Perioada Irakulului revolutionar

Perioada Irakulului revolutionar

Incepand cu anii 1950, opozitia se reuneste in jurul a doua teme principale: respectul regulilor democra­tice in viata politica si refuzul nationalist de a colabora cu puterile occidentale. Abdulillah si Nuri Said, care isi impart de facto puterea, devin "oamenii ce trebuie doborati". Lovitura de stat nasseriana din 23 iulie 1952 din Egipt, daduse de gandit acelor irakieni care doreau o schimbare radicala. Armata servea drept sursa de cadre pentru miscarea insufletita de tineri ofiteri constienti de faptul ca reprezen­tau singura forta organizata din tara, capabila sa intru­neasca adeziunea maselor populare.

Armata a ramas multa vreme loiala, iar puterea stia, atunci cand era necesar, sa se foloseasca de acest loialism. Dar din cauza numeroa­selor excese, aici, mai mult ca in alte parti, a progresat curentul reformist. In 1952, un grup de ofiteri, sub con­ducerea capitanului Rifaat al-Haj Sirri, se organizeaza in clandestinitate. Complotul este descoperit in 1955, iar conspiratorii sunt neutralizati.

Un an mai tarziu, se formea­za la Aazamiye un alt grup secret, compus din circa 200 de membri activi, autointitulat "Ofiterii liberi', dupa modelul autorilor loviturii de stat egiptene. In fruntea miscarii se afla un comitet superior compus din 15 ofiteri.

Brigadierul Abdel Karim Kassem este ales sef al organizatiei. Pro­gramul lor vizeaza rasturnarea monarhiei si stabilirea unei democratii parlamentare, o politica externa neutra care sa urmeze linia de la Bandung. In noiembrie 1956, este anu­lata o prima tentativa, ca si alte trei prevazute pentru 1958, din ratiuni de ordin practic, la care se adaugau divergente fundamentale privind o eventuala aderare a Irakului la Republica Araba Unita (RAU). Are loc o sciziune in randul Comitetului Ofiterilor liberi; doar o parte dintre ei continua sa pregateasca lovitura de stat din iulie[1].

In acele luni, Egiptul nasserian se afla la apogeu. In Li­ban, razboiul civil ii opunea pe nasserieni fortelor prooccidentale grupate in jurul presedintelui Chamoun.

In Iordania, regele Hussein trebuia sa faca fata tulburarilor provocate de manifestatii in favoarea aderarii la RAU. Statele Unite Isi Marea Britanie intervin militar in ambele tari. In acel moment, guvernul de la Bagdad, in conformitate cu acor­durile federative iordaniano-irakiene din februarie 1958, decide trimiterea de unitati militare in sprijinul regatului hasemit. Brigada 20, comandata de brigadierul Haqqi, secondat de colonelul Abdel Salam Aref, un "Ofiter liber', intra in actiune.

Brigada 19, condusa de brigadierul Kassem i se alatura in noaptea de 13 iulie 1958. Cele doua unitati blindate intra la cateva ore interval intre ele in Bagdad, ocupand orasul. Populatia, prevenita in mod misterios, se afla in strada. Colonelul Aref si briga­dierul Kassem controleaza total situatia: o forta condusa de maiorul Abdel Sattar Sabeh ia cu asalt palatul Ribah aparat de Garda regala. Regele Feisal al II-lea si unchiul sa Abdulillah sunt ucisi. Trupurile lor vor fi mutilate de multime, care distruge toate simbolurile vechiului regim din oras si ucide cativa demnitari, precum si un ministru iordanian. Ambasada britanica este incendiata. Nuri Pasa Said, care reusise sa scape deghizat in femeie, este recunoscut in ziua de 16 si se sinucide.

Pe data de 14 iulie, seara, republica irakiana ia nastere. Primul sau guvern va fi constituit de brigadierul Abdel Karim Kassem.

