Invazia indoeuropenilor in Grecia

Invazia indoeuropenilor in Grecia

Din cercetarea traditiei literare antice, se constata ca hellenii nu au pastrat nicio amintire a patriei lor originare. Este interesant insa ca ei se considera autohtoni, desi in traditia greaca sunt mentionati pelasgii, carienii, ca populatii mai vechi decat grecii.

Se stie ca indo-europenizarea Helladei s-a produs in contextul deplasarii valurilor de populatii din spatiul de la nord de Dunare, un fenomen specific trecerii de la sedentarism la miscare. Neandoielnic, aceasta miscare din care nu trebuie excluse si actiunea unor elemente aventuriere, a influentat decisiv si organizarea politico-militara a acestor populatii nevoite sa-si dobandeasca, prin cucerire, un nou camin.

Religia acestor indo-europeni este o religie intre fetisism, animism si naturism. Zeul Cerului reprezinta o incarnare a atotputernicului naturii. El este Zeus-Pater de mai tarziu si, de asemenea, protectorul ordinii umane, al familiei, al tribului si al fratiilor de arme. Acesti stramosi indo-europeni ai grecilor au creat in teritoriile de la nord de Dunare o cultura rurala. Utilizau un fel de plug, cresteau vite mari si mici: boi, vaci, oi, capre.

La intrebarea cand au luat indo-europenii Hellada in stapanire, raspunsul este greu de dat cu precizie, intrucat evenimentul s-a produs intr-o perioada nebuloasa si nici sincronismele cu evenimentele din afara acestui spatiu nu pot fi de prea mare ajutor.

Oricum, arheologii si istoricii convin ca pe la 1900 i.Hr. se poate spune ca helladicul mijlociu este o cultura hellenica. Raporturile noilor veniti cu carienii, lelegii si pelasgii se pare ca au fost pasnice multa vreme, ceea ce a permis ca helleni sa poata imprumuta multe elemente de cultura si civilizatie de la autohtoni. Este limpede de dovedit ca autohtonii i-au influentat lingvistic pe helleni. Astfel, numele terminate in -inth, -ssos, -issa, precumsi numele de plante, metale sau activitati din pescuit si navigatie sunt iarasi rezultatul influentelor primite de la vechii locuitori ai Helladei. Din acest amestec spiritual si antropologic a rezultat in mileniul al II -lea i.Hr. poporul helen.

Cu exceptia armatei, atotputemicul sistem administrativ oferea singura posibilitate de ascensiune sociala. Cei ce reuseau sa razbata puteau primi chiar demnitatea de vir clarissimus (v.c.) sau, dupa schimbarile din sec. al IV-lea, pe cea de v.c. et spectabilis si pe cea mai inalta, de v.c. et illustris. Calea de ascensiune spre noua clasa ereditara a fost foarte de timpuriu inchisa. In timp ce vir illustris exercita puterile politice cele mai inalte, din sec. al V-lea, ceilalti senatori sunt, in toate provinciile - dar mai ales in Galia -, singurii cu o anumita pozitie in viata regionala si locala.

Concentrarea bogatiei si a puterilor locale a atins acum dimensiuni inca nemaiintalnite. Ne gandim in acest sens la urmele marilor villae din sec. al IV-lea si al V-lea, mai ales la cele din sudul Galiei: cele de la Chiragan si Montmaurin, "adevarate palate rurale' ale caror dimensiuni le depaseau uneori pe cele ale palatului de la Versailles. Trebuie sa citam descrierea facuta de Sidonius Apollinaris - viitor episcop si membru al celei mai inalte categorii - vilei sale de la Avicatum unde existau ape calde, camere incalzite, "un frigidarium ce putea rivaliza foarte bine cu piscinele construite pentru edificiile publice', constructii de marmura, coloane, dar si un atelier de tesut. Domeniile de acest gen controlau habitatul a mai multe sate si uneori dispuneau chiar de centre fortificate care le anticipau pe cele ale castelelor medievale de mai tarziu si, intr-o perioada cand caile comerciale deveneau din ce in ce mai putin sigure, ele tindeau spre un fel de autarhie economica. Stapanii lor aveau la dispozitie adevarate armate private, pozitia lor fiind asemanatoare cu cea a vechilor capetenii celtice. Cat despre jurisdictia exercitata atat asupra colonilor ce le munceau pamantul cat si asupra numeroasei clientele care in locul unei libertati periculoase prefera mai degraba protectia lor, Statul le lasa o libertate deplina.

