 1991 la 40 in 1997. Austria, Finlanda, Suedia si Elvetia, participanti cu statut de observatori la Parteneriatul pentru Pace la acel moment, au devenit, intre timp, membri in cadrul CPEA.

Ca urmare a succesului CCNA si al Parteneriatului pentru Pace, ministrii de externe din tarile aliate si partenere au inaugurat la Sintra, in Portugalia, la 30 mai 1997, Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (CPEA)[9], cu intentia de a ridica nivelul cooperarii politice si militare. S-a reafirmat angajamentul comun de a intari si extinde pacea si stabilitatea in spatiul euro-atlantic si cooperarea pentru atingerea acestui obiectiv pe baza valorilor si a principiilor comune, in special a celor stabilite in documentul cadru al Parteneriatului pentru Pace. CPEA, ca succesor al CCNA, ofera cadrul general pentru consultari politice legate de securitate, cat si pentru cooperarea consolidata sub egida Parteneriatului pentru Pace. Dimensiunea politica extinsa a consultarilor si cooperarii oferite de CPEA permite partenerilor, daca acestia doresc, sa dezvolte relatii politice directe cu Alianta. Suplimentar, CPEA ofera cadrul necesar pentru ca tarilor partenere sa li se ofere oportunitati sporite in ceea ce priveste luarea deciziilor privind activitatile la care ele participa.

Parteneriatul pentru Pace (PfP)[10] este o initiativa introdusa de NATO la Summit-ul din 1994 de la Bruxelles avand scopul principal sa consolideze stabilitatea si securitatea in Europa. El se concentreaza pe cooperarea legata de aparare, se adreseaza tuturor statelor membre OSCE capabile si dornice sa contribuie la acest program si se axeaza pe ideea intaririi unui parteneriat real, constituindu-se intr-o trasatura permanenta a arhitecturii de securitate europene. NATO se va consulta cu orice partener activ daca acel partener percepe o amenintare directa la adresa integritatii sale teritoriale, a independentei politice sau a securitatii. Cooperarea in cadrul PfP acopera o gama larga de posibilitati, atat in domeniul militar cat si in domeniul apararii in general, nu neaparat in sens strict militar. Domeniile de cooperare includ:

aspecte referitoare la apararea aeriana;

managementul si controlul spatiului aerian;

sisteme de consultare, comanda si control, incluzand sistemele de comunicatii si informare;

sistemele de navigatie si identificare, aspecte ale interoperabilitatii, proceduri si terminologie;

planificarea pentru reactii in caz de urgente civile;

gestionarea crizelor;

controlul democratic al fortelor si structurilorde aparare;

planificarea apararii si a bugetelor pentru aparare;

strategia si politica de aparare;

planificarea organizationala, gestionarea programelor nationale de inzestrare si cooperarea internationala in domeniul armamentelor;

planificarea, organizarea si coordonarea cercetarii si tehnologiei cu aplicabilitate in domeniul apararii nationale;

activitati nemilitare legate de pregatire si exercitii;

logistica de consum;

servicii medicale;

infrastructura militara;

aspecte conceptuale, de planificare si operationale ale mentinerii pacii;

aspecte conceptuale, materiale si administrative ale standardizarii;

pregatirea in domeniul limbilor straine;

sprijin acordat fortelor NATO/partenere in domeniul meteorologiei;

exercitii militare si activitati legate de pregatirea acestora;

educatia, pregatirea si doctrina militara;

geografia militara si aparatura electronica de razboi[11].

Incetarea "Razboiului Rece" la inceputul anilor "90, destramarea Uniunii Sovietice, "amenintari traditionale" pentru Alianta Nord Atlantica, dar si escaladarea unor noi conflicte, referindu-ne la Razboiul din Golf (1991) si amenintarile teroriste, au facut ca la nivelul structurilor de conducere ale aliantei sa ia nastere un concept strategic nou, "in care accentul este pus pe misiuni de securitate in afara zonelor traditionale ale NATO si subliniaza importanta dezvoltarii noilor capabilitati pentru combaterea noilor amenintari".[12]