Proclamatia nr.1, publicata de catre pucisti chiar in acea seara, instituia republica si anunta crearea unui Consiliu al Suveranitatii[2]. Consiliul Comandamentului Revo­lutiei (CCR), un organism mult mai larg si reprezentativ preconizat de "Ofiterii liberi", nu a mai luat fiinta. Briga­dierul Abdel Karim Kassem devine comandantul fortelor armate, prim-ministru si ministru al Apararii. Colonelul Abdel Salam Aref, care s-a aflat in prima linie in eveni­mentele revolutionare, este numit viceprim-ministru, mi­nistru de Interne si comandant adjunct al armatei. Primul guvern atribuie un loc important armatei (10 portofolii din 14) . Fron­tul national unificat, din fosta opozitie, este si el reprezen­tat in guvern. O noua Constitutie, calificata drept provi­zorie, este promulgata si va ramane in vigoare pana in 1963.

Parlamentul este dizolvat, iar detinutii politici sunt eliberati. Dar in urmatorii cinci ani ce vor urma, generalul Kassem, pe care irakienii il supranumesc de bunavoie "Zaim" (Seful) isi intareste puterea plasandu-si oameni credinciosi in principalele functii si impune treptat o dic­tatura personala. Infiintarea unui tribunal militar suprem special, "Tribunalul poporului', la 21 iulie 1958, prezidat de colonelul Fadil Abbas al-Mahdaoui, legalizeaza epurarea reprezentantilor vechiului regim si reprima actiunile noilor opozanti. Numarul acestora din urma nu va inceta sa creasca.

In primele luni, manifestatiile de masa con­duse in special de stanga si extrema stanga se inmultesc devenind ingrijoratoare. Guvernul nu era unanim in privin­ta atitudinii ce trebuia adoptata; conflictele nu vor intarzia sa apara in interiorul sau. Cel dintai ii opune pe generalul Kassem colonelului Aref. Cunoscut pentru legaturile lui cu presedintele Nasser si in plus apropiat partidului Baas[4], Aref cerea aderarea Irakului la RAU.

La 7 februarie 1959, dupa eliminarea colonelului Aref, are loc o remaniere guvernamentala care consacra inde­partarea Baas-ului si a Istiklal-ului. Mosului va fi cu aceasta ocazie teatrul unei alte tentative menite sa rastoarne re­gimul. Comandantul regiunii militare de aici era colonelul Abdel Wahab Shauaf, exilat in aceasta garnizoana dupa ce se distantase de politica lui Kassem. Orasul Mosul era de asemenea sediul unui grup activ al "Ofiterilor liberi' care apartineau curentului nationalist anticomunist si pronasserian.

Cativa notabili si mari proprietari nemultumiti de reforme, in special de cea agrara, ii sunt favorabili. Reuniunea Partizanilor Pacii, de obedienta co­munista, autorizata la Mosul contrar parerii acestor ofiteri, serveste drept pretext declaratiei de rebeliune difuzata la 8 martie 1959. Grupurile nationaliste si anticomuniste se ciocnesc violent cu Partizanii Pacii. Reactia Bagdadului este rapida si brutala: pe 9 martie, Mosului este bombar­dat. Lipsiti de sefii lor[5], rebelii sunt zdrobiti de populatia sprijinita de militiile kurde si de comunisti. Opozitia natio­nalista iesea foarte slabita din aceasta aventura.

La 14 iulie 1959, comunistii kurzi declan­seaza la Kirkuk si in imprejurimi atacuri sangeroase con­tra turkmenilor. Armata restabileste ordinea. Procesele ce urmeaza incidentelor de la Mosul si Kirkuk se incheie cu sentinte grele. La 7 octombrie 1959, un comando baasist, in cadrul caruia participa si un anume Saddam Hussein al-Tikriti, reuseste sa-l raneasca pe generalul Kassem. Are un nou val de arestari si condamnari.

In primavara anului 1961, izbucnesc greve, agravand criza sociala. Cele cateva initiative pe plan extern ale Bagdadului nu sunt incununate de rezultatele cele mai fericite: revendi­carile din 1959 fata de Iran in legatura cu Shatt al-Arab, precum si cele din 1961 fata de Kuweit, considerat ca fosta parte a vilaietului otoman Basra, sunt respinse. Apoi izbucneste o revolta kurda, in aprilie 1961, sub conducerea lui Mollah Mustafa Barzani, actiune sprijinita de PDK[6] incepand din primavara lui 1962.