Cu mult deasupra tuturor celorlalti proprietari, aceasta aristocratie a supravietuit cu usurinta disparitiei puterii imperiale din Occident. La sfarsitul sec. al VI-lea, episcopul Grigore din Tours continua sa foloseasca termenul de nobilis pentru a-i desemna pe cei ce faceau parte din "ordinul' senatorial caruia ii apartinea si el insusi. S-a observat ca in Orient, acolo unde puterea imperiala a ramas puternica, sarcinile importante nu erau exercitate de senatori, in timp ce Occidentul a cazut atat din punct de vedere politic cat si social in mainile unei aristocratii atotputernice, singurul interlocutor al capeteniilor militare, indiferent ca erau romane sau barbare, "conducatori de militii' sau regi germanici.

Cautate de unii in timpul regilor franci, de altii in timpul celor francezi, originile privilegiilor nobilimii dateaza de fapt, pana in cele mai mici detalii, din Imperiul Roman Tarziu. Tot ceea ce a urmat apoi nu a reprezentat decat o continuare, o adaptare la singurul sistem nobiliar care avea cu adevarat un prestigiu, cel senatorial. Enuntate de legisti inca de pe vremea lui Filip cel Frumos, pretentiile regalitatii franceze, confonn carora prerogativele nobilimii reprezentau fie o concesiune regala, fie o uzurpare - oricum, ceva ce putea fi revocat de regalitatea care le-a acordat - i-au inselat pe juristi pana in zilele noastre. Pretentiile enuntate sunt din punct de vedere istoric false, regii franci trebuind sa recunoasca situatia sociala si juridica a acelor potentes de origine senatoriala de al caror sprijin aveau nevoie pentru a administra tara. Aristocratia se nascuse deci in sec. al IV-lea si al V-lea ca urmare a reformelor lui Diocletian si Constantin, drepturile si pamanturile sale nefiind acordate de regalitatea franca. Supravietuirea sa a fost facilitata si de faptul ca, inaintea preluarii puterii de catre regii franci, conducerea Bisericii era deja in mainile lor. Imperiul devenise crestin, iar demnitatea episcopala era una dintre cele mai potrivite pentru cea mai inalta clasa sociala care a si avut practic exclusivitatea, 2 sau 3 familii senatoriale rezervandu-si adesea dreptul de succesiune al unui scaun episcopal. Aceasta nu inseamna insa in nici un caz ca episcopii nu ar fi fost niste buni pastori ai bisericilor lor, dimpotriva. Nu numai ca senatorii deveniti episcopi erau mai pregatiti decat oricine sa isi apere bisericile, dar ei puteau in plus sa le si inzestreze in modul cuvenit cu bunuri luate de pe propriile lor domenii. In cele din urma, ei au dezvoltat si o adevarata ideologie care le-a asigurat si in Ceruri, ca si pe pamant, un loc privilegiat, "la masa lui Dumnezeu'. In concluzie, pe plan local, senatorii si familiile lor au fost ceea ce imparatul era la nivelul intregului Imperru.