Declaratia de la Londra din 1990 a constituit punctul de plecare al transformarii actuale a NATO. Aceasta a oferit NATO posibilitatea de a-si asuma noi roluri si de a-si dezvolta capabilitatile care sa le sustina. Summitul de la Praga din 2002 a continuat acest proces si a confirmat angajamentul NATO pentru transformarea in fata noilor amenintari globale ale terorismului si proliferarii armelor de distrugere in masa, evidente dupa 11 septembrie 2001. Totusi, initiativele de transformare initiate de Declaratia de la Londra si reafirmate la Praga nu vor avea nici o valoare daca aliatii nu vor reusi sa-si fixeze un scop comun. De aceea, cel mai presant aspect de pe agenda de transformare a NATO este transformarea Aliantei insasi, pentru a promova un dialog politic sporit la interiorul sau. Aliatii trebuie sa fie pregatiti sa se confrunte cu provocarea dezbaterii aspectelor politice si de securitate controversate

Nevoia de schimbare Aparitia amenintarilor atipice dupa sfarsitul razboiului rece a facut mai dificila pentru aliati ajungerea la un consens privind o viziune comuna la nivel strategic. In acelasi timp, abordarea acestor amenintari solicita o mai mare flexibilitate a planificarii strategice la nivelul aliatilor. In aceste conditii, NATO a adoptat o abordare duala in privinta transformarii, prin care a cautat atat sa dezvolte forte rapid dislocabile, cat si sa promoveze stabilitatea si transparenta in regiunile de criza. Totusi, pana in prezent, agenda transformarii nu a reusit sa depaseasca divizarea aliatilor. NATO nu este singura organizatie internationala care trebuie reformata. Uniunea Europeana si Natiunile Unite trebuie de asemenea sa se adapteze la noul mediu de securitate. Dezvoltarea rapida a Politicii Europene de Securitate si Aparare a contribuit la transformarea NATO. In acelasi timp, forma si eficacitatea viitoare ale Natiunilor Unite sunt importante pentru transformarea NATO, deoarece mandatul ONU reprezinta, de multe ori, o preconditie pentru ca multi dintre europeni sa ia in considerare folosirea fortei. Atunci cand este vorba de dislocarea Fortei de Raspuns a NATO, cooperarea stransa intre NATO si Natiunile Unite va intari baza politica necesara pentru sprijinirea transformarii Aliantei

Regandirea transformarii fortelor NATO Incepand dupa primul razboi din Golf, NATO a urmarit sa-si transforme fortele militare astfel incat acestea sa devina rapid dislocabile, interoperabile si sustenabile, conform principiilor americane. Progresul a fost lent, iar astazi doar o mica parte din personalul NATO este dislocabila dincolo de granitele nationale. In acelasi timp, dezacordurile trans-atlantice raman puternice. Se pare ca NATO este acum o alianta in care statele membre vor forma din ce in ce mai des coalitii ad hoc, pentru a raspunde la crize si situatii deosebite, in loc sa actioneze impreuna. Totusi, inainte de a incepe sa purtam doliu pentru moartea NATO, ar trebui sa luam in calcul ca o mare parte a criticii la adresa transformarii fortelor NATO s-ar putea baza pe premise si prioritati strategice eronate. Razboiul din Irak a aratat ca sistemele de arme existente pot fi adaptate pentru executarea de noi misiuni. Si, mai important, conflictele din Afganistan si Irak au demonstrat importanta capabilitatilor in domenii in care Europa are la fel de mult de oferit ca Statele Unite

Prin mentinerea Fortei de Raspuns a NATO pe cursul urmat in vederea atingerii capabilitatii operationale depline in 2006, convingerea aliatilor sa-si onoreze angajamentele asumate la Summitul de la Praga si sprijinirea prezentei NATO in Afganistan, secretarul general NATO Jaap de Hoop Scheffer a facut ca reformele initiate de predecesorul sau lord George Robertson sa avanseze. El a depasit semnificativ mostenirea predecesorului sau, prin cuplarea reformelor in domeniul capabilitatilor Aliantei cu o chemare reinnoita pentru o Alianta mai politica si prin accelerarea transformarii militare continue a NATO. Solicitarile pentru o strategie politica de transformare au fost pentru multa vreme implicite in reformele militare ale NATO, dar numai recent NATO a avut ocazia sa canalizeze activismul strategic comun, deoarece europenii au inceput sa-si articuleze o viziune proprie a angajamentului preventiv de transformare. In mod similar, sansele transformarii militare au crescut datorita unor curente de transformare mai largi. Experientele din Irak au mutat accentul transformarii fortelor americane, aducand-o mai aproape de o viziune agreata de Europa si la care aceasta poate contribui.

Transformarea este un proces continuu, desfasurat pentru a crea sau sustine un avantaj in cadrul competitiei atunci cand schimbarile incrementale nu sunt suficiente pentru abordarea noilor provocari.