Armata irakiana nu poate im­piedica extinderea miscarii. La inceputul anului 1963, zilele regimului Kassem sunt deja numarate caci acestor dificul­tati militare din nord li se adauga la Bagdad amenintarea patidului Baas, cu influenta tot mai mare, inclusiv in armata, in 1963, ramura irakiana a partidului Baas era condusa de Ali Saleh al-Saadi. Celulele partidului alcatuiau o retea clandestina ce se intindea dincolo de granitele Irakului.

In 3 februa­rie 1963, arestarea unui ofiter din acest comitet o precede pe cea a principalilor lideri ai partidului, printre care si Ali Saleh al-Saadi. Ahmed Hassan al-Bakr care, fara indoiala, planificase din timp operatiunea[7] ia hotararea sa treaca la actiune pe 8 februarie, in plin Ramadan; aviatia de la baza din Habaniya bombardeaza tabara Rashid si Ministerul Apararii, unde este instalat generalul Kassem. Blindatele conduse de colonelul Abdel Karim Mustafa Nasrat ocupa cateva puncte strategice, printre care radiodifuziunea. Dupa o zi si jumatate de infruntari violente, generalul Kassem, aparat de garda lui, loialista, precum si de comu­nisti, se preda. Judecat impreuna cu partizanii sai, printre care si Mahdaoui, este condamnat la moarte si executat pe loc.

Baasistii formeaza deindata un Consiliu al Coman­damentului Revolutiei compus din 14 membri, alcatuit din principalii responsabili ai partidului si din cativa nebaasisti, printre care colonelul Abdel Salam Aref, foarte apropiat lor. Acesta este numit presedinte provizoriu al Republicii. Generalul de brigada Bakr preia conducerea guvernului, pe jumatate militar, pe jumatate civil, iar Ali Saleh al-Saadi devine vicepresedinte si ministru de Interne[8].

Dar, pe cand aripa siriana a partidului Baas prelua si ea puterea in 8 martie 1963 la Damasc, la Bagdad se mani­festau deja tensiuni intre baasisti si nasserieni. Partidul Baas insusi nu era ferit de divergente.

In 17 aprilie 1963, este incheiat un acord siriano-irakiano-egiptean. El insa ramane fara urmari din cauza neintelegerilor dintre parti. In septembrie a aceluiasi an, se anga­jeaza din nou discutii intre Damasc si Bagdad: sunt sem­nate acorduri de aparare comuna, precum si o rezolutie in sensul unitatii, care ar putea merge pana la federatie.

La 14 iulie 1964, la initiativa guvernamentala, ia nastere o noua organizatie politica: Uniunea Socialista Araba, care dorea sa reuneasca toate formatiunile politice. Au loc importante nationalizari: banci, industrie etc.

Regimul maresalului Aref vrea sa se alinieze astfel politicii Egip­tului. Cu toate acestea, se manifesta o opozitie nasseriana care ii reproseaza lui Aref ca nu este destul de hotarat in directia unei uniuni cu Egiptul. La 10 iulie 1965, ministrii nasserieni isi dau demisia, silindu-l pe primul ministru Tahar Yahya sa-si paraseasca functiile. Presedintele Aref face apel la comandantul aviatiei, generalul de brigada Aref Abdel Razzak, bine vazut de nationalisti, pentru a forma noul guvern.

El beneficiaza deopotriva de anumite simpatii printre nasserieni. Cativa ofiteri de aceasta ori­entare, cunoscuti sub numele de "unionisti', pregatesc o lovitura de stat, planificata sa izbucneasca cu ocazia ple­carii maresalului Aref la summitul arab de la Casablanca, din 15 septembrie 1965. Complotul, al carui scop era sa-l aduca la putere pe generalul de brigada Razzak, este dejucat de seful de Stat-Major, propriul frate al maresalu­lui, Abdel Rahman Aref. Pe 16 septembrie 1965, "unionistii" sunt surprinsi in pregatirile lor in tabara de la Abu Ghurayb[9] si arestati.