Puterea generalilor franci in Imperiu

Puterea generalilor franci in Imperiu

Printre ofiterr franci de la Paris care l-au insotit pe Iulian in Orient ii intalnim pe Merobaud si Teutomer. Fiecare dintre ei reprezenta, in felul sau, inceputul ascensiunii nobililor franci - si chiar a celor de origine regala - in armata si societatea romana. Merobaud a fost unul dintre cei doi ofiteri care au transportat corpul imparatului mort in 363 la Tarsos. Imparat din 364, Valentinian I - el a lasat Orientul fratelui sau Valens, iar in 367 l-a numit pe fiul mai mare, Gratian, coregent in Apus - l-a desemnat in 372 pe Merobaud general, unul din cei doi praesentales. In 375, la moartea stapanului sau, in timp ce armata se pregatea sa ridice un imparat strain de dinastie, Merobaud a determinat alegerea in functia de coregent a fratelui mai tanar al lui Gratian, Valentinian al II-lea. El avea sa fie personajul cel mai influent de la curtea lui Gratian. Originea sa franca si grija fata de Galia l-au determinat in 377 sa retina o parte din trupele pe care Gratian dorea sa le trimita in Orient, in ajutorul lui Valens, amenintat de goti. Astfel, el a putut sa ii invinga pe alamanii care incercau sa profite de slabiciunea armatelor occidentale; ei au fost infranti de Nannienus si francul Mallobaud in 378 in Alsacia, langa Horbourg. In 377 Merobaud a detinut un prim consulat alaturi de Gratian, iar in 383 pe al doilea, onoarea fiind rezervata in rest exclusiv familiei imperiale. In mod firesc, el a favorizat cariera militara a compatriorilor sai in detrimentul alamanilor, dusmanii lor dintotdeauna, atat de influenti sub Constantius al II-lea.

In 383, in apropiere de Paris, trupele lui Gratian au fost infrante de Magnus Maximus ridicat imparat in Anglia de catre trupele romane de origine in parte saxona. De fapt, majoritatea soldatilor l-au tradat pe imparat. Acesta a fugit, dar a fost apoi ucis in apropiere de Lyon. Merobaud a fost constrans sa se sinucida, iar Maximus a stapanit Occidentul pana in 388, cand a fost la randul sau invins de Theodosius, imparatul Orientului.

Ascensiunea francilor in fruntea armatei romane era asigurata. Un personaj asemeni lui Teutomer era cu siguranta un om aparte, el fiind cunoscut, ca si stapanul sau Iulian Apostatul, de celebrul retor pagan Libanius, care ii scria asa cum i-a scris mai tarziu si unui alt franc cu o functie inalta in armata romana, Richomer. Eugen Ewig a demonstrat ca Richomer era, probabil, fiul lui Teutomer.

Fiul lui Richomer va purta intr-o zi titlul de rex Francorum. Recunoastem aici, pentru prima data, una dintre dinastiile "regale' ale micilor "regate' france stabilite la marginea Imperiului. Membrii lor au facut cariera in armata romana si au reusit chiar sa se stabileasca in Imperiu impreuna cu rudele lor. In perioada cand Merobaud avea o pozitie preponderenta la curte, Gratian a numit doi franci - Bauto si Richomer al nostru - pe unul magister militum, iar pe celalalt comes domesticorum.

Trimis de Gratian in Orient pentru a-l ajuta pe Valens, Richomer si-a aratat curajul oferindu-se ostatic la goti. El a supravietuit dezastrului de la Adrianopol, unde in 378, alaturi de Valens, a pierit si o mare parte a armatei. Theodosius - fiul unui magister militum omonim de origine spaniola - a devenit imparat, iar in 380 Gratian i-a trimis din Galia noi intariri conduse de Bauto si de adjunctul sau, Arbogast. Impreuna cu Richomer, aflat deja la fata locului, ei au restabilit rapid situatia si s-au asigurat astfel de stima lui Theodosius. Intr-o cronica universala de la inceputul sec. al VII-lea, Ioan din Antiohia spunea ca Arbogast era fiul lui Bauto si nepotul lui Richorner. Ne aflam deci in fata unei familii france de nivel foarte inalt, care, gratie compatriotului si probabil rudei lor Merobaud, dar si gratie unor incontestabile merite militare, a dobandit o serie de inalte responsabilitati. Prestigiul acestei "dinastii'  in randul romanilor este confirmat de mai multe fapte: Bauto, favorizat fiind de originea sa princiara, se pare ca si-a inceput cariera de pe un post deja inalt, iar dupa moartea sa, curtea de la Constantinopol i-a aparat si educat fata pentru a o casatori apoi cu fiul mai mare al lui Theodosius, mostenitorul partii orientale a Imperiului, Arcadius, ea devenind astfel mama lui Theodosius al II-lea. Arbogast era franc de dincolo de Rin, Sfantul Ambrozie numindu-l Transrhenanus; in 389 si in 392 el i-a infrant pe francii de peste Rin, in special pe sefii lor, Sunno si Marcomir, fata de care nutrea "o ura pagana', cei doi fiind cei carora le datora exilul. In 421, atunci cand a murit, varul sau Theudomer, fiul lui Richomer, era rex Francorum: nu stim daca a fost trimis in patria sa sau daca romanii l-au numit in alta parte.