Summit-ul de la Praga , reprezinta momentul declansarii amplului poces de transformare al Aliantei. La baza acestui proiect se regaseste necesitatea pastrarii relevantei militare a Aliantei, a cresterii capacitatii de a raspunde schimbarilor rapide din mediul international de securitate precum si de crestere a gradului de interoperabilitate prin reducerea decalajelor tehnologice dintre SUA si statele europene ale Aliantei.

Aceasta urmareste intarirea capabilitatilor existente sau crearea unor noi capabilitati, prin inovarea sincronizata a proceselor, personalului, organizatiilor si a tehnologiilor. Acest lucru este valabil atat in mediul de afaceri, cat si in cel militar. Nevoia transformarii NATO este evidenta in mediul strategic actual. Mediul de securitate post razboi rece, care include amenintarea competitorilor trans-nationali si non-statali, i-a facut pe aliati sa convina la Praga in 2002 asupra nevoii de a avea forte dislocabile, integrate si sustenabile. Forta de Raspuns a NATO (NRF) este principala forta motrice a acestei transformari. Pentru a face NRF sa functioneze cu adevarat este nevoie de inovatii la nivelul personalului, astfel incat acesta sa poata fi dislocat in afara granitelor nationale. Relevanta NATO este masurata din ce in ce mai mult prin prisma abilitatii sale de a desfasura operatii de raspuns in cazul crizelor. Drept urmare, Alianta urmareste in mod continuu sa-si imbunatateasca eficacitatea operationala. Aliatii au nevoie in special sa abordeze decalajul dintre angajamentele politice pentru lansarea operatiilor si furnizarea fortelor necesare pentru aceste operatii. In prezent, sunt intreprinse eforturi in vederea imbunatatirii procesului de generare a fortelor al NATO si a sporirii gradului de folosire a fortelor aliate.

Summit-ul NATO de la Praga ramane cu siguranta drept un moment cu o semnificatie deosebita in istoria Aliantei. Praga a constituit un inceput de drum. Praga inseamna transformarea Aliantei, tema summit-ului ("Noi capacitati, noi membri, noi relatii") exprima cu claritate faptul ca la Praga au fost analizate toate aspectele adaptarii Aliantei la evolutia mediului de securitate global. Noul mediu de securitate implica, pe de o parte, misiuni noi pentru Alianta, iar pe de alta parte, redefinirea capacitatilor pe care statele membre le pot oferi pentru realizarea noilor misiuni.

Summit-ul de la Praga a prilejuit a doua extindere a NATO, prin lansarea invitatiei politice de aderare la Alianta Nord-Atlantica catre sapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia. Largirea NATO a cuprins, astfel, trei directii strategice: nordul (tarile baltice), centrul si sud-est-ul Europei. Includerea celor sapte tari in Alianta, dupa Polonia, Republica Ceha si Ungaria, invitate in 1997, a contribuit la consolidarea continuitatii teritoriului NATO si la extinderea spatiului de stabilitate si securitate al Aliantei de la Marea Baltica la Marea Neagra. Distinctia majora fata de initiativa precedenta a NATO se refera la reducerea deficientelor in capacitatile aliate, pe opt sectoare operationale cheie: apararea impotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice sau nucleare, informatii si supraveghere, detectarea tintelor, sistemul de supraveghere la sol, comanda, control si comunicatii, eficienta de lupta, inclusiv munitii de inalta precizie, transport strategic aerian si maritim, capacitati de realimentare in aer, capacitati dislocabile pentru sprijinirea fortelor combatante. Forta de Reactie a NATO - NATO Response Force a fost lansata cu prilejul reuniunii informale a ministrilor apararii ai statelor membre NATO, care a avut loc la Varsovia (24-25 septembrie 2002). Ea vizeaza constituirea unei forte de reactie rapida a NATO, cu un efectiv de aproximativ 21.000 de militari, compusa din elemente terestre, aeriene si navale, dispunand de o capacitate de desfasurare in termen scurt (7 zile), puternic sustinute logistic si informativ.

Dupa Summit-ul de la Istanbul , NATO pregateste o Directiva Politica Generala, pentru a orienta dezvoltarea viitoarelor sale forte militare si capabilitati, precum si planificarea si activitatea de informatii in cadrul Aliantei. Aceste initiative reprezinta elemente importante in vederea realizarii corespondentei intre capabilitatile si angajamentele aliate, dar fac necesara existenta unei vointe politice pentru asigurarea succesului.

