Rezolvarea definitiva a problemei reparationale

REZOLVAREA DEFINITIVA A PROBLEMEI REPARATIONALE

Evolutia rolului economic al Germaniei in lume spre sfirsitul anilor 20. Datorita fluxului permanent de capital strain in tara si colaborarii strinse a monopolurilor germane cu corporatiile americane productia industriala a Germaniei a atins deja in 1927 nivelul antibelic, iar dupa unii indici (productia de otel si fonta, extractia carbunelui) chiar l-a depasit. Cu tempuri inalte se dezvoltau industria chimica si constructoare de masini, care dupa unii indici, catre anul 1929 au depasit ramurile analoge ale industriei Angliei, Frantei si SUA. Constructia navala germana furniza flotei comerciale germane nave, care deseori dupa caracteristicile sale tehnice erau superioare vaselor flotelor engleza si americana. O situatie analoaga catre sf. anilor 20 era si in domeniul aviatiei civile. Considerabil a crescut cum in cifre absolute, atit si in raport fata de comertul mondial exportul german, volumul caruia catre anul 1929 deasemenea a depasit nivelul anului 1913. Toate acestea din nou au inaintat Germania in rindul marilor puteri mondiale si au transformat-o intr-un concurent periculos al tarilor invingatoare.

«A trecut un deceniu dupa razboi, pe care Anglia chipurile l-a cistigat, iar Germania, chipurile l-a pierdut. Si iata Germania iarasi cucereste piata mondiala, iarasi construieste flota comerciala, iarasi patrunde cu ajutorul cartelurilor in intreprinderile industriale ale altor tari si in genere devine un rival si mai groaznic al Angliei, decit era pina la razboi»,¹³²  scria la sfirsitul anilor 20 istoricul englez L. Denny. Un groaznic rival Germania devenea si pentru Statele Unite, care, ca si Anglia si Franta, erau nevoite sa cedeze imperialismului german pozitiile sale pe multe piete in diferite parti ale lumii, inclusiv in America Centrala si de Sud. In genere, coraportul de forte in lume se schimba, de aceia a venit timpul de schimbat si relatiile intre Germania si fostii ei dusmani.

Noul plan reparational - «planul Young». Sprijinindu-se pe sustinerea Statelor Unite, cercurile guvernatoare germane insistent luptau pentru revizuirea planului reparational «Dawes», care devenea pentru Germania tot mai insuportabil. SUA nu erau printre pretendentii la reparatiile germane. Pentru ele, dupa ce au investit in economia Germaniei capitaluri colosale, un interes direct prezenta capatarea la timp a procentelor pe mijloacele investite si, prin urmare, consolidarea situatiei economice. Deaceea la Washington erau de acord cu revizuirea problemei reparatiilor.

La 9 februarie 1929 la Paris si-a inceput lucrarile comitetul expertilor financiari pe problema reparatiilor, alcatuit din reprezentantii SUA, Angliei, Frantei, Japoniei, Italiei, Belgiei si Germaniei - cite doi de la fiecare tara. Presedinte a fost ales bancherul american Owen Young, reprezentant al grupei Morgan, unul din autorii «planului Dawes». In afara de el in comitet au luat parte P. Morgan, T. Lamont si T. Perkins. Nu e de mirare ca expertii americani jucau rolul conducator. Germania era reprezentata de presedintele Reihbancii Ialmar Schacht si F gler ("trustul de fier").

Guvernul francez incerca sa lege reparatiile germane cu datoriile interaliate, pentru a acoperi datoriile sale Statelor Unite si Angliei din contul reparatiilor germane.

Nemtii insistau asupra micsorarii platilor reparationale. La 12 februarie Schacht a declarat ca Germania nu poate plati anuitatile de 2,5 mlrd. marci si propunea de le coborit pina la 1,65 mlrd. pe parcurs de 37 de ani si de lichidat controlul financiar si economic strain. El a declarat ca Germania nu va fi in stare sa-si indeplineasca obligatiile de plata fara restabilirea bazei sale de materie prima de peste mare¹³³. Schacht de fapt a cerut intoarcerea coloniilor si a unei parti a provinciilor rasaritene, ce insemna o cerere fatisa de revizuire a Tratatului de pace de la Versailles. Propunerea lui Schacht s-a ciocnit de o riposta hotarita din partea statelor creditare - Anglia si Franta. Expertii americani s-au pronuntat pentru micsorarea platilor reparationale.

La 26 aprilie Young a propus urmatoarea varianta: pe parcurs de 37 de ani Germania plateste anuitati in suma de 2,05 mlrd. marci iar in urmatorii 22 ani - 1,7 mlrd. Schacht continua sa insiste asupra platii anuale de 1,65 mlrd. Englezii au cazut de acord cu americanii, iar francezii si belgienii sovaiau, socotind ca aceste cifre sunt diminuate.

Atunci Young a propus o noua repartizare a platilor anuale intre aliati in defavoarea Angliei, marind cota Frantei, Belgiei, Italiei si micsorind-o pe cea engleza de la 23 la19%. Englezii au refuzat sa accepte aceasta schema.

Intelegerea dupa «planul Young» in ansamblu intre experti a fost obtinuta la 7 iunie 1929. Anuitatile pe parcursul primelor 37 de ani se stabileau de 2 mlrd. marci cu aminarea inceputului platilor pe 2 ani.

La aceasta suma se adaugau platile pentru imprumuturi. Pe parcursul urmatorilor 22 de ani Germania trebuia sa plateasca sume egale achitarilor anuale, ale statelor creditoare pentru datoriile de razboi. Platile reparationale se devizau in doua parti: neconditionata, care nu poate fi aminata (600 mln. marci) si, care puteau fi aminate in cazul greutatilor economice ale Germaniei, dar nu mai mult, decit pe doi ani. Suma totala a platilor trebuia sa constituie 113,9 mlrd marci, adica a fost micsorata cu 20%.

La 6 august 1929 la Haaga a inceput conferinta pentru introducerea in viata a «planului Young». Pe viitor reparatiile trebuiau platite numai din contul profiturilor cailor ferate si din bugetul de stat. Decontarile din profiturile industriei se anulau. Se anula deasemenea controlul financiar si economic. Aceasta era o noua lovitura asupra sistemului de la Versailles.

Paralel cu adoptarea «planului Young» a fost hotarita intrebarea despre evacuarea trupelor aliate din zona Renana. In curind ultimul soldat francez a parasit-o.

Anularea reparatiilor germane «Planul Young» se considera intrat in vigoare din iunie 1930. Dar deja in iunie 1931 presedintele Germaniei Hindenburg s-a adresat presedintelui american Hoover cu o chemare disperata de ajutor in vederea imposibilitatii platii urmatoarei cote reparationale - era intoi criza economica mondiala. Bancile americane, salvindu-si depozitele din Germania, au luat masuri de salvare a bancilor germane de faliment: la 20 iunie 1931 datorita insistentei bancherilor americani Hoover a propus aminarea cu un an a tuturor platilor reparationale si pentru datoriile de razboi.

Francezii au intilnit propunerea lui Hoover destul de rece, caci Franta primea reparatii mai mult decit platea datoriile aliatilor. Moratoriul lui Hoover insemna pentru ea pierderea a 2 mlrd. de franci pe an. Dar Franta nu mai putea actiona de sine statator.

In iunie 1932, catre termenul expirarii moratoriului lui Hoover, la Lozana a fost convocata ultima conferinta internationala pe problema reparationala, care definitiv a anulat reparatiile. Drept ca conferinta a obligat Germania sa infaptuiasca ultima cotizatie reparationala de 3 mlrd de marci. Dar ea asa si n-a mai fost facuta. Conferinta de la Lozana din 1932 a lichidat unul din cele mai importante elemente a tratatului de la Versailles - obligatiile reparationale ale Germaniei.

Problema datoriilor interaliate Dar a ramas o alta intrebare internationala de ordin financiar - datoriile interaliate. SUA, energic ajutind Germania sa se elibereze de «jugul reparational», tot odata insistent cereau de la aliatii sai de ieri plata datoriilor lor de razboi. Statele europene tot mai mult inclinau spre a inceta plata Statelor Unite a datoriilor de razboi.

Dupa terminarea conferintei de la Lozana, Franta si Anglia au incheiat «gentelmen s agreement», dupa care s-au inteles sa considere ca au cazut de acord sa refuze de reparatii, avind in vedere ca pentru aceasta Statele Unite se vor dezice de la cererile sale legate de datoriile militare. Hoover a respins legalitatea acestei intelegeri si cind a sosit termenul urmatoarei plati Statelor Unite, guvernul englez n-a indraznit sa se eschiveze de ea. Dar el a declarat ca de la acest moment considera obligatia sa de datorie SUA invalabila. Franta in octombrie 1932 a incetat plata datoriilor militare Statelor Unite. Alti debitori europeni ai SUA deasemenea au refuzat sa plateasca.¹³⁴

Facind totalurile de baza a celui de-al treilea deceniu e necesar sa mentionam principalul: in zece ani si mai mult s-a schimbat coraportul de forte in lume. Rolul SUA in reglamentarea problemelor pe arena mondiala brusc a crescut, iar valoarea Angliei, in deosebi a Frantei, treptat decadea. Rolul Frantei ca stat continental principal brusc a scazut si a inceput procesul inaltarii Germaniei si renasterea tentativelor ei agresive revansarde. In acelasii timp in Extremul Orient cresteau pretentiile revizioniste ale Japoniei, care tindea sa stabileasca influenta sa monopolista in acest raion.

Un alt total extrem de important al acestei perioade a devenit faptul cresterii influentei si consolidarea fortei URSS. Devenea evident, si aceasta au confirmat-o anii urmatori, ca fara URSS si cu atit mai mult contra ei nu poate fi stabilitate in lume si asigurata securitatea oricarei tari a continentului european.