In contextul rolului istoric avut de acest grup la sfarsitul sec. al IV-lea, fiecare din detaliile prezentate are importanta sa. Bauto - omul de incredere al lui Theodosius, "adevaratul' imparat dupa moartea lui Gratian in 383 - este practic regentul Occidentului la curtea tanarului Valentinian al II-lea, el fiind de altfel si cel ce a salvat Italia de invazia uzurpatorului Maximus. Asemeni rudei sale Richomer, care obtinuse pentru prietenul sau pagan Libanius titlul onorific de prefect al pretoriului, Bauto are o corespondenta amicala cu retorul din Antiohia si cu retorul Symmachus, conducatorul partidei pagane din Senat si, intre 384-385, prefect al Romei.

Symmachus l-a trimis cu o recomandare la curtea din Milano pe tanarul retor african, Aurelius Augustinus. In 385, cand Bauto a primit consulatul pentru Occident, panegiricul in onoarea noului consul a fost scris - si citit pe 1 ianuarie 385 - de acest tanar: el era Sf. Augustin cu un an inainte de a se converti.

Catre 387, la moartea lui Bauto, armata l-a proclamat conducator pe Arbogast. Noul generalissim a fost confirmat de Theodosius si in 388 a cucerit Galia. L-a luat prizonier pe uzurpatorul Maximus si i-a ucis fiul, pe Victor. Cum Maximus se sprijinea mai ales pe auxiliarii franci de pe malul drept al Rinului, actiunea lui Arbogast a reglat dintr-o singura lovitura atat conturile dintre franci cat si destinul Galiei si al Imperiului.

Inlocuindu-l pe Bauto, Arbogast a devenit si interlocutorul Sfantului Ambrozie, dinamicul episcop al Milanului. Nascut la Trier si fiu al prefectului pretoriului Galiilor, el a determinat in 384 esuarea sperantelor lui Symmachus de a vedea reintroduse de catre imparat cultele pagane in Senatul roman. Fiind asemeni lui Bauto pagan - roman - convins, Arbogast il considera pe Ambrozie ca pe unul dintre prietenii si egalii sai. Cel mai puternic personaj din Occident, el a determinat construirea la Köln, in fata regiunilor france de unde provenea, a unui palat magnific cu cupola unde tocmai s-au descoperit o serie de mozaicuri.

In 392, cand a devenit major, tanarul Valentinian al II-lea era in continuare lipsit de orice putere. El i-a trimis lui Arbogast, in palatul imperial de la Vienne, un codicil de destituire. Generalissimul l-a rupt insa in prezenta imparatului si a declarat ca o demnitate ce nu fusese acordata de Valentinian nici nu putea fi retrasa de el. Incercand sa ridice spada unuia dintre gardieni impotriva insolentului, imparatul a fost impiedicat: cu totii ii erau devotati lui Arbogast. La putin timp dupa acest afront, Valentinian al II-lea a fost gasit spanzurat: sinucidere sau asasinat? Ancheta condusa de Sfantul Ambrozie nu a demonstrat culpabilitatea lui Arbogast. Totusi, pentru a se disculpa, el a trimis in fata lui Theodosius o delegarie de clerici din Galia. Nesigur de reactiile imparatului si influentat probabil de masurile decisive luate de Theodosius impotriva paganismului, Arbogast a facut imparat un retor pseudo-crestin, pe Eugenius, care purta barba "filosofilor' si avea o atitudine favorabila paganilor. Eugenius ii fusese recomandat de unchiul sau Richomer, numit de Arbogast inalt functionar.

Batalia decisiva, purtata de Theodosius impotriva uzurpatorului ce ocupase Italia si ameninta - cel putin indirect prin masurile luate in favoarea paganilor - Imperiul crestin, a avut loc in 394 la Raul Rece, in apropierea defileurilor care controlau drumul dintre Ljubljana si Aquileea: poarta Italiei. Mare parte din armata Occidentului era formata din franci, ea fiind condusa de Arbogast, iar principala componenta a celei orientale, cavaleria, ii fusese incredintata lui Richomer, unchiul lui Arbogast. Se poate observa astfel importanta dobandita de conducatorii militari franci.

Richomer a murit inainte de batalie, functia sa fiind preluata de un alt germanic, vandalul Stilicon. Nepotul sau a murit dupa infrangere, dupa doua zile lungi de lupte nimicitoare atat pentru franci cat si pentru adversarii lor. Printre cei din urma se poate observa si o armata importanta - 10-12.000 de oameni - condusi de Alaric. Dupa ce l-a pus in prima zi sa lupte in prima linie pentru a slabi fortele lui Arbogast, Theodosius a refuzat apoi sa ii ofere recompensa promisa: un inalt post militar.

In anul urmator, la moartea sa, Imperiul mostenit de Arcadius si Honorius era un Imperiu crestin. Din cauza a doua mari probleme, viitorul sau era insa ipotecat. Una dintre acestea era reprezentata de un foedus de un nou gen acordat vizigotilor in 382: li se permitea sa ramana in Imperiu sub conducerea regilor proprii si fara obligatia de a lucra pamantul. In schimbul serviciului militar, vizigotii primeau de la Roma provizii si diverse remuneratii. Theodosius a compensat astfel lipsa de trupe romane existenta in Orient dupa dezastrul de la Adrianopol, dar a deschis poarta unei prezente barbare in Imperiu, prezenta care nu s-a mai redus la soldatii de origine barbara incorporati in unitati romane, ci era reprezentata de intregi "popoare' barbare a caror compozitie era foarte complexa. Pentru regiunile in cauza, tratatul echivala cu o cucerire barbara. Alta problema era nemultumirea lui Alaric, el nefiind recompensat potrivit tratatului. Nedreptatea care i se facuse l-a determinat sa strabata cu trupele sale Balcanii, Grecia si apoi Italia, rezultatul actiunilor sale fiind o puternica destabilizare psihologica si politica a lumii romane, stare de spirit ce a facilitat patrunderea in 406-407 in Galia - si in tot Occidentul - a vandalilor, suevilor si alanilor.

Drumul francilor spre magistraturile militare superioare a fost barat de atunci de reprezentantii altor popoare barbare, in special de goti. Francii au fost obligati sa-si concentreze eforturile intr-o zona de influenta mai limitata, dar plina de viitor: in Galia de nord, unde aveau deja o baza solida. Incepand din 413-414, chiar in Galia, ei se ciocnesc de vizigoti, noii lor rivali, dusmanii de la Raul Rece. Credem ca nu ne inselam daca presupunem ca intre ei exista un puternic resentiment.

Luptand cu salbaticie impotriva vizigotilor, francii au avut in mod firesc aceleasi interese cu locuitorii Galiei septentrionale. in locul visului irealizabil al vizigotilor - care doreau in intregul Occident o simbioza romano-gotica - francii au reusit sa realizeze o simbioza galo-franca ale carei urmari au fost decisive pentru Occident, cu atat mai mult cu cat premisele sale religioase erau de perspectiva. In ciuda rupturii intervenite in 394 in destinul politic al paturilor conducatoare ale lumii france, ar fi o eroare daca s-ar considera ca a existat o discontinuitate totala intre statutul atins la un moment dat de sefii franci si carierele lor mai modeste din sec. al V-lea. Nu putem sa nu subliniem influenta avuta de acest trecut in istoria unui Childeric sau a unui Clovis.

In spiritul traditionalismului sau strict, curtea de la Constantinopol nu a uitat casatoria imparatului Arcadius cu fiica printului franc Bauto, colegul sau de consulat. In sec. al X-lea, imparatul erudit Constantin al VII-lea Porphyrogenetul aminteste - in legatura cu casatoriile imperiale - ca un edict al "marelui si sfantului Constantin' era gravat in biserica Sf. Sofia de la Constantinopol, el stabilind ca un imparat roman nu trebuie niciodata sa se casatoreasca cu o femeie dintr-o natie straina celei romane, cu exceptia francilor. Succesorul sau considera ca exceptia facuta de Constantin se datora faptului ca imparatul era originar din acele regiuni - aluzie putin anacronica la resedinta preferata la inceput, Trier, oras care dupa el facea parte din Francia - dar si renumelui recunoscut al francilor si nobletei triburilor lor. Fara indoiala regula i-a fost atribuita lui Constantin mai tarziu, el fiind considerat fondatorul prestigios al tuturor legilor fundamentale ale Imperiului crestin; ideea pastrarii acestei reglementari sub forma unei inscriptii solemne in Sf. Sofia nu putea fi insa inventata de Constantin al VII-lea. Amintirea carierelor conducatorilor franci in lumea romana si a serviciilor oferite de ei Imperiului a supravietuit. in ciuda decaderii lor dupa 394, Orientul crestin i-a considerat de timpuriu pe franci - si Galia care se identifica cu ei - drept primul popor al Occidentului.