Miza acestui summit a avut doua repere foarte importante: unul a fost legat de succesul NATO in operatiunile in care este implicat, cu accent in mod deosebit pe Afganistan si pe Balcanii de Vest si cea de-a doua a fost legata de transformarea Aliantei, procesul de transformare si adaptare a Aliantei la realitatile momentului si la realitatile ce se prefigureaza a schimba nevoile de securitate ale statelor membre ale Aliantei.

Summit-ul NATO desfasurat la Bucuresti[19] a fost, fara indoiala, cea mai mare reuniune a Aliantei Euroatlantice din intreaga sa istorie si va ramane un reper important in evolutia lumii contemporane. Prezenta in capitala tarii noastre a 24 de sefi de stat, 26 de premieri si 87 de oficiali cu rang de ministru, din cele 26 de state membre ale Aliantei, 23 de state partenere, precum si reprezentanti ai unor institutii si organizatii internationale de prim rang a facut ca numele Bucurestiului si al Romaniei sa devina astfel foarte vizibile pe mapamond. Summit-ul de la Bucuresti a reconfirmat profunzimea si continuitatea procesului de transformare a NATO, materializat in integrarea de noi membri pe baza unor decizii adoptate prin consens, amplificarea si eficientizarea capabilitatilor militare in teatrele de operatii, cresterea capacitatii de reactie la provocarile mediului international de securitate, sporirea contributiei la asigurarea stabilitatii internationale. Concretizarea acestui proces se regaseste in declaratia comuna adoptata la incheierea lucrarilor Summitului din care retinem:

invitarea Albaniei si Croatiei sa inceapa negocierile de aderare la NATO, fapt care va intari stabilitatea regionala in Balcanii de Vest;

invitarea fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, imediat dupa ce aceasta isi va reglementa cu Grecia problema denumirii tarii, asadar fara a mai astepta un alt summit;

sprijinirea si sustinerea candidaturii Ucrainei si Georgiei pentru obtinerea Membership Action Plan, ca un prim pas catre aderarea acestora la NATO (declaratia finala a Consiliului Nord-Atlantic precizeaza ca aceste state "vor deveni membre ale NATO");

invitarea Bosniei Hertegovina si a Muntenegrului la inceperea unui dialog intensificat privind intreaga gama de probleme politice, militare, financiare si de securitate, legate de aspiratiile lor de a deveni membri ai Aliantei;

disponibilitatea NATO de a avea o relatie substantiala de cooperare cu Serbia pentru a o ajuta sa progreseze in directia integrarii in comunitatea euroatlantica;

necesitatea cresterii solidare a sustinerii militare a Afganistanului, in paralel cu dezvoltarea economica, institutionala si pregatirea armatei afgane. Statele membre s-au angajat sa-si armonizeze costurile si responsabilitatile aferente ISAF, sa contribuie cu forte suplimentare si sa ofere comandantilor acestei misiuni flexibilitate maxima in desfasurarea si folosirea fortelor disponibile;

reiterarea angajamentului Aliantei de a sprijini guvernul si poporul irakian, precum si de a sprijini dezvoltarea fortelor de securitate irakiene;

mentinerea ferma a angajamentului privind securitatea si stabilitatea regionala in Balcani;

sprijinirea dezvoltarii unui Kosovo stabil, democratic, multietnic si pasnic;

imbunatatirea parteneriatului strategic NATO-UE, intr-un spirit de transparenta si cu respectarea autonomiei celor doua organizatii;

recunoasterea importantei Regiunii Marii Negre pentru securitatea euroatlantica;

dezvoltarea dialogului si cooperarii intre statele situate in zona Marii Negre si dintre acestea si NATO;

in domeniul securitatii energetice, statele membre au convenit asupra unui set de principii comune si s-au angajat sa coopereze in domeniul schimbului de informatii si al protectiei infrastructurilor vulnerabile;

contracararea proliferarii rachetelor balistice cu raza lunga de actiune prin proiectarea unui sistem de aparare antiracheta care sa asigure protejarea tuturor teritoriilor si populatiilor care nu sunt acoperite de sistemul american, cu precizarea ca intre cele doua sisteme va exista o relatie de complementaritate;

dezvoltarea parteneriatului strategic cu Rusia in domenii de interes comun vizand lupta impotriva terorismului, neproliferarea armelor de distrugere in masa si a mijloacelor de transport ale acestora;

cooperarea in domeniul apararii antiracheta. Statele membre NATO si-au exprimat si disponibilitatea de a permite conectarea in viitor a sistemelor de aparare antiracheta ale SUA, NATO si Rusia[20].

Desfasurarea, dupa incheierea lucrarilor Summitului, a Consiliului NATO-Rusia, prezidat de George W. Bush si Vladimir Putin, a dat sperante, in opinia unor analisti, ca s-ar putea crea o punte strategica pentru securitatea continentului european.

Summit-ul NATO de la Bucuresti va ramane un reper memorabil al istoriei Aliantei, dar si al istoriei contemporane a tarii noastre pentru ca nicicand, din 1989 incoace, dar nici inainte, Romania si capitala ei nu s-au bucurat de o asemenea vizibilitate pe plan international. La numai patru ani de la aderarea efectiva la NATO, Romania a gazduit o manifestare de asemenea amploare, semn al pretuirii contributiei sale la consolidarea securitatii internationale de catre Aliati.

CONCLUZII

Procesul initiat pentru transformarea Aliantei reprezinta o necesitate fireasca ce decurge din schimbarile fundamentale ale mediului de securitate de dupa 1990, precum si din noile orientari strategice ale Aliantei. La momentul actual, NATO se afla in plin proces de transformare atat din punct de vedere politic, cat si militar, fiind angajata, in acelasi timp, intr-un efort operational fara precedent. Participarea Aliantei la un numar tot mai mare de misiuni, cele mai multe dintre ele diferite de cele de tip Articol 5 din Tratatul Aliantei (aparare colectiva), a presupus o "reinventare" a NATO, proces care acopera un spectru larg, incepand cu dimensiunea conceptuala si doctrinara si terminand cu instrumentele de tip militar ale NATO. Transformarea NATO trebuie vazuta ca un proces continuu, de aceea sefii de stat si de guvern au mentionat clar, in declaratia Summitului de la Bucuresti, necesitatea stabilirii unei agende strategice si politice atotcuprinzatoare, elaborata pentru transformarea politica si militara a Aliantei, urmand ca pana la Summitul din 2009 sa se cuantifice si rezultatele.

Preocuparile Aliantei Nord Atlantice sunt in continuare centrate pe constituirea unei forte capabile sa combata fenomenul terorist, sa stropeze proliferarea armelor de distrugere in masa, pe cooperare interstatala, pe gestionarea crizelor, pe operatiuni cu caracter umanitar si impunerea pacii in zonele de conflict.

Avand in vedere istoria Parteneriatului Euro-Atlantic, modul in care s-a adaptat transformarilor prin care Alianta a trecut - extindere, noi riscuri, absorbtia unor state variate ca interese si capacitati - acesta si-a dovedit utilitatea prin antrenarea aliatilor si partenerilor intr-un exercitiu comun de sporire a increderii si abilitatilor de reactie cu semnificatii deosebite in plan politic si de securitate. Prin dialog politic si cooperare practica s-a reusit cultivarea unui spirit de cooperare si deschidere spre noi dimensiuni ale securitatii si stabilitatii, crearea unor noi canale de comunicare si transparenta in domeniul apararii, partenerii actionand pentru un scop comun - combaterea amenintarilor de securitate prin construirea capacitatilor de aparare necesare cu sprijin si asistenta aliata -, dar si pentru a contribui activ la securitatea ariei geografice din care fac parte. Programele comune din cadrul Parteneriatului au contribuit la extinderea ariei de securitate si stabilitate prin crearea unor baze conceptuale comune, institutii si mecanisme de lucru transparente, stabilirea unor standarde in domeniul militar in ceea ce priveste planificarea bugetelor apararii, precum si incurajarea controlului democratic al fortelor, dezvoltarea unor forte capabile sa fie interoperabile in teatrul de operatii, prin participarea alaturi de aliati in operatiuni comune[21].
Astfel, evolutia Aliantei a avut efecte directe asupra parteneriatului, acesta reusind sa se adapteze transformarilor functionale si geografice ale Aliantei mentinandu-si relevanta in diferitele etape prin care NATO a trecut. Prioritatile Aliantei si interesele particulare ale partenerilor au fost echilibrate de-a lungul timpului pentru a corespunde intereselor si componentei sale, dialogul politic si instrumentele practice de cooperare luand forma cerintelor de securitate si stabilitate de la timpul respectiv.

NATO nu si-a incheiat procesul de transformare inceput in anii 1990, ci continua sa se adapteze noului mediu de securitate prin dialog politic, desfasurarea de operatiuni, si constructia de parteneriate.