Singura putere care ar fi putut pune in pericol aristocratia senatoriala era cea a armatei. Dialogul dintre cele doua forte rivale constituie practic istoria Galiei din sec. al IV-lea pana in sec. al VI-lea. Inainte de a descrie organizarea si dezvoltarea armatei si influenta crescanda a capeteniilor sale, trebuie sa creionam mai intai organizarea administratiei civile despartita in mod clar de cea militara de catre reformele lui Diocletian si Constantin. Noile limite administrative au schimbat pentru mult rimp geografia politica - si ecleziastica - a Galiei.

Reformele administratiei

Daca neglijam micile schimbari, adesea provizorii, si consideram numai elementele durabile ale organizarii Imperiului, retinem ca incepand cu sec. al IV-lea a fost impartit in 4 (alteori numai in 3) "prefecturi ale pretoriului': cea a Orientului si a Iliriei in rasarit, cea a Italiei si a Africii - reunita uneori cu Iliria sau numai cu o parte a ei - si cea compusa din Galia, Spania si Britania, in apus. Milano a fost capitala Italiei si a Africii in timp ce praefectus praetorio Galliarum - denumirea comuna a Galiilor, Spaniei si Britaniei - a rezidat mai intai la Arles si apoi la Trier. Intr-o anumita masura, impartirea Imperiului corespundea partilor conduse de imparatii "tetrarhiei', Augusti si Cezari: in plan administrativ, divizarea a fost mentinuta si cand puterea apartinea unui singur imparat.

In partea apuseana a Imperiului, in subordinea prefectului pretoriului, existau 4 "dioceze': 1 pentru Spania, 1 pentru Britania - Insulele Britanice - si 2 pentru Galii. Cea "a Galiilor' - in sens restrans - continea 10 provincii si avea capitala la Trier, iar "dioceza' celor "Sapte Provincii' avea capitala la Vienne. Cum numarul de provincii al celei din urma a fost mai intai 7 apoi 5 si in cele din urma din nou 7, preferam sa vorbim de dioceza Vienne sau de "Viennensis'.

De comun acord, istoricii subliniaza importanta divizarii in 2 parti a Galiei, una septentrionala si alta meridionala, separate de o granita ce urmarea indeaproape cursul fluviului Loara de la varsare pana in Auvergne, urca apoi spre N-E pana la lacul Leman, si se intorcea catre S-E pana spre creasta Alpilor. Frontiera corespundea conditiilor de clima si unor delimitari administrative mai vechi, traseul sau marcand intr-un mod aparte viitorul. Chiar si in sec. al IX-lea episcopii mai vorbeau despre "fratii lor din cele Sapte Provincii galice', iar diferentele lingvistice au fost in mod vizibil influentate de aceasta frontiera. Uniunea durabila dintre provinciile de mai mult timp romanizate din S-E si Aquitania a intarit caracterul roman al celei din urma. Efectul cel mai important al instalarii barbarilor in dioceza Trierului a fost ca diferentierea dintre Lugdunensis, vechea Celtica si Belgica pe de o parte si sudul Galiei pe de alta parte s-a accentuat cu mult inainte ca francii sa preia puterea. Bazele etnice ale diocezelor din Apus erau insa diferite inca din perioada pre-romana. Constatam in acelasi timp cu surpriza ca diocezele Britannia si Hispania corespund unor natiuni viitoare, iar cele doua parti ale Galiei au asteptat pana in sec. al XIII-lea pentru a ajunge la o uniune politica veritabila si o perioada mult mai indelungata pana sa-si asigure o unitate lingvistica si culturala.

O anumita coerenta a provinciilor unei dioceze a fost inlesnita de adunarile unde se intalneau delegatii; in cazul "Septimaniei', proiectele au fost insa cu mult mai numeroase decat intrunirile propriu-zise. Printre indatoririle "vicarului' care conducea dioceza se numara si colectarea drepturilor ce reveneau Statului si transferarea lor catre conducerea centrala. Asemeni prefectului pretoriului, el era la randul sau un intermediar pe drumul parcurs de scrisorile, edictele si ordonantele venite de la curtea imperiala.

Cum provinciile, adevaratele unitati ale organizarii Galiei, au supravietuit atat in sistemul ecleziastic cat si in structura Statului carolingian, redam mai jos o scurta lista a lor:

Dioceza Galiilor (Trier)
Lugdunensis Prima:	Lyon, Autun, Langres
Lugdunensis Secunda:	Rouen, Bayeux, Avranches, Évreux, Sées, Lisienx, Coutances
Lugdunensis Tertia:	Tours, Le Mans, Rennes, Angers, Nantes, Corseul (Civitas Coriosolitum), Vannes, Carhaix (Civitas Ossismorum Jublains.
Lugdunensis Quarta:	(Lugdunensis Senonia) Sens, Chartres, Auxerre, Troyes, Orléans, Paris, Meaux.
Belgica Prima:	Trier, Metz, Toul, Verdun.
Belgica Secunda:	Reims, Soissons, Chalons-sur-Marne, Vermand (Civitas Veromanduorum mai tarziu cu centrul la Noyon), Arras, Cambrai, Tournai, Senlis, Beauvais, Amiens, Thérouanne, Boulogne-sur-Mer.
Germania Prima:	Mainz, Strasbourg, Spire, Worms.
Germania Secunda:	Köln, Tongres (Civitas Tungrorum cu centrul mai tarziu la Traiectum Maastricht).
Maxima Sequanorum (marea provincie a sequanilor):	Besançon, Nyon, Avenches, Basel.
Alpes Penninae et Graiae (Tarentaise):	Civitas Centronum (Moutiers-en-Tarentaise), Civitas Vallensium (Martigny-en-Valais).
Dioceza celor Sapte Provincii (Vienne)
Viennensis:	Vienne, Genève, Grenoble, Alba, Die, Valence, Civitas Tricastinorum (Saint-Paul-Trois-Chateaux), Vaison, Carpentras, Avignon, Arles, Marsilia.
Aquitania Prima:	Bourges, Clermont, Rodez, Albi, Cahors, Limoges, Javols, Civitas Vellavorum (Saint-Paulien-en-Velay).
Aquitani Existenta celor trei dialecte hellenice, structural deosebite, arata ca ele au fost aduse, ca atare, de catre greci din prima lor patrie: dialectul ionic; dialectul aracadic-eolic, denumit, adesea ca acheic; dialectul doric. Ionienii s-au asezat, initial, in Attika si Eubeea, care sunt pur ionice, apoi in Argolida, parti din Pelopones si Boetia, iar acheii in Thessalia si n intregul Pelopones. Dialectul doric s-a vorbit, la inceput, in Grecia de nord-vest, iar apoi a ajuns in Pelopones. Asezasi in Hellada, acesti indo-europeni intra in relatii cu marile civilizatii din jurul lor. Ei se simt atrasi nu numai de Kreta minoica, dar si de Imperiul hittit, marea putere din Mikroasia. Desi hittitii sunt cei care le limiteaza expansiunea pe litoralul asiatic al Egeii, marele lor stat este un veritabil model pentru noii veniti. Contact |- ia legatura cu noi -| Adauga document |- pune-ti documente online -| Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| Istorie Referate pe aceeasi tema Conflictele si crizele destinderii - razboiul din Vietnam, xom-Kippour, afaganistan Proiectul comunist de transformare a omului Locarno si problema «reviziunii pasnice» a tratatului de la versailles in anii 1925-1927 Religia mesopotamiana - geografice si istorice ale Mesopotamiei Ungaria in secolele X-XVI Tudor Vladimirescu si reformele facute de el Postmodernism Incasii Situatia internationala si planurile invingatorilor in ajunul conferintei de pace de la Paris R.D.G. (Republica Democrata Germania) Ramai informat Informatia de care ai nevoie Acces nelimitat la mii de documente. Online e mai simplu. Contribuie si tu! Adauga online documentul